Ucigasul ABC

Cuvânt înainte

al căpitanului Arthur Hastings, O.B.E.[1]

În prezenta istorisire a mea, am apelat la un procedeu pe care l-am mai folosit, și anume acela de a pune în legătură numai întâmplările și scenele la care am fost prezent. Iată de ce anumite capitole sunt redate la per­soana a III-a.

Vreau să-mi asigur cititorii că pot garanta pentru întâmplările narate în aceste capitole. Dacă mi-am per­mis utilizarea unei anumite licențe poetice în descrierea gândurilor și a sentimentelor anumitor persoane, este pentru că sunt de părere că mi-am notat toate detaliile destul de minuțios și pot adăuga că toate aceste date au fost „validate” de însuși prietenul meu, Hercule Poirot.

În concluzie, vreau să precizez că, dacă am insistat pe relațiile personale secundare care s-au dezvoltat drept urmare a acestei ciudate serii de crime, este pentru că elementul uman și detaliile intime nu pot fi niciodată ignorate. Hercule Poirot mi-a demonstrat odată, într-un mod foarte dramatic, că o poveste de dragoste poate fi o consecință secundară a crimei.

În ceea ce privește elucidarea misterului ABC, nu pot afirma decât că, după părerea mea, Poirot a fost cu adevărat genial în modul în care a plănuit totul, procedând altfel decât toți cei care au încercat să rezolve cazul înaintea lui.

Capitolul 1 – SCRISOAREA

În iunie 1935, m-am întors acasă de la ferma mea din America de Sud pentru o perioadă de aproximativ șase luni. Trecusem prin momente dificile acolo și, asemenea restului lumii, sufeream de pe urma crizei. Era necesar să mă ocup de diverse afaceri în Anglia și simțeam că nu aveau să fie profitabile decât dacă mă implicam perso­nal. Soția mea a rămas să se îngrijească de fermă.

Unul dintre primele lucruri pe care le-am făcut când am sosit în Anglia a fost să-l caut pe vechiul meu pri­eten, Hercule Poirot.

L-am găsit instalat într-un apartament modern din Londra și l-am acuzat (iar el n-a putut nega) că alesese acea clădire numai datorită aspectului ei geometric și al proporțiilor sale.

— Da, prietene, dar nu ți se pare că această simetrie e extrem de plăcută? mi-a replicat Poirot.

I-am răspuns că, în opinia mea, exagerează cu pă­tratele, după care, făcând aluzie la o glumă veche, l-am întrebat dacă în această construcție ultramodernă găinile erau dresate să facă ouă pătrate.

Poirot a râs din toată inima.

— Cum de ți-ai amintit gluma asta? Ei bine, nu! Știința n-a reușit încă să educe găinile în așa fel încât să satisfacă gusturile epocii moderne; încă mai fac ouă de diferite dimensiuni și culori!

Mi-am cercetat prietenul cu multă afecțiune. Se ținea extrem de bine și părea că nu îmbătrânise decât cu o zi față de ultima oară când ne văzuserăm.

— Ești în formă, Poirot, i-am zis. N-ai îmbătrânit deloc. De fapt, dacă așa ceva e posibil, aș putea spune că ai mai puține fire albe decât la ultima noastră întâlnire.

Poirot mă privi zâmbind.

— Și de ce n-ar fi posibil? E chiar adevărat.

— Vrei să spui că părul tău devine din grizonat negru și nu invers?

— Exact!

— Dar, din punct de vedere științific, e imposibil!

— Ba nu.

— Totuși, e foarte ciudat. E împotriva firii.

— Ca de obicei, Hastings, ai o minte frumoasă și inocentă. Și văd că anii n-au schimbat acest lucru. Tu observi un fapt și îi oferi soluția în același timp, fără să-ți dai seama de ceea ce faci!

L-am privit descumpănit.

Fără a spune un cuvânt, merse în dormitor, de unde se întoarse cu o sticlă pe care mi-o înmână.

Am luat-o, neînțelegând mare lucru. Pe sticlă scria:

Revivit – Pentru a reda părului nuanța lui naturală.

