Semnalul Rosu

— Ce palpitant, exclamă drăguța doamnă Eversleigh, făcându-și mari ochii ei frumoși, dar ușor distrați. Se spune că femeile au un al șaselea simț, credeți că e adevărat, sir Alington?

Celebrul doctor de boli mentale zâmbi sardonic. Disprețuia cu desăvârșire femeile drăguțe și nătânge, precum cea care i se adresase – oaspete ca și el în acea casă. Alington West era o autoritate incontestabilă în boli mentale și era pe deplin conștient de poziția și rangul său. Un bărbat voinic, cam îngâmfat.

— Se spun multe prostii, doamnă Eversleigh, dar ce poate să însemne termenul – al șaselea simț?

— Dumneavoastră, oamenii de știință, sunteți întotdeauna atât de pretențioși. Totuși este extraordinar cum de ți se pare că știi atât de bine unele lucruri câteodată – adică le știi, le simți ca pe ceva real. Claire știe la ce mă refer, nu-i așa Claire?

Se adresă gazdei sale zvâcnind ușor din umăr.

Claire Trent nu răspunse imediat. Era o mică serată la care participau: ea și soțul, Violet Eversleigh, sir Alington West și nepotul său, Dermot West, care era vechi prieten cu Jack Trent. Acesta din urmă, un bărbat mai masiv, cu un zâmbet amuzat, continuă ideea râzând condescendent.

— Violet! Cea mai bună prietenă a ta a murit într-un accident de cale ferată. De îndată îți amintești că ai visat o pisică neagră marțea trecută – uimitor, simți tot timpul că ceva urmează să se întâmple!

— O, nu, Jack, amestecă premonițiile cu intuiția. Haideți sir Alington, trebuie să recunoașteți că premonițiile sunt adevărate!

— Poate într-o anumită măsură, încercă să-i facă pe plac, prudent, medicul. Dar la mijloc e foarte multă coincidență și mai trebuie ținut seama de tendința generală de a stoarce tot ce e senzațional dintr-o întâmplare – trebuie să luați asta întotdeauna în considerare.

— Nu cred că avem de-a face cu astfel de lucruri ca premonițiile, spuse deodată Claire Trent. Sau intuiție, sau al șaselea simț sau chestii de-astea despre care vorbim cu atâta ușurință. Trecem prin viață ca un tren care înaintează, prin întuneric, spre o destinație necunoscută.

— Nu e o comparație prea bună, doamnă Trent, opină Dermot West, ridicându-și capul pentru prima dată ca să ia parte la discuție. O strălucire curioasă apăru în ochii săi cenușii care-i luminau cam ciudat fața foarte bronzată. Ați uitat semnalele, să știți!

— Semnalele?

— Da, verde pentru „în regulă” și roșu pentru „pericol”!

— Roșu pentru pericol! Ce palpitant! Exclamă Violet Eversleigh.

Dermot își luă privirea de la ea.

— E doar un mod de a-l descrie, bineînțeles. Pericol! Semnalul roșu! Atenție!

Trent îl privi cu atenție.

— Vorbești ca și cum ai fi avut de-a face cu asta, Dermot, bătrâne!

— Chiar am avut.

— Pune-ne și pe noi la curent.

— Pot să vă dau un exemplu. Când am fost în Mesopotamia, imediat după armistițiu, am intrat într-o seară în cortul meu cu un sentiment ciudat. Pericol! Atenție! N-aveam nici o idee despre ce era vorba. Am făcut un tur al taberei, m-am învârtit aiurea, am luat toate măsurile de prevenire a unui atac din partea arabilor care ne erau ostili. După aceea m.-am întors în cortul meu. Cum am intrat, sentimentul de neliniște a crescut în intensitate și mai mult. Pericol! În cele din urmă,mi-am tras o pătură peste mine și am dormit afară.

— Și?

— În dimineața următoare când m-am dus în cort, primul lucru pe care l-am zărit a fost un cuțit mare, lung de vreo jumătate de metru, înfipt în patul meu de metal, exact unde ar fi trebuit să dorm. Și curând am aflat ce se întâmplase – era vorba de unul dintre servitorii arabi. Fiul său fusese împușcat pentru spionaj. Ce ai de spus despre asta, unchiule Alington, despre ceea ce aș numi un semnal roșu?

Specialistul zâmbi fără să dea un verdict.

— O poveste foarte interesantă, dragul meu Dermot.

— Dar una pe care s-o accepți fără rezerve?

— Ba da, ba da, nu mă îndoiesc câtuși de puțin că ai avut o premoniție a pericolului, așa cum spui. Dar aș zice că asta este originea premoniției. Ți s-a părut că vine din interiorul tău sub impulsul unei impresii exterioare. Dar, astăzi, considerăm că aproape totul provine din noi înșine – din subconștient.

— Dragul nostru subconștient dintotdeauna, exclamă Jack Trent. Azi e bun la toate!

Sir Alington continuă fără să ia în seamă observația.

— Mă gândesc că, printr-o privire sau expresie de pe fața sa, arabul s-a trădat singur. Conștiința ta nu a remarcat și nu a reținut nimic, dar în subconștientul tău e altceva.

Acesta nu uită niciodată. Considerăm, totodată, că el poate raționa și deduce lucruri aproape independente de voința noastră conștientă. Așadar, subconștientul tău a crezut că ar putea avea loc un atentat la viața ta și a reușit să-și impună teama asupra conștientului tău.

— Recunosc că sună foarte convingător, spuse Dermot, zâmbind.

— Dar nu așa de excitant, remarcă doamna Eversleigh.

— Mai e posibil ca să fi fost, fără să vrei, conștient de ura omului împotriva ta. Ceea ce, în vechime, se numea telepatie există, desigur, deși legile care o guvernează scapă înțelegerii noastre.

— Ați mai trăit lucruri de acest gen? Îl întrebă Claire pe Dermot.

— Da, dar nimic demn de reținut; cred că ar putea fi explicate ca pure coincidențe. Odată, am refuzat o invitație la o casă de țară, fără alt motiv decât „semnalul roșu”. Locuința aceea a ars în timpul weekendului. Apropo, unchiule Alington, în acest caz unde a acționat subconștientul?

— Mă tem că n-a fost nimic, îi răspunse Alington, zâmbind.

— Dar ne-ai oferit o explicație bună mai înainte. Haide, n-are rost să fii rezervat cu rudele apropiate.

— Ei bine, nepoate,îmi place să cred că ai refuzat invitația pentru simplul motiv că nu ai vrut să te duci și, după incendiu, te-ai autosugestionat că ai fi prevăzut pericolul – explicație în care acum crezi.

— N-am nici o șansă, râse Dermot. Ai dreptate întotdeauna încât mă las păgubaș.

— Nu vă lăsați, domnule West, se repezi Violet Eversleigh. Cred în semnalul dumitale roșu. Ultima dată l-ai avut în Mesopotamia?

— Da… Până când…