Izvorul fermecat

Izvorul fermecat de Călin Gruia

Cică demult, pe când făcea plopul pere și răchita micșunele, trăia undeva la poalele munților, la o răscruce de drumuri, un potcovar vestit, care potcovea caii lui Făt-Frumos. Trebuie să știți că nu cu una cu două se potcovesc caii năzdrăvani; de aceea, câți ucenici veneau la el să învețe meșteșugul, nici unul nu rămânea mai mult de o zi.

Nu știu cum se făcu, dar odată se nimeri să vină la ucenicie un băiat îndrăzneț și priceput, care învăță meșteșugul într-un ceas și după aceea singur, într-o zi, potcovi o herghelie de cai!

[...] Meșterul se bucură de ucenic, îl îndrăgi ca pe copilul său. O singură slăbiciune avea băiatul: poveștile. Dacă vreun călător începea o poveste, atunci ucenicul se așeza pe o buturugă, își proptea tâmplele în palme, se uita în ochii drumețului fără să clipească, fără să scoată o vorbă, fără să-i pese că trecea vremea. Și potcoavele se topeau în foc, focul se stingea, se lăsa noaptea și calul rămânea nepotcovit.

Într-o seară, aproape de asfințitul soarelui, pe când meșterul se afla la un iarmaroc îndepărtat, după potcoave de aur și argint, sosi o făptură ciudată, de pe altă lume parcă, și care, spre mirarea băiatului, începu să vorbească în grai omenesc.

- Ehei, de mult n-am mai dat pe aici. Unde-i meșterul?

- Nu-i acasă. Dar ce ai cu el?

Pe băiat, cât pe ce să-l pufnească râsul. Nu avea nici o asemănare cu caii, dar cum ucenicul era isteț, pricepu că sluțenia aceea burduhănoasă, cu picioare lungi și subțiri ca ața, nu putea fi decât puricele năzdrăvan despre care pomenise într-una din zile meșterul său.

- Nu cumva ești puricele năzdrăvan?

- Da, eu sunt.

- Purice n-am potcovit încă, dar cred că nu-i chiar așa de greu...

- Dar nici ușor. Fiecare potcoavă trebuie să aibă nouăzeci și nouă ocale de fier. Numai așa mă simt ușor și pot zbura în slava cerului ca să aduc povești.

Când auzi ucenicul despre ce-i vorba, făcu ochii mari și un gând năstrușnic îi veni în minte.

- Fii fără grijă, te potcovesc îndată.

Ațâță focul, umflă foalele, care prinseră să se vaite și să sufle în cărbuni. Pe dată vatra se lumină de jăratic, iar fierul se înroși. Apucă apoi ciocanul și începu să bată zdravăn, de se umplu toată potcovăria cu scântei de aur, spre mirarea puricelui năzdrăvan.

Nu trecu multă vreme și prinse a-i potrivi puricelui potcoavele. După fiecare potcoavă de nouăzeci și nouă de ocale, puricele spunea că se simte din ce în ce mai ușor, și că abia așteaptă să poată zbura. Dar băiatul, după ce îi bătu cea din urmă potcoavă, nu-1 întrebă cum se simte, ci dintr-o săritură îl încălecă cu nădejde.

[...] ÎI purtă puricele peste ape întinse și întunecate, peste munți păstioși, peste cetăți și împărății, zburând în jos, zburând în sus, zburând ca vântul, zburând ca gândul, dintr-o parte în alta a lumii, chipurile să-l sperie pe băiat, ca să-i treacă pofta de povești. Ucenicul nu se da bătut.

- Ori mă duci să-mi arăți de unde iei poveștile, ori rămân călare pe tine până ți s-or toci potcoavele de nori și văzduh.

[...] S-o fi albit sau nu de spume puricele năzdrăvan de atâta zbor prin țări, de atâtea sărituri de pe un vârf de munte pe altul, povestea nu spune. Dar, după vreme îndelungată, simțind că puterile îi slăbesc din ce în ce mai mult și că potcoavele i se tocesc de văzduhuri, îi spuse cu mâhnire băiatului:

- Scumpă-i plata potcoavelor mele, dar n-am încotro. Te voi duce acolo unde voiești, căci m-ai biruit...

Și, încovoindu-și picioarele subțiri ca ața, sări din vârful unui munte într-o vale adâncă, străjuită de jur împrejur de piscuri semețe, acoperite de brazi. Flori de toate culorile erau presărate pe pajiștea verde a văii, iar miresmele lor scăldau ca într-un abur copacii drepți ca lumânările. Totul în acea vale părea nemișcat: și floare, și iarbă, și ram. Stâncile de la poalele munților, albe ca omătul și bătute cu litere scumpe, păreau că ascultă și ele împreună cu florile și copacii un cântec fermecat, care nu semăna cu niciun cântec auzit vreodată. Venea cântecul din înaltul munților, din adâncul pământului, din mireasma florilor, din lumina soarelui? Nimeni n-ar fi putut spune.

