Un buzunar plin cu secara

Capitolul I

Era rândul domnișoarei Somers să facă ceaiul.

Domnișoara Somers era cea mai nouă și cea mai ineficientă dintre dactilografe. Nu mai era tânără și avea o față blând îngrijorată, ca de oaie. Ibricul nu dăduse în clocot când domnișoara Somers turnă apa peste ceai, dar domnișoara Somers niciodată nu știa bine când apa e fiartă sau nu, și ăsta era unul din multele necazuri care o chinuiau în viață.

Turnă ceaiul în cești, punând pe fiecare farfurioară câte doi biscuiți moi și dulci.

Domnișoara Griffith, eficienta dactilografă șefă, o femeie milităroasă cu părul cărunt care era în serviciu la Consolidated Investment Trust de șaisprezece ani, spuse tăios: “Iar n‑a fiert apa, Somers!” iar chipul blajin și necăjit al domnișoarei Somers se făcu roz și spuse: “Vai, chiar am crezut că e fiartă de data asta”.

Domnișoara Griffith gândi: “O s‑o ținem o lună, probabil, cât avem atâta de lucru… Dar zău! Ce încurcătură a făcut idioata cu scrisoarea aia către Eastern Developments – o treabă absolut simplă de altfel, și întotdeauna e atât de proastă când e vorba de ceai! Dacă n‑ar fi atât de greu să pui mâna pe o dactilografă inteligentă… și nici capacul cutiei cu biscuiți n‑a fost închis cum se cuvine data trecută. Zău…”

La fel ca atât de multe cugetări indignate ale domnișoarei Griffith, fraza rămase neterminată.

În acea clipă, domnișoara Grosvenor intră să prepare sacrul ceai al domnului Fortescue. Domnul Fortescue bea un ceai diferit, dintr‑un serviciu de porțelan diferit, și avea biscuiți diferiți. Doar ibricul și apa de la robinetul din vestiar erau aceleași. Dar de data asta, fiind ceaiul domnului Fortescue, apa fierse. Avu domnișoara Grosvenor grijă de asta.

Domnișoara Grosvenor era o blondă incredibil de fermecătoare. Purta un costumaș negru, scump, iar picioarele ei frumoase erau încorsetate în cei mai buni și mai scumpi ciorapi de nylon de pe piața neagră.

Trecu din nou plutind prin camera dactilografelor, fără să învrednicească pe cineva cu o vorbă sau o privire, de parcă dactilografele n‑ar fi fost decât niște gândaci de bucătărie.

Domnișoara Grosvenor era secretara particulară și specială a domnului Fortescue și gurile rele dădeau de înțeles că era ceva mai mult, ceea ce de fapt nu era adevărat.

Domnul Fortescue se căsătorise de curând a doua oară cu o soție atât fermecătoare cât și costisitoare, și pe deplin capabilă să‑i capteze întreaga atenție. Domnișoara Grosvenor era pentru domnul Fortscue doar o parte necesară decorului biroului său, care era și el foarte luxos și foarte costisitor.

Domnișoara Grosvenor pluti înapoi cu tava ținută ca într‑un ritual de jertfă. Trecu prin biroul interior, apoi prin camera de așteptare unde erau admiși clienții mai importanți, și, în cele din urmă, cu o bătaie ușoară în ușă, intră în sanctuar, biroul domnului Fortescue.

Acesta era o cameră spațioasă, cu un parchet strălucitor presărat cu carpete scumpe, orientale. Pereții erau lambrisați cu panouri din lemn de culoare deschisă, iar de jur împrejur se aflau scaune enorme, cu tapițerie din piele de bou deschisă la culoare. În spatele unui imens birou de paltin, centrul și focarul încăperii, stătea domnul Fortescue în persoană.

Domnul Fortescue era mai puțin impresionant decât ar fi trebuit să fie pentru a se potrivi cu decorul, dar își dădea silința. Era un bărbat masiv, flasc, cu o chelie strălucitoare. Îi plăcea să pozeze purtând costume din tweed țărănesc, cu o croială largă. Se încrunta la niște hârtii de pe birou când domnișoara Grosvenor pluti spre el cu grația unei lebede. Punând tava pe birou la îndemâna lui, murmură cu un glas jos și impersonal “Ceaiul dumneavoastră, domnule Fortescue”, și se retrase.

Contribuția domnului Fortescue la ritual fu un mormăit.

Așezată din nou la biroul ei, domnișoara Grosvenor își continuă treburile. Făcu două apeluri telefonice, corectă câteva scrisori la mașină, ce așteptau doar a fi semnate de domnul Fortescue, și răspunse unei solicitări telefonice.

