Triunghiul din Rhodos

I

Hercule Poirot stătea pe nisipul alb și se uita la apa albastră, strălucitoare. Era îmbrăcat îngrijit, la modă, într-un costum alb de flanelă și o pălărie cu boruri largi, care îi proteja capul. Aparținea acelei generații cu gusturi demodate ce credea ca trebuie să se apere cu grijă de soare. Domnișoara Pamela Lyall, care stătea lângă el și vorbea fără încetare, reprezenta școala modernă de gândire prin aceea că purta o îmbrăcăminte sumară care-i punea în valoare trupul bronzat.

Din când în când își oprea șirul vorbirii pentru a se unge cu uleiul dintr-o sticlă care se afla lângă ea.

De partea cealaltă a domnișoarei Pamela Lyall, buna ei prietenă, domnișoara Susan Blake, stătea lungită cu fața în jos pe un prosop cu dungi, în culori țipătoare. Bronzul domnișoarei Blake era cât se poate de perfect și prietena ei i-a aruncat priviri nemulțumite în mai multe rânduri.

— Sunt încă atât de neuniform bronzată, mur­mură ea cu regret. Domnule Poirot, vă supărați? Numai sub omoplatul drept... nu ajung să mă ung acolo ca lumea.

Domnul Poirot se achită de obligație și apoi își șterse cu grijă cu batista mâna plină de ulei. Domnișoara Lyall, ale cărei preocupări principale în viață erau observarea oamenilor din jurul ei și sunetul propriei ei voci, continuă să vorbească :

— Am dat de femeia aceea cea îmbrăcată după moda Chanel - este Valentine Dacres-Chantry. Așa am crezut. Am recunoscut-o imediat. E într-adevăr cu totul minunată, nu-i așa? Adică înțeleg de ce oamenii înnebunesc după ea. Și ea este atât de sigură de asta! îi cucerește pe toți. Ceilalți care au venit aseară se numesc Gold. El arată grozav de bine.

— Sunt în luna de miere? întrebă Susan încet.

Domnișoara Lyall clătină din cap, cu un aer atotștiutor.

— Oh, nu, hainele ei nu sunt destul de noi. Le recunoști întotdeauna pe mirese! Nu credeți că este cel mai fascinant lucru din lume să privești oamenii, domnule Poirot, și să vezi ce poți să des­coperi despre ei doar privindu-i?

— Nu numai privindu-i, dragă, zise Susan cu blândețe. Tu mai pui și o mulțime de întrebări, nu?

— Încă n-am vorbit cu familia Gold, spuse domnișoara Lyall cu demnitate. Și, oricum, nu văd de ce n-ar trebui să ne intereseze oamenii din jurul nostru. Natura umană este pur și simplu fascinantă. Nu credeți, domnule Poirot? De data aceasta făcu o pauză destul de lungă pentru a-i permite celui de lângă ea să răspundă.

Fără să-și ia ochii de la apa albastră, domnul Poirot răspunse:

— Ca dépend.

Pamela fu șocată.

— O, domnule Poirot! Nu cred că este altceva mai interesant... mai neprevăzut decât ființa umană!

— Neprevăzut? Asta nu.

— Ba da, sunt. T mai când te gândești că-i cunoști mai bine, fac ceva complet neașteptat.

Hercule Poirot dădu din cap că nu-i adevărat.

— Nu, nu, asta nu-i adevărat. Este foarte rar când cineva face o acțiune care nu-i e dans son caractere. În cele din urmă este monoton.

— Nu sunt de loc de acord cu dumneata! spuse domnișoara Pamela Lyall.

Tăcu aproape un minut și jumătate, dar apoi atacă din nou.

— Cum văd oameni încep să mă întreb ce fel sunt, ce relații sunt între ei, ce gândesc și ce simt. O, este foarte palpitant!

— Nu prea. Natura se repetă mai mult decât ți-ai putea imagina. Marea, adăugă el gânditor, e de o varietate infinit mai mare.