Revivit nu este o vopsea de păr. Disponibilă în

cinci nuanțe: cenușiu, castaniu, roșcat, șaten-închis, negru.

— Poirot, am strigat eu, ți-ai vopsit părul!

— În sfârșit te-ai prins!

— Deci asta e cauza pentru care părul tău pare mult mai negru decât ultima oară când ne-am văzut.

— Exact!

— O, Doamne, am exclamat eu revenindu-mi din șoc. Probabil că data viitoare când mă voi întoarce acasă te voi găsi purtând mustață falsă, sau faci și asta deja?

Poirot sări ca ars. Mustața fusese întotdeauna punc­tul lui sensibil și era foarte mândru de ea. Cuvintele mele îl atinseră unde-l durea mai tare.

— În nici un caz, mon ami! Mă rog Domnului ca ziua aceea să fie cât mai îndepărtată. Mustață falsă! Quelle horreur!

Și ca să mă asigure de autenticitatea indiscutabilă a mustății sale, o răsuci cu putere.

— Și e încă și foarte stufoasă, după câte observ, am remarcat eu.

— N’est ce pas? în toată Londra nu există mustață mai grozavă ca a mea.

„Și nici o meserie ca a ta”, am adăugat eu în gând, dar n-aș fi îndrăznit să-l rănesc pe Poirot spunând asta cu voce tare. În schimb, l-am întrebat dacă mai profesa din când în când.

— Știu că te-ai retras acum ceva timp...

— C’est vrai. M-am retras să pot cultiva dovlecei! Dar exact atunci s-a petrecut o crimă, așa că am trimis dovleceii la dracu’. Iar de atunci – și știu foarte bine ce vei crede despre asta – sunt ca o primadonă care își tot repetă spectacolul de adio la nesfârșit!

Am izbucnit în râs.

— Cam așa s-au petrecut lucrurile. De fiecare dată ziceam: e ultima oară. Dar imediat, se ivea ceva! Și tre­buie să recunosc, prietene, că n-am nici cea mai mică dorință să mă retrag. Dacă micile celule cenușii nu sunt puse la treabă, ruginesc.

— Înțeleg. Le pui la treabă, cu cumpătare.

— Exact. Îmi permit să aleg. Lui Hercule Poirot nu-i revine decât crema crimelor.

— Și a fost destulă cremă în ultima vreme?

— Pas mal. Cu puțin timp în urmă am scăpat ca prin urechile acului.

— De un eșec?

Poirot păru șocat.

— Nu, nu. Numai că, eu, eu, Hercule Poirot am fost la un pas să fiu doborât.

Am fluierat surprins.

— O crimă îndrăzneață!

— Nu atât îndrăzneață, cât neglijentă, preciză Poirot. Ăsta e cuvântul, neglijentă. Dar să trecem peste asta. Hastings, să știi că, într-un fel, te consider mascota mea.

— Chiar așa? În ce sens?

Poirot nu-mi răspunse direct, dar continuă:

— De îndată ce am auzit că sosești mi-am spus: se va ivi ceva. Cred că noi doi vom avea ocazia să vânăm ceva, ca în vremurile bune. Iar dacă am dreptate, sigur nu va fi vorba de ceva obișnuit. Poirot începu să-și agite mâinile încântat: Va fi ceva recherche, delicat, fine...

Rosti ultimul cuvânt savurându-l din plin.

— Pe legea mea, Poirot! Oricine te-ar auzi, ar crede că tocmai comanzi cina la Ritz.

— Ce, o crimă nu poate fi comandată? Ba da! Însă eu cred în soartă, în destin, dacă vrei. Iar destinul tău este să-mi stai alături și să mă împiedici să comit o greșeală de neiertat.

— Ce înțelegi prin greșeală de neiertat?

— Să scap din vedere ceva evident.

M-am gândit la răspunsul lui, fără să-i înțeleg însă rostul.

— Deci, am întrebat eu zâmbind, supercrima asta a avut deja loc?

— Pas encore. Cel puțin... adică...