Uciderea lui Roger Ackroyd

I. Doctorul Sheppard își ia micul dejun

Doamna Ferrars a murit în noaptea de 16 spre 17 septembrie, într-o joi. Eu am fost chemat vineri, 17 septembrie, la 8 dimineața. Nu mai era nimic de făcut, fiindcă decedase de câteva ore.

Câteva minute după ora 9, m-am înapoiat acasă. Am descuiat ușa din față cu cheia mea și am zăbovit dinadins câteva clipe în vestibul, atârnându-mi în cuier pălăria și pardesiul subțire, pe care-l luasem să mă apere de răcoarea dimineții unei toamne timpurii. Mărturisesc sincer că eram tare tulburat și preocupat. Nu susțin că am prevăzut chiar de atunci evenimentele care s-au petrecut în săptămânile următoare, fiindcă aș spune un neadevăr. Dar instinctul mă avertiza că voi trece prin multe emoții.

Prin ușa din stânga, dinspre sufragerie, se auzea zgomot de cești și tușea seacă a surorii mele Caroline.

— Tu ești, James? a strigat ea.

Întrebarea nu aveaniciun rost, căci cine altcineva ar fi putut fi? Ca să vorbesc pe șleau, întârziasem câteva minute tocmai din cauza ei. Kipling spune că deviza familiei de manguste este: „Umblă și află!” Dacă s-ar hotărî vreodată Caroline să adopte o deviză, i-aș propune-o pe aceea a neastâmpăratei manguste. Iar de prima parte a devizei s-ar putea lipsi, fiindcă ea află totul fără să se miște de acasă. Nu știu cum face, dar ăsta-i adevărul. Bănuiesc că aparatul ei de informații e alcătuit din servitori și negustori. Nu iese din casă după știri, ci numai ca să le difuzeze. Și e extrem de pricepută și în acest domeniu.

Din cauza trăsăturii sale de caracter de mai sus șovăisem cele câteva clipe. Eram sigur că orice amănunte i-aș furniza în legătură cu decesul doamnei Ferrars, s-ar afla în tot satul într-o oră și jumătate. Ca medic, sunt obligat să fiu discret. Așa că-mi luasem obiceiul să nu-i dau surorii mele nicio informație. Știu că află în mod obișnuit tot ceea ce-i ascund, însă am satisfacția morală că nimeni nu poate da vina pe mine. Soțul doamnei Ferrars murise cu un an mai înainte, și Caroline susținea constant, fără cea mai mică dovadă, că fusese otrăvit de soția lui.

Mă ia peste picior ori de câte ori îi demonstrez că domnul Ferrars murise din cauza unei gastrite acute, agravată de o permanentă și extrem de mare indulgență față de alcool. Sunt de acord că simptomele gastritei și ale otrăvii cu arsenic se aseamănă, însă Caroline își întemeiază acuzațiile pe cu totul alte considerații.

— E destul s-o privești, am auzit-o spunând.

Fără să mai fie prea tânără, doamna Ferrars era o femeie atrăgătoare și hainele, deși simple, îi stăteau de minune, dar câte femei nu-și comandă rochii la Paris, fără ca din cauza asta să-și otrăvească soții.

În vreme ce întârziam în vestibul, gândindu-mă la toate acestea, i-am auzit din nou vocea Carolinei, acum și mai ascuțită:

— Ce naiba faci acolo, James? De ce nu vii la micul dejun?

— Numaidecât, scumpa mea, am răspuns eu grăbit. Tocmai îmi agățam pardesiul în cuier.

— De când ai venit, ai fi putut agăța o jumătate de duzină de pardesiuri!

Era foarte adevărat.

Am intrat în sufragerie, am sărutat-o pe Caroline ca de obicei pe obraz, apoi m-am așezat la locul meu, unde mă așteptau ouăle și costița care se cam răcise.

— Astăzi ai fost chemat foarte devreme, a început ea.

— Da, la King's Paddock, pentru doamna Ferrars.

— Știu.

— De unde?

— De la Annie.

Annie este servitoarea. Drăguță, dar foarte vorbăreață.

A urmat o pauză, în care timp îmi mâncam ouăle și costița. Vârful nasului ascuțit al surorii mele tremura puțin, ca totdeauna când era curioasă sau foarte nerăbdătoare să afle ceva.

— Ei bine? a întrebat ea.

— Un caz nefericit. Nu mai era nimic de făcut. Probabil a murit în somn.

— Știu, a zis iar sora mea.

Atunci m-am enervat.

— N-ai de unde ști! Nici eu, n-am aflat asta decât după ce am ajuns acolo și n-am suflat o vorbă nimănui. Dacă Annie le știe pe toate, probabil că are darul clarviziunii, i-am spus eu sec.