Susan își întoarse capul pe o parte și întrebă:

— Credeți că ființele umane tind să reproducă anumite tipare? Tipare stereotipe?

— Précisément, zise Poirot și făcu un desen cu degetul pe nisip.

— Ce desenați? întrebă Pamela curioasă.

— Un triunghi, spuse Poirot.

Dar atenția Pamelei se îndreptase în altă parte.

— Iată familia Chantry, anunță ea.

O femeie cobora spre plajă, era înaltă, foarte conștientă de ea și de trupul ei. Înclină ușor din cap, zâmbi și se așeză în apropiere. Șalul roșu-auriu îi alunecă de pe umeri. Purta un costum alb de baie.

Pamela oftă.

— Nu-i așa că are o siluetă frumoasă?

Dar Poirot se uita la fața ei, fața unei femei de 39 de ani care era celebră de la 16 ani pentru frumusețea sa.

El, precum oricine, știa totul despre Valentine Chantry. Ajunsese vestită pentru multe lucruri - pentru capriciile ei, pentru bogăția sa, pentru ochii ei enormi, albaștri ca safirul, pentru întâmplările și aventurile sale matrimoniale. Avusese cinci bărbați și nenumărați amanți. Fusese, pe rând, soția unui conte italian, a unui magnat american al oțelului, a unui tenisman profesionist, a unui alergător de curse de mașini; dintre aceștia patru, americanul murise, dar de ceilalți se despărțise urgent prin divorț. Cu șase luni în urmă se măritase a șasea oară cu un coman­dant de marină.

El era cel care, cobora spre plajă în urma ei. Tăcut, întunecat, cu o bărbie proeminentă și o alură posomorită. Avea un aer de maimuță primitivă.

Ea zise:

— Tony, dragă, tabachera mea...

El o avea la îndemână, îi aprinse o țigară, o ajută să coboare bretelele costumului ei alb de baie de pe umeri. Ea se lungi, cu brațele întinse la soare. El se așeză lângă ea, asemeni unui animal sălbatic, care-și păzește prada.

Pamela remarcă pe un ton suficient de jos:

— Să știți că mă interesează grozav... El e ca o brută! Atât de tăcut și cumva amenințător. Cred că unei femei de felul ei îi place asta. E ca și cum ai stăpâni un tigru! Mă întreb câț va dura. Ea se plic­tisește de ei foarte repede, cred, în special în prezent. Oricum, dacă încearcă să scape de el, mă gândesc că acesta ar putea fi primejdios.

Un alt cuplu cobora pe plajă cu pași șovăitori. Erau noii veniți, cu o seară înainte. Dom­nul, doamna Douglas Gold, după cum aflase domnișoara Lyall uitându-se în registrul hotelului. Mai știa, pentru că așa erau regulamentele italiene, numele lor de botez și vârsta transcrise din pașapoarte. Domnul Douglas Cameron Gold avea 31 de ani și doamna Marjorie Emmo Gold - 35.

Hobby-ul domnișoarei Lyall, așa cum am mai spus, era studierea ființelor umane. Spre deosebire de majoritatea englezilor, ea era în stare să intre de îndată în vorbă cu străinii, în loc să aștepte să treacă între patru zile și o săptămână până să facă primul avans precaut, așa cum le stă în obicei britanicilor. Așa că, observând ușoara ezitare și timiditate în avansurile doamnei Gold, ea strigă:

— Bună dimineața! Nu-i așa că e o zi frumoasă?

Doamna Gold era o femeie mititică, ca un șoricel. Nu arăta rău, trăsăturile ei erau într-adevăr regulate și tenul frumos, dar avea un anumit aer de neîncredere în sine și spălăcit care o făcea să poată fi ignorată. Soțul ei, pe de altă parte, era însă extrem de arătos, aproape ca un artist. Cu păr blond, cârlionțat, ochii albaștri, umeri largi, îngust în șolduri. Arăta mai mult ca un tânăr de pe o scenă decât ca un tânăr de pe stradă, dar în momen­tul în care deschise gura impresia aceasta se risipi. Era natural și neafectat, poate chiar puțin prostuț.