Mai degrabă era cântecul de bucurie din inima ucenicului, pentru că ajunsese în lumea poveștilor. Poate că de aceea toate în jur săreau cuprinse de vraja cântării: și munții înalți, și stâncile albe, de la poalele lor, și copacii, și iarba, și florile, și pământul de sub tălpile lui.

Cântecul era nespus de frumos și parcă nu se mai sfârșea.

[...] Ucenicul porni să cunoască Valea Poveștilor. Cântecul fermecat îl însoțea peste tot locul, când vesel ca pârâul, când duios ca foșnetul frunzelor, când liniștit ca rădăcinile lor. Și tot umblând băiatul prin acele locuri tainice și necunoscute, se pomeni în fața unui izvor. Dar ce izvor! Avea șipotul cu totul și cu totul de aur. Pe ucenic îl cuprinse o sete nemaipomenită, dar când se aplecă să bea, altă ciudățenie: din șipot nu curgea nicio picătură de apă. Auzi din el un glas. Se apropie mai mult. Setea îi pieri îndată. Prin șipotul de aur curgeau povești și legende.

Rezemat de izvor, prinse să-1 asculte. Glasul fermecat spunea legendele florilor, ale păsărilor, poveștile munților, poveștile voinicilor. Glasul era neobosit. Cum sfârșea o poveste, începea alta, și apoi alta, care de care mai minunată și nemaiauzită. Pe ucenic îl cuprinse o vrajă și uită de sine, uită de tot. Nu vedea nimic în jur, nici când soarele răsărea și apunea, nici când luna cobora în pârâiașul din vale, nici când frunzele copacilor se scuturau. N-auzea nici șuierul crivățului pe crestele munților, nu simțea bătaia ploilor în obraji, nu-i era nici foame, nici sete. Asculta poveștile și legendele care se împleteau cu cântarea aceea măiastră din inima lui. Și cum se sfârșea o poveste, începea alta, și el n-avea de unde să știe că în jurul izvorului cu șipotul de aur răsăreau în fiecare primăvară alte flori, că alți nori se alungau pe sus, că arborii pe care-i văzuse la început drepți ca lumânările erau aplecați, bătrâni și scorburoși și că alți copaci tineri se ridicaseră demult, drepți ca lumânările, spre piscurile semețe ale munților. Glasul fermecat nu ostenea. Cum isprăvea o legendă, începea alta și pe nici una n-o spunea de două ori. Izvorul cu șipotul de aur curgea parcă drept în inima ucenicului și poveștile auzite se așezau una peste alta sub fruntea lui ca într-o carte. Ucenicul nu se gândea decât la un singur lucru: să audă cât mai multe povești, cât mai multe, ca apoi să le ducă în lume. Glasul părea fără sfârșit. De câte ori a încercat să se ridice, de atâtea ori izvorul începea altă poveste și o vrajă nelămurită îl ținea acololegat cu funii nevăzute.

Într-o zi se ridică în picioare și voi să plece, dar picioarele îi rămăseseră nemișcate. Glasul fermecat tocmai începuse „Povestea izvorului cu șipotul de aur". Se rezemă din nou s-o asculte.

Și din poveste află el ce trebuie să facă pentru a scăpa de vraja acelor locuri, ca să poată duce mai departe poveștile în lume. Nu mai stătu pe gânduri și, cu un cosor ce-1 avea în cingătoare,prinse să sape, să vadă adâncimea șipotului de aur în trupul pământului. Nimeni nu ne poate spune cât o fi săpat. Deodată însă glasul fermecat se opri. Se opri și cântecul și ucenicul se cufundă într-un somn adânc. Când se trezi, se văzu la marginea unui râu, într-ud loc cunoscut, pe unde copilărise. Fruntea îi era grea și fierbinte. Se aplecă să ia apă să și-o răcorească. Pe dată însă se feri și scoase un strigăt de uimire. Își văzuse chipul în apă. Părul îi era alb ca omătul, obrajii zbârciți, spinarea încovoiatâ, numai ochii îi erau tineri și limpezi așa cum și-i știa el.

Trecuseră, se vede, mulți ani fără să-și dea seama. Își aduse aminte de meșterul potcovar.

Porni să-l caute. În acea răscruce nu mai era nici urmă de potcovar. Îi întrebă pe oamenii pe care-i întâlni:

- Nu știi unde s-a mutat potcovarul?

- Care potcovar, moșule?

- Acela care potcovea caii lui Făt-Frumos... Caii năzdrăvani...

- De așa minune nu se pomenește prin părțile noastre. Dar să-1 întrebăm pe cel mai bătrân om

din sat.

Omul cel mai bătrân din sat a dat din umeri, spunând că multe a văzut și auzit în cei o sută de ani pe care-i duce-n spinare, dar de un asemenea potcovar nici pomeneală.

S-a mâhnit ucenicul potcovarului că nu-și poate afla meșterul, dar fiind înțelept nu i-a fost greu

să priceapă că vremea măturase de mult cenușa potcovarului. În cele din urmă porni prin țară să spună poveștile pe care le auzise în valea aceea minunată.