Secretul de la Chimneys

O misiune pentru Anthony Cade

— Anthony Cade! Bătrâne gentleman!

— Jimmy McGrath! Chiar tu ești? Nu‑mi vine să cred!

Călătorii autocarului Castle – șapte femei extenuate și trei domni ce transpirau abundent din cauza căldurii – observau scena cu mult interes. Ghidul lor, domnul Cade, întâlnise – se pare – un vechi prieten.

Toți călătorii – dar mai ales călătoarele – aveau cea mai profundă admirație pentru domnul Cade, pentru silueta lui zveltă și viguroasă, pentru chipul bronzat, pentru felul cu care‑și exercita profesiunea de ghid, amuzându‑le, distrându‑le și aplanând certurile lor mărunte. Prietenul lui, deși la fel de înalt, era totuși foarte diferit de el. Îndesat și cam din topor, avea înfățișarea unui proprietar de bar sau cam așa ceva. Unul din acei tipi ce pot fi întâlniți în romanele de aventuri. Cu atât mai bine! își spuneau doamnele.

Până atunci, călătoria lor cu autocarul la Bulawayo fusese obositoare și plicticoasă. Căldura era copleșitoare, hotelul – lipsit de confort, și cu siguranță că ele ar fi început să protesteze și să se certe dacă domnul Cade nu le‑ar fi propus să trimită cărți poștale prietenilor lor din Europa. Și, slavă Domnului, nu cărțile poștale lipseau la Bulawayo! Anthony Cade și prietenul său se îndepărtaseră puțin de grup.

— Ce dracu faci, amice, cu turma asta de femei după tine? Ți‑ai recrutat un harem?

— Un harem cu frumoasele astea? Nu te‑ai uitat deloc la ele?

— Ba da, însă mi‑am spus că ai devenit miop.

— Nu‑ți face probleme! Vedere mea este la fel de bună ca a ta. Nu, bravul meu Jim, mă aflu aici în exercițiul funcțiunii: reprezint autocarele Castle! Sau, mai bine spus, eu sunt reprezentantul lor local.

— Și ce cauți tu pe galera asta?

— Îmi câștig pâinea cea de toate zilele, prietene. Mâncatul este un obicei prost, sunt de acord cu tine, dar este al naibii de greu să renunți la el. Dacă ne‑am putea lipsi de cină, te asigur că n‑aș mai sta aici. Genul ăsta de muncă nu prea i se potrivește temperamentului meu.

Jimmy rânji.

— Dacă nu mă înșel, temperamentul tău nu s‑a acomodat niciodată cu o activitate regulată!

Anthony se făcu a nu auzi această observație.

— Sunt sigur că norocul o să‑mi iasă‑n cale, oferindu‑mi altceva. Așa mi se întâmplă întotdeauna.

Jimmy îl privi cu admirație.

— Evident! Dacă undeva se pune la cale o afacere dubioasă există, cu siguranță, șansa să fii și tu amestecat. Ca să nu mai vorbim de norocul de a scăpa cu obrazul curat. Ce mai! Știi să te strecori printre picături fără să te uzi! Ce spui, când putem bea împreună un păhărel?

— Vai! Mai trebuie să‑mi conduc „cloștile” și la mormântul lui Rhodes^[1].

— Bravo! spuse Jim. După care adăugă, trăgând cu coada ochiului spre călătoare:

— Se vor întoarce de acolo moarte de oboseală și dornice să se odihnească. Asta o să le învețe minte să mai călătorească în Africa! Și, de îndată ce se vor culca în pătucurile lor albe, noi ne vom întâlni să depănăm amintirile de odinioară.

— Perfect! Pe curând, Jimmy!

Anthony se alătură turmei sale. Domnișoara Taylor, cea mai tânără și cea mai cochetă din grup, i se adresă imediat:

— Oh, domnule Cade, ați întâlnit un vechi prieten?

— Un foarte vechi prieten, domnișoară Taylor. Unul din tovarășii tinereții mele liniștite și pline de candoare.

Domnișoara Taylor sporovăi în continuare:

— Are o fizionomie teribil de interesantă!

— Va fi foarte flatat, când îi voi spune.

— Oh, domnule Cade, chiar nu vă este rușine? Ce idee v‑a venit! Dar, à propos, de ce vi s‑a adresat cu cuvântul „gentleman?”

— Este o poreclă ce mi‑a fost dată cândva.

— Nu mai spuneți! De ce oare?

— Tocmai pentru că nu sunt, probabil.

— Oh, domnule Cade, cum puteți spune una ca asta!? Chiar azi dimineață tata îmi spunea că aveți manierele unui adevărat gentleman!

— Tatăl dumneavoastră este prea bun, domnișoară Taylor.

— Și cu toții suntem de părere că sunteți un gentleman în adevăratul sens al acestui cuvânt!

— Mă copleșiți!

— Vă asigur că nu spun decât ceea ce gândesc.

— Un suflet bun face cât o coroană, zise Anthony, fără să știe prea bine ce vroia să spună cu asta.

— Un poet a spus asta, nu‑i așa? Sună foarte frumos! Vă place poezia, domnule Cade?

— Este vremea să luăm masa, declară Anthony. Urmați‑mă, domnilor și doamnelor. Nu departe de aici vom găsi o cafea excelentă.

— Sper, zise doamna Caldicott cu vocea ei profundă, că primul dejun este inclus în prețul global?

— Primul dejun, doamnă Caldicott, răspunse Anthony reluându‑și tonul de ghid profesionist, trebuie plătit separat.

— Dar ăsta‑i furt!

— Viața ne oferă încercări grele, doamnă Caldicott, spuse oftând Anthony.

— Prevăzând o asemenea situație, declară plină de sine doamna Caldicott, mi‑am pus puțin ceai în termos, chiar înainte de plecare, și mi‑am luat și câteva felii de pâine. Nu ne vom duce la cafenea, John! N‑are rost să cheltuim niște sume fantastice.

Domnul și doamna Caldicott își scoaseră ostentativ termosul, iar Anthony nu se împiedica să nu ofteze:

„Dumnezeule, chiar i‑ai creat după chipul și asemănarea Ta?”

La cafenea, domnișoara Taylor își reluă interogatoriul:

— E multă vreme de când nu v‑ați mai văzut prietenul?

— Cred că sunt vreo șapte ani.

— L‑ați cunoscut în Africa?

— Da, dar nu în regiunea asta. Când l‑am văzut prima dată pe Jimmy McGrath, acesta era legat fedeleș și aștepta clipa în care negrii aveau de gând să‑l pună la prăjit. Știți doar că mai există triburi de canibali! Noi am ajuns exact la țanc!

— Și ce s‑a întâmplat atunci?

— Nimic altceva decât o mică încăierare. I‑am decapitat pe câțiva dintre ei, iar ceilalți au rupt‑o la fugă.