Povestea olarului
Aa
Olarul frământa lutul în palmele sale și apoi îi dădea formă și chip. Roata lui se învartea ca într-o horă și pe ea se arătau ulcioare și vase minunat măiestrite. În fiecare punea câte ceva din inima sa, din visarea sa, și de aceea toate păreau pline de viață. Cupele înalte păreau păsări gata de zbor, oalele cele mari șopteau ceva între ele, cănile erau gata să se joace, iar ulcioarele se uitau cuminți în ochii meșterului lor, gata să-l întrebe unde sunt fântânile cu apa.
Și iată că într-o zi trecu pe la poarta olarului un învățat și-l întrebă:
- E greu oare să faci atâtea minuni? Nu te dor mâinile?
Olarul îi răspunse:
- Nu m-am gândit niciodată nici la greu și nici la osteneala mâinilor. Noaptea visez chipuri noi de cupe și ulcioare, iar a doua zi lutul mi se supune și roata cântă, și degetele cântă.
- Fii binecuvântat, îi spuse învățatul, iar mesterul olar îi dărui o cupa.
În altă zi se opri pe-acolo un negustor și-l întrebă:
- Câștigi mult cu meșteșugul acesta?
- Nu m-am gândit niciodată la câstig. Atâta doar că nu duc lipsă de pâine și sare, iar copiii mei nu umblă în zdrențe.
Într-o vară, un crai străin coborî din rădvanul său aurit și se minună de meșterul olar:
- N-ai vrea să vii la curtea mea să mă mândresc cu tine? Ti-aș da strai de mătase și încălțări de preț. Te-aș purta prin cetăți vestite și prin păduri la vânatoare. Ai lua parte la ospățurile mele cu muzicanți și vinuri dulci și ți-aș da rândași să-și murdărească ei mâinile si slugi să-ți învârtească roata... O roată, dar nu ca asta, o roată din marmură albă. Și tu numai le-ai spune ce trebuie să facă. Ai fi mai marele olarilor din palatul meu. Mai marele cupelor și ți se va da cinstea cuvenita la fel ca paharnicului, ca vornicului.
- Măria-ta, îti mulțumesc de gândurile cele bune, dar eu înca nu pot să-ți dau nici un răspuns.
Trebuie să chibzuiesc, să cântăresc lucrurile. Și dacă va fi să viu la curtea Măriei tale, voi veni, iar dacă nu voi putea, să nu ai pricină asupra mea.
Craiul zâmbi și-i făcu semne vizitiului să-ndemne caii. Olarul rămase pe gânduri. O zi întreagă n-a lucrat nimic. A doua zi n-a potrivit bine focul cuptorului în care-și ardea oalele și toate au crăpat pe la buze și pe la torți... A treia zi se așeză din nou pe scaunul de lângă roata de lemn și din lutul frământat începură să răsară cupe și ulcioare, vase pentru flori si untdelemnuri, butii pantecoase pentru vinuri si alte minunatii. Roata cânta, vântul care trecea peste gurile vaselor sale cânta și el, mâinile nu simteau nici oboseala și-n fiecare podoabă de lut punea câte un pic din inima sa și toate păreau că prind viată.
Uită vorbele negustorului, uită fagaduința craiului străin, iar spre bătrânete dărui meșteșugul băieților săi, așa cum și el îl primise de la tătal său.