Testamentul

— Înainte de toate evitați grijile și emoțiile, spuse doctorul Meynell, într-o manieră încurajatoare folosită de medici.

Doamna Harter, așa cum se întâmplă adesea cu oamenii care aud aceste cuvinte de alinare, dar lipsite de sens, fu cuprinsă mai mult de îndoială decât de ușurare.

— Aveți o anumită slăbiciune a inimii, continuă doctorul, fără să se întrerupă, dar nu trebuie să vă alarmați. Pot să vă asigur de asta. Cu toate acestea, adăugă el, ați face bine să instalați un lift. Ei, ce ziceți?

Doamna Harter îl privi îngrijorată.

Doctorul Meynell, din contră, părea încântat de persoana sa. Motivul pentru care îi plăcea să-i îngrijească mai mult pe pacienții bogați decât pe cei săraci era acela că-și putea exersa activa sa imaginație în prescrierile ce le făcea pentru afecțiunile lor.

— Așa, deci, un lift, făcu domnul Meynell, încercând să mai găsească ceva și mai epatant, dar eșuând. Astfel vom elimina orice efort inutil. Exerciții zilnice la sol în zilele frumoase, dar evitați să vă plimbați pe dealuri. Și, înainte de toate, ocupați-vă mintea cu lucruri plăcute. Nu vă gândiți cum stați cu sănătatea.

Pentru nepotul bătrânei doamne, Charles Ridgeway, doctorul a fost ceva mai explicit.

— Să nu mă înțelegeți greșit, îi spuse. Mătușa dumneavoastră poate trăi mulți ani și, probabil, așa va fi. Cu toate astea, un șoc sau o suprasolicitare i-ar putea fi fatale! Și pocni din degete. Trebuie să ducă o viață foarte liniștită, fără efort. Fără oboseală. Dar, desigur, nu trebuie lăsată să fie frământată de gânduri. Trebuie înveselită și mintea să-i fie ocupată cu altele.

— Cu altele, spuse Charles Ridgeway gânditor.

Charles era un tânăr meditativ. Era, totodată, un tânăr care credea în cultivarea înclinațiilor sale oricând era posibil.

În seara aceea sugeră să fie instalat un aparat de radio.

Doamna Harter, deja serios indispusă de ideea unui lift, era tulburată și refractară. Charles insista:

— Nu știu dacă-mi pasă de chestiile astea moderniste, spuse doamna Harter implorându-l. Undele, știi – undele electrice. S-ar putea să-mi dăuneze.

Charles, într-o manieră superioară și binevoitoare, îi arătă inconsistența părerii.

Doamna Harter, ce avea o vagă idee despre acest subiect, dar care se ambiționa în a-și susține punctul de vedere, rămase de neclintit.

— Toată această electricitate, murmură ea timorată. Poți spune ce-ți place Charles, dar unii oameni sunt afectați de electricitate. Pe mine m-a durut întotdeauna groaznic capul înaintea unei furtuni, asta știu. Dădea din cap hotărâtă.

Charles era un tânăr răbdător. Era la fel de perseverent.

— Draga mea mătușă Mary, spuse el, să-ți explic cum devine cazul.

Era un fel de autoritate în materie. Îi ținu aproape o prelegere pe această temă; încălzindu-se, vorbi despre tuburi emițătoare, despre tuburi primitoare, despre înaltă și joasă frecvență, despre amplificator și condensatori.

Doamna Harter scufundată într-o mare de termeni, pe care nu-i înțelegea, încuviință.

— Bine, Charles, murmură ea, dacă tu crezi într-adevăr…

— Dragă mătușă Mary, zise Charles, entuziasmat, este exact lucrul care-ți trebuie ca să te împiedice să moțăi și să-ți țină de urât.

Liftul prescris de doctorul Meynell a fost instalat puțin timp după aceea și doamna Harter fu cât pe ce să dea ortul popii de vreme ce, ca mai toate doamnele bătrâne, nu suferea oameni străini în casă. Îi suspecta pe toți că puneau la cale să-i sustragă argintăria ei veche.

După lift, sosi aparatul de radio. Doamna Harter fu lăsată să contemple obiectul care-i repugna – o cutie mare, cu înfățișare neplăcută și plină de butoane. Îi trebui lui Charles tot entuziasmul său s-o împace cu gândul ăsta, căci Charles era în elementul său, răsucind butoanele, lăudându-l cu vorbe meșteșugite.

Doamna Harter stătea pe scaunul său cu spătar înalt, liniștită și politicoasă, cu convingerea fermă, deja formată, că aceste noțiuni moderniste un erau nici mai mult nici mai puțin decât o pacoste totală.

— Ascultă, mătușă Mary, prindem Berlinul. Nu-i splendid? Îl auzi pe tip?

— Nu pot auzi decât o groază de bâzâeli și pocnituri, spuse doamna Harter.