Doamna Gold se uită recunoscătoare la Pamela și se așeză lângă ea.

— Ce nuanță frumoasă de bronz aveți. Eu mă simt teribil de prost cum arăt!

— E un adevărat chin să te bronzezi uniform, oftă domnișoara Lyall.

Făcu o pauză de un minut și apoi continuă:

— Abia ați sosit, nu-i așa?

— Da. Aseară. Am venit cu vasul Vapo d'Italia.

— Ați mai fost la Rhodos?

— Nu. E frumos, nu-i așa?

Soțul ei spuse:

— Păcat că-i drumul așa de lung.

— Da. Dacă ar fi fost puțin mai aproape de Anglia...

Cu o voce înăbușită Susan zise:

— Da, dar atunci ar fi fost groaznic. Rânduri și rânduri de oameni ar fi stat ca peștii pe o dală. Trupuri peste tot!

— E adevărat, desigur, interveni Douglas Gold. Este un inconvenient că în prezent cursul lirei în Italia te ruinează, pur și simplu.

— E o deosebire, nu-i așa?

Conversația urma căile strict stereotipe. N-ar fi putut fi numită, câtuși de puțin, sclipitoare.

Puțin mai încolo pe plajă, Valentine Chantry se mișcă și se ridică. Cu o mână își așeză costumul de baie la piept.

Căscă; un căscat mare dar delicat, ca de pisică. Privi, ca din întâmplare, pe plajă. Ochii ei trecură pe lângă Marjorie Gold și se opriră gânditori pe capul auriu-cârlionțat al lui Douglas Gold.

Își mișca umerii în sus și-n jos. Vorbi și vocea era mai tare decât s-ar fi cuvenit.

— Tony, dragă, nu e divin soarele ăsta? Trebuie să mă fi închinat la soare în alte vremuri, tu nu crezi?

Soțul mormăi ceva în chip de răspuns, care nu fu auzit de ceilalți. Valentine Chantry continuă pe tonul acela tare, tărăgănat și afectat:

— Întinde mai bine prosopul ăsta, te rog, dragă.

Își dădu multă osteneală să-și reașeze frumosul ei trup. Douglas Gold o privea acum. Ochii lui erau sincer interesați.

Doamna Gold ciripi fericită pe un ton scăzut către domnișoara Lyall:

— O femeie frumoasă.

Pamela, la fel de încântată să dea, dar să și primească informații, răspunse pe un ton coborât:

— Asta-i Valentine Chantry, care se numea Valentine Dacres.

— E într-adevăr minunată, nu-i așa? Se vede că el e nebun după ea, n-o scapă din ochi!

Doamna Gold se uită din nou în partea aceea a plajei. Apoi zise:

— Ce frumoasă e marea, așa albastră! Cred că putem intra acum, ce zici Douglas?

El încă o mai privea pe Valentine Chantry și îi luă un minut sau două ca să-i răspundă. Apoi zise cam absent:

— Să intrăm? Da, bine, într-o clipă.

Marjorie Gold se ridică și se îndreptă spre mar­ginea apei.

Valentine Chantry se răsuci ușor pe o parte. Ochii ei erau îndreptați spre Douglas Gold. Buzele ei roșii schițară un zâmbet imperceptibil.

Douglas Gold se înroși.

Valentine Chantry spuse:

— Tony, dragă, nu te supăra, vreau cutiuța cu cremă de față, este sus pe toaletă. Am vrut s-o aduc cu mine. Te rog, fi atât de drăguț și adu-mi-o.

Comandantul vasului se ridică ascultător. Păși cu aroganță spre hotel.

Marjorie Gold se aruncă în apă, strigând:

— E grozavă, Douglas, e caldă. Hai, vino!

Pamela Lyall i se adresă:

— Nu intrați?

El îi răspunse nehotărât: