Nuielusa de alun
Aa
Nuielusa de alun de Calin Gruia
A fost odată la marginea unei păduri, un bordei în care trăia o femeie săracă, ce avea doi copii, un băiat și o fată. Pe fată o chema Sprinteoara, iar pe băiat Mugurel.
Într-o zi, după ce Sprinteoara își termină treburile prin casă, porni cu Mugurel prin pădure să culeagă ciuperci. Și cum mergeau, ei se afundau tot mai mult în pădure ; uitându-se pe sub copaci numai iată că zăresc o ciupercă mare și frumoasă într-o vâlcea. Dar când să se aplece s-o rupă, n-o mai găsiră acolo. Când se uitară în jur zăriră ciuperca ceva mai departe. Cu cât se apropiau de ea, ciuperca se depărta.
Și așa au mers ei au mers, până au ajuns într-o poiană mare, unde erau multe ciuperci. Aici copacii erau strâmbi și aveau frunze lungi și subțiri, ce se mișcau ca niște degete. Sprinteoara vru să-l cheme pe Mugurel care mai alerga încă după ciupercile fermecate, dar nu avu vreme, căci se auzi un vuiet atât de puternic, de se aplecară copacii cu frunzele la pământ și o arătare ciudată se repezi asupra lui Mugurel și-l ridică în sus deasupra norilor. În pădure se făcu tăcere. Copacii își strânseră frunzele, potecile se întunecară.
Sprinteoara o porni la fugă, strigând după ajutor. Cărările însă îi erau necunoscute. Se rătăcise. Abia târziu ieși intr-un luminiș. Căută drumul spre casă, dar cum să se întoarcă ea fără Mugurel? Și tot umblând, Sprinteoara văzu în fața ei legănându-se un alun. Nu adia niciun vânt și totuși alunul se legăna de parcă îl scutura cineva de tulpină. Cine să-l miște oare? Ba încă, lucru și mai ciudat, la fiecare legănare îi cădeau de pe ramuri câteva frunze care se îngălbeneau văzând cu ochii.
— Ce ai, alunule? întrebă Sprinteoara.
— Nu te uita că mă legăn cînd nu bate vântul și-mi îngălbenesc podoaba în toiul verii, grăi alunul, căci la rădăcina mea e un vierme care mă roade de mă dor crengile și frunzele.
— Un vierme? făcu Sprinteoara. Dacă pot, am să te ajut.
Fata începu să sape pământul tare, cu un băț ascuțit. Rădăcinile alunului erau adânci, dar Sprinteoara nu se lăsă până nu găsi viermele și nu-l stârpi. Acoperi apoi rădăcinile cu pământ și minune ! Alunul își lepădă pe dată toate frunzele galbene, înmuguri, dădu frunze noi și înflori.
— Mulțumesc fată bună, că m-ai scăpat, spuse alunul, aplecându-și un ram înflorit. Rupe de aici o nuielușă. Cu atât te pot răsplăti. Poate îți va fi de folos în drumul tău … Cu nuielușa aceasta, de vei atinge copacii uscați, vor înflori pe dată și vor lega rod. Sprinteoara luă nuielușa de alun, o băgă în sân și o porni la drum. Și merse, și merse multe zile la rând și tot atâtea nopți, întrebând izvoarele, păsările, dacă nu cumva știu ceva de frățiorul ei, dar nimeni nu-i putu răspunde. Și după atâta umblat, iată că ajunse într-o pajiște verde și se așeză să se odihnească. Și cum sta fata pe gânduri, numai că aude un foșnet. O namilă de șarpe se târa prin iarbă. Uneori șarpele se oprea, își ridica capul și arunca în văzduh, ca un bici, o limbă despicată. Ochii îi străluceau ca jăratecul, iar printre dinți scotea un fluierat ascuțit. Se îndreptă către un tufăriș. Acolo era un cuib de pasăre, iar în cuib câțiva pui golași încremeniți de spaimă. Sprinteoara scoase nuielușa de alun și atinse cu ea un rug uscat de mure; și pe dată în calea șarpelui răsări o tufă de mure și încolăcindu-se asupra șarpelui, îl prinse ca într-o țesătură încâlcită. Când șarpele nu mai putu mișca, Sprinteoara rupse dintr-un copac un băț și lovindu-l de câteva ori zdravăn în cap, îl lăsă fără suflet.
Nu mult după aceea, Sprinteoara auzi un fâlfâit de aripi. O pasăre cu penele de argint coborî la cuib și după ce-și roti ochii și văzu șarpele ucis, spuse:
— Cum să-ți mulțumesc, fată vitează, că mi-ai scăpat puișorii de la moarte?
— Să-mi spui, pasăre de argint, unde l-aș putea găsi pe fratele meu?
— Am zburat azi departe și l-am văzut închis pe frățiorul tău, împreună cu alți copii. Ca să ajungi până acolo îți trebuie opinci de fier și îndrăzneală de voinic. Frățiorul tău a fost furat de Baba Cloanța și acum stă închis intr-un munte de cremene neagră. Și în fiecare zi el coboară în fundul pământului să caute mărgăritare pentru zgripțuroaică, iar muntele e ferecat și păzit de o lupoaică cu dinți de oțel și ochi neadormiți. Ține pana asta, când vei fi la greu o pui în palmă. Și acum pornește spre Miază-Noapte. Fii însă cu băgare de seamă, zgripțuroaica e tare vicleană și nu o vei putea doborî decât cu sabia uriașului. Sprinteoara ar fi dorit să mai întrebe ceva dar pasărea își luase zborul.
Și a mers Sprinteoara, și a mers, zi de vară până în seară și abia intr-un târziu, se așeză pe o piatră să se odihnească. Dar nu-i tihni odihna că pe dată auzi o larmă de clocoteau văgăunele. Cînd se uită mai bine într-o vale, văzu un om mare, mare, înalt de vreo douăzeci de coți și care cu o ghioagă lovea stâncile și munții. Munții se prăvăleau, stâncile se sfărâmau în bucăți, pământul se cutremura. Uriașul lovea în pietre de săreau mii de scântei și se văicăreau: „Dac-ar fi cineva să-mi scoată blestemata de viespe din ochi, i-aș dărui orice mi-ar cere. Căci viespea îmi mănâncă vederea“.
povestea audio o gasesti aici......