Sfarleaza cu fofeaza

Trăsni-te-ar para sfântului de hăbăuc! și palmele au împușcat legate, ca două tăvi slobozite îngemănat.

Cel care le dăduse era cătrănitul de Simion Mândruță. Cel care le prinse era pramatia lui de fecior, Toader, o scoabă de băiețandru spelb, gălbejit, cu gura albă, lipită, de mai nu-i zăreai tăietura buzelor, dar cu niște ochi mari, albaștri, spăi-miți și plini de întrebare.

Pasămite, bătrânul se întorsese cu harțag de la suhat și găsise boalele de vite tot neadăpate. în schimb Toader, aciuat din dos de saivan, meremetisea iarăși o jucărie în chip de pasăre, rostuită din bețișoare de șindrilă și hârtie galbenă, cumpărată la Trifu, hangiul, cu bani căpătați timeri cum, prin rubedenii.

De bună seamă, pentru cine nu aflase ce foc dospește în bătătura și în casa lui Simion Mândruță, palmele repezi 'și nemila afuriseniei s-ar fi părut iuțeală de om pornit. Dar Ni-culina lui Rafailă Mustață, vecina din deal, și Stanca lui Ur-sache Șchiopul, vecin din vale, n-ar fi avut inimă să râdă, pândind vulpește printre nuielile gardurilor povârnite, dacă n-ar fi știut că asta-i poveste veche și prea a întrat în gura tuturor plodurilor din Viltotești, ca s-o mai bage în samă o minte de om vârstnic. Altminteri, poate că i-ar fi luat parte pricăjitului de Toader, așa cum îi luaseră cu câteva luni înainte, când s-a iscat lărmălaie mare și atâta urgie de chelălăială minerească, încât strânsese tot satul la poarta măcinată a lui Simion.

În sătucul cocoțat pc spinarea Huidiumanului se pornise o molimă grozavă printre copii. Nu era vorba de o boală trupească – lerească-i sfântul cel de sus! – dar puțin îi lipsea să fie mai de speriat ca o boleșniță obișnuită.

Molima aceea blestemată o presăraseră prin toate Cotloanele dintre Galați și Iași – socotite pe firul vântuluiniște pustii de aeroplane leșești, ce băteau văzduhul zi la zi, când în sus, când în jos, care cum îi era rostul lui.

Asemenea drăcii mai scuturaseră norii de prin părți. Numai că, ori zburau prea sus, ori erau prea mici, sau poate, unde nu aveau nici cale bine întemeiată, acelea n-au stârnit prea multă zdruncinare în capetele țuguiate și lăiețe ale pruncilor mucoși din Viltotești.

Dar dihăniile leșești parcă le-au ras hrean pe creieri. Mai întâi, eraii niște hărăbăi cât toate zilele, aveau o singură pereche de aripi și zbârnâiau, ca trei mori boierești laolaltă, din cele trei fofeze prinse în bot. Pe urmă, treceau pe ceasornic. Vânt, ploaie, furtună – ca și când n-ar fi fost nimic! Le auzeai hârâind ori dincolo, ori de dincolo, după cum venea rândul, le vedeai tot așa de înalt, cam de două ori cât Huidiumanul, și tăiau drept, ca pe o șfară, ba spre Dodești, ba spre Crasna, de parcă urmau pe cer șine numai de ele văzute.

Iar mai minunat ca toate era că nu drumuiau prea sus, așa încât se zăreau limpede, în ferestruici, mutre de oameni. Dar capetele astea nu mai arătau încotoșmănate ca dracii, cu obră-zare, cu ochi de sticlă și cu glugi de piele pe scăfârlie. Păreau chipuri de „rumâni la ei acasă”. Ba într-o zi, băietanii au văzut la un geam chiar o față de cucoană, iar în coasta dumneaei un domn gras, dezbrăcat în cămașă și cu jurnalul în mână.

Să juri că e vagon boieresc de cele care lucesc frumos și le salută domnul șef, când trec repede, fără să se oprească, prin stația Roșiești…

Toate minunățiile astea le-au umplut o vară întreagă zilele când duceau vițeii la păscut în poalele pădurii Făgădăului, dincolo de râpă, 'ori prin poienile pădurii lui c'onu Diamandi, stă-pânul moșiei din deal. Le-au umplut vara și le-au umplut inimile cu fel de fel de porniri, care mai de care mai năvâr-lioasă decât alta. Așa, de o pildă, Angheluță, băiatul cel mai ridicat al lui Gârneață-Vătășelul, ținea morțiș să facă fitecare o praștie zdravănă, să vadă cine nimerește aeroplanul, așa după cum le era năravul să se rămâie la țăndărit paharele de pe stâlpii telefonului, sau cum se întreceau să spargă geamurile la câte un tren, când îi apuca noaptea cu păscutul prin valea Bârladului. Cu toate astea, Nicoară, a Evdochiei-Vâdana, s-a dovedit mai deștept decât ceilalți. A înțeles că nu se poate dura 6 praștie așa de mare cum ar trebui (el încercase cu una mai mică) și i-a hotărât să facă rost într-o zi de niscai puști cu lialici, pentru că acelea îs mai ușoare și, la un caz că ar pătrunde prin tablă, n-ar aduce cine știe ce vătămare boierilor de sus.

Numai că încercarea cu puștile n-a dat nici un fel de rod. Hardughia a trecut fără păs, ca și când n-ar fi auzit împușcăturile, ceea ce a făcut zarvă mare și a încins ceartă până la bătaie cruntă. Era și de înțeles. Unii socoteau că gloanțele n-au ajuns, iar alții că erau prea mici și mașina e toată de fier.

— Măă! Că proști mai sunteți! Cum să fie de fier, mă?… Păi, dacă ar fi de fier, ar putea ea să zboare pe sus? Fierul, frate-mio, nici pe apă nu plutește, darămite în cer, unde numai păpădia s-aridică și cu fumul din băgeag.

La asemenea vorbă chibzuită n-a răspuns decât Pătruț a lui Cristache-Bulgarul, adică era de-al nostru, dar avea o bulgarie pe vale, spre moara din Banca:

— Dar cocostârcul nu-i greu? Că doar îi cogeamite vită?

— Păi, cela plutește, frate-mio, pen'că el dă din aripi, numai că ista nu dă din n'ic.

Pătruț, fulgerat de dreptatea judecății, a ridicat sprâncenele groase, a boldit ochi goi și n-a mai știut să răspundă. Noroc că Angheluță a mușinat cum e rostul trebii.

— Nu dă din aripi, pen'că îl ține morișca din cioc.

Aici Nicoară, căci el era cel mai luminat din toți, i-a tuflit pălăria peste cap, ca la un prost ce era, și i-a hlizit în nas:

— Păi, dacă ești așa de deștept, frate-mio, pune-ți și tu o morișcă în turul pantalonilor și du-te după el. Că eu morișcă am mai văzut și pe foișorul lu' boeru', da' casa lui pe sus n-am văzut-o!…

Și Nicoară a râs o clipă, socotindu-se biruitor. Numai că Pătruț era ambițios nevoie mare și nu s-a lăsat. I-a întors-o dârz:

— Da' ce? Iroplanul aista are numai o morișcă? Are trii, vere! Și casa lu' boeru' îi hă-hă-hăă… mare, nu șagă. Ar trebui să aibă în tot colțu' câte o morișcă-două.

teatru radiofonic la microfon ascultati aici............https://latimp.eu/sfarleaza-cu-fofeaza-de-victor-ion-popa-teatru-radiofonic-la-microfon-1963/