— Mă tem că deocamdată e imposibil, spuse pe un ton superior. Domnul Fortescue e în ședință.

Puse receptorul în furcă și se uită la ceas. Era unsprezece și zece.

Și chiar atunci, prin ușa capitonată a biroului domnului Fortescue străbătu un sunet neobișnuit. Deși înăbușit, putea fi recunoscut perfect – era un strigăt sugrumat, agonic. În aceeași clipă, soneria de pe biroul domnișoarei Grosvenor sună furibund. Domnișoara Grosvenor rămase o clipă înlemnită, apoi se ridică nesigură. În fața ineditului, detașarea ei studiată se clătină. Totuși, se îndreptă spre ușa domnului Fortescue în felul ei statuar, bătu și intră.

Ceea ce văzu îi nărui și mai mult poza. În spatele biroului, patronul ei era încovoiat de durere. Mișcările lui convulsive erau alarmante.

Domnișoara Grosvenor spuse: “Vai, domnule Fortescue, vă e rău?” și în același moment fu conștientă de idioțenia întrebării. Nu încăpea nici o îndoială că domnului Fortescue îi era foarte rău. Chiar în timp ce se apropia de el, corpul lui era străbătut de convulsii spasmodice.

Cuvintele ieșiră în icnete întretăiate.

— Ceai… ce dracu… ai pus în ceai… ajutor… repede… un doctor…

Domnișoara Grosvenor zbură din cameră. Nu mai era blonda trufașă – era o femeie cuprinsă de spaimă care își pierduse capul.

Intră în fugă în biroul dactilografelor strigând:

— Domnul Fortescue are o criză… moare… trebuie să aducem un doctor… arată groaznic… sunt sigură că e pe moarte…

Reacțiile fură imediate și foarte variate.

Domnișoara Bell, cea mai tânără dintre dactilografe, spuse:

— Dacă e epilepsie, ar trebui să‑i băgăm un dop în gură. Cine are un dop?

Nimeni nu avea un dop.

Domnișoara Somers spuse:

— La vârsta lui probabil că e apoplexie.

Domnișoara Griffith spuse:

— Trebuie adus un doctor… imediat.

Dar obișnuita ei eficiență era stânjenită de faptul că niciodată în cei șaisprezece ani de serviciu ai ei nu fusese nevoie să fie chemat un doctor la firmă. Exista doctorul ei, desigur, dar el era în Streatham Hill. De unde să ia un doctor de pe aproape?

Nimeni nu știa. Domnișoara Bell luă cartea de telefon și începu să caute doctori la litera D. Dar nu era un îndrumar pe profesii și doctorii nu erau automat înșiruiți ca taxiurile. Cineva sugeră un spital… dar care spital? “Trebuie să fie spitalul corespunzător, altfel nu vin”, insistă domnișoara Somers. “Din cauza Ministerului Sănătății, vreu să spun. Trebuie să fie în zonă”.

Cineva propuse 999 dar domnișoara Griffith fu șocată și spuse că asta ar însemna poliția, or nici vorbă de așa ceva. Ca cetățene ale unei țări care se bucura de serviciul medical pentru toată lumea, aceste femei cât de cât inteligente dovedeau o incredibilă ignoranță față de procedura corectă. Domnișoara Bell începu să caute ambulanțe la litera A. Domnișoara Griffith spuse: “Ar fi doctorul lui… trebuie să aibă un doctor”. Cineva alergă după agenda personală a domnului Fortescue. Domnișoara Griffith îi ordonă băiatului de serviciu să iasă și să găsească un doctor… cum o știi, de unde o știi. În agenda particulară, domnișoara Griffith găsi un doctor sir Edwin Sandeman cu adresa în Harley Street. Prăbușită într‑un scaun, domnișoara Grosvenor se văită cu un glas mult mai puțin prețios ca de obicei:

— Am făcut ceaiul exact ca de obicei… zău… n‑avea cum să aibă ceva.

— Să aibă ceva? Domnișoara Griffith se opri cu mâna pe discul telefonului. De ce spui asta?

— El a spus‑o… domnul Fortescue… a spus că de la ceai…

Mâna domnișoarei Griffith ezită între serviciul de ambulanță Welbeck și 999. Domnișoara Bell, tânără și săritoare, spuse:

— Ar trebui să‑i dăm niște muștar cu apă… acum. E prin birou un pic de muștar?

În birou nu era deloc muștar.

La scurt timp după aceea, dr. Isaacs din Berthnal Green și sir Edwin Sandeman se întâlneau în lift, exact când două ambulanțe diferite trăgeau în fața clădirii. Telefonul și băiatul de serviciu își făcuseră treaba.