— Dar nu Annie, ci lăptarul mi-a zis, care a stat de vorbă cu bucătăreasa doamnei Ferrars.

După cum am arătat, sora mea nu e silită să plece după informații. Stă liniștită acasă, și acestea îi parvin.

Caroline a continuat:

— Din ce cauză a murit? Sincopă cardiacă?

— Pe asta nu ți-a mai spus-o lăptarul? am întrebat-o eu cu o ironie mușcătoare.

Însă ironia nu are efect asupra ei. A luat-o în serios și a răspuns în consecință:

— Nu, fiindcă nu știa.

M-am gândit că la urma urmei o să afle și așa totul. Era mai bine s-o lămuresc eu.

— A murit din cauza unei doze prea mari de veronal. În ultimul timp suferea de insomnii și probabil că a ingerat prea multe pastile.

— Absurd! a sărit Caroline. Le-a luat dinadins, ca să se sinucidă! Nu mai insista!

Ciudat e faptul că atunci când ai o părere proprie într-o chestiune despre care nu vrei să vorbești, o combați cu furie când o exprimă altcineva. De aceea am strigat imediat, cu indignare:

— Iar începi! Te grăbești să faci afirmații neîntemeiate! De ce naiba să se fi sinucis doamna Ferrars? O văduvă, încă tânără, foarte bogată, sănătoasă, căreia nu-i lipsea nimic ca să se bucure de viață. E absurd!

— Nicidecum. Ai observat, desigur, că în ultimele șase luni, se schimbase mult. Arăta pur și simplu ca și cum ar fi fost chinuită de coșmaruri. Nu ai afirmat tu acum că nu mai putea să doarmă?

— Și care e diagnosticul tău? am întrebat-o eu indiferent. Poate o dragoste nefericită nu-i așa?

A clătinat din cap.

— Remușcarea, a zis ea, plină de emfază.

— Remușcare?

— Da. Nu m-ai luat niciodată în serios când îți spuneam că și-a otrăvit bărbatul. Acum sunt mai convinsă decât oricând că à făcut-o.

— Nu ar fi logic, am obiectat eu. Dacă o femeie a comis o crimă, ca un ucigaș de rând, e, nici vorbă, în stare să se bucure cu sânge rece, fără mustrări de conștiință, și de avantajele faptei sale.

Caroline clătină din nou din cap.

— Există probabil femei care sunt așa cum spui tu, dar doamna Ferrars nu făcea parte dintre acestea. Era foarte nervoasă. Un impuls irezistibil a împins-o la crimă, fiindcă era din categoria celor ce nu pot suportaniciun fel de suferință, și nu încape nici cea mai mică îndoială că, trăind cu un bărbat ca Ashley Ferrars, trebuie să fi suferit mult…

Am aprobat în tăcere.

— Și de atunci a fost frământată mereu de remușcări. Nu pot să n-o compătimesc.

Nu cred că sora mea o compătimise pe doamna Ferrars cât timp fusese în viață; dar acum, când aceasta se dusese acolo, unde (după cum se presupune) nu se mai poartă rochii după moda pariziană, Caroline era gata să fie mai miloasă și mai înțelegătoare.

I-am spus ferm că ideea era absurdă. Cu atât mai mult cu cât eram de acord în sinea mea cu unele dintre părerile ei. Dar ar fi fost absolut greșit să-mi închipui că ea descoperise adevărul datorită unei inspirații. Totuși, nu puteam s-o încurajez pe drumul acesta. Ar fi fost în stare să-și împrăștie părerile în tot satul, făcându-i pe oameni să creadă că concluziile ei se întemeiază pe informații medicale căpătate de la mine. Viața este destul de grea.

— Ridicolă? a replicat ea. Vei vedea! Pariez pe ce vrei că a lăsat o scrisoare în care mărturisește totul.

— N-a lăsatnicio scrisoare, i-am tăiat-o eu scurt, fără să-mi dau seama ce urmări vor avea vorbele mele.

— O! a sărit Caroline. Ai întrebat va să zică și tu de lucrul ăsta, nu-i așa? Ei bine, James, sunt convinsă că în sinea ta ești de aceeași părere cu mine. Nu ești decât un bătrân ipocrit.

— Te poți gândi totdeauna la posibilitatea unei sinucideri, am răspuns eu, cu hotărâre.

— Se va face o anchetă?

— S-ar putea. Însă depinde. Dacă mă declar absolut convins că doza prea mare de veronal a fost ingerată cu totul accidental, desigur că nu va fi nevoie de o anchetă.

— Și ești absolut convins? m-a întrebat ea, răutăcioasă.

M-am ridicat de la masă fără să răspund.