Charles continuă să învârte butoanele.

— Bruxelles, anunță el cu entuziasm.

— Adevărat? Spuse doamna Harter cu o oarecare umbră de interes.

Charles, răsuci din nou, butoanele și un urlet nepământean răzbătu în cameră.

— Ei, acum se pare că suntem la hingheri, zise doamna Harter, care era o doamnă în vârstă cu destul umor.

— Ha, ha! Făcu Charles, ai spus o glumă bună, mătușă Mary! E grozavă!

Doamna Harter nu se putu reținu să nu-i zâmbească. Ținea foarte mult la Charles. Timp de câțiva ani, o nepoată, Miriam Harter, locuise la ea. Intenționase să-i lase moștenirea nepoatei, dar Miriam nu-i dădu satisfacție. Era nerăbdătoare și se plictisea, în mod evident, în compania mătușii sale. Ieșea mereu, „hoinărea” cum spunea doamna Harter. În cele din urmă se combinase cu un tânăr pe care mătușa nu-l agrease de loc. Miriam fu trimisă înapoi la mama sa cu o scurtă notă, ca și cum ar fi fost un obiect în garanție. Se căsătorise cu tânărul cu pricina și doamna Harter îi trimitea, de obicei de Crăciun, un set de batiste sau un șervețel brodat.

După ce și-a dat seama că nepoatele te dezamăgesc, doamna Harter își îndreptă atenția către nepoți. De la bun început, Charles avu un succes neașteptat. Era întotdeauna plăcut și respectuos cu mătușa sa și asculta, lăsând impresia că este foarte interesat de amintirile din tinerețea ei. Prin asta era în mare contrast cu Miriam, care se plictisea pe față și o arata din plin. Charles nu se plictisea niciodată; era întotdeauna bine dispus, tot timpul vesel. Îi spunea mătușii, de multe ori pe zi, că era o doamnă admirabilă.

Foarte satisfăcută de noua sa achiziție, doamna Harter îi scrisese avocatului său, dându-i instrucțiuni în vederea redactării unui nou testament. Acesta îi fu trimis, aprobat și semnat de ea.

Acum, chiar și în chestiunea aparatului de radio, curând se dovedi că Charles a câștigat noi lauri.

Doamna Harter, care fusese împotriva radioului, începu să-l tolereze și termină prin a fi fascinată de el. Îi plăcea cel mai mult când Charles lipsea. Necazul cu Charles era că el nu-l putea lăsa în pace. Doamna Harter obișnuia să stea în scaunul ei ascultând confortabil un concert simfonic sau o prelegere despre Lucrezia Borgia ori Pond Life; era fericită și împăcată cu toată lumea. Nu astfel se întâmpla cu Charles. Armonia era zdruncinată de scrâșnituri discordante în timp ce încerca, plin de entuziasm, să prindă posturi străine. Dar, în serile îh care Charles lua masa cu prietenii săi, doamna Harter se distra foarte bine cu radioul. Întorcea butonul de două ori, se așeza în scaunul ei cu spătar înalt și se delecta cu programul serii.

Cam după trei luni de la instalarea radioului se întâmplă primul lucru straniu. Charles era plecat la o partidă de bridge. Programul din seara aceea era un concert de balade. O binecunoscută soprană cânta faimosul cântec scoțian „Annie Laurie” și în mijlocul acestuia un fapt surprinzător se întâmplă. O oprire bruscă, muzica încetă pentru o clipă, bâzâitul și țăcănitul continuară, după care și acestea dispărură. Se făcu liniște și apoi se auzi foarte slab un bâzâit pe un ton mai jos. Doamna Harter avu impresia, de ce nu știa, că aparatul își schimbase lungimea pe o undă foarte îndepărtată, când, clar și distinct, o voce se auzi, vocea unui bărbat cu un slab accent irlandez: „Mary… Mă auzi, Mary? Eu sunt, Patrick… Vin după tine curând. Vei fi gata, nu-i așa, Mary?” Apoi, aproape imediat, melodia din „Annie Laurie” umplu din nou camera.

Doamna Harter încremenise în scaun, cu mâinile încleștate pe brațele lui. Visase? Patrick? Vocea lui Pâtrick! Vocea lui Patrick chiar în camera asta, vorbindu-i ei. Nu, trebuie să fie un vis, o halucinație poate. Trebuie să fi adormit vreun minut, două. Curios lucru să viseze că vocea soțului ei mort i se adresase prin eter. Asta o sperie puțin. Ce cuvinte rostise? „ Vin după tine curând. Vei fi gata, nu-i așa, Mary?”

Era, putea fi o premoniție? Slăbiciune cardiacă. Inima ei. În fond înainta în vârstă. „E un avertisment… Asta-i”, spuse doamna Harter, ridicându-se încet și cu greutate din scaun, adăugând cum îi stătea în fire: „atâția bani cheltuiți pentru instalarea unui lift!”