Adevarat blestem („A Holy Terror” 1892)

I.

Ultimul nou-venit la Hurdy Gurdv nu stârnise nici cel mai mic interes. Nici măcar nu fusese botezat cu cine știe ce poreclă pitorească și sugestivă, care de cele mai multe ori reprezintă singura urare de bun-venit a minerilor din tabără. În aproape oricare altă tabără din vecinătate noul venit s-ar fi ales în asemenea împrejurări cu un apelativ de genul „Enigmaticu'„ sau „Naiba-l știe” – o expresie naivă menită să sugereze minților agere expresia spaniolă quien sabe. Omul sosi fără să provoace nici o undă de interes pe suprafața nemișcată a vieții sociale din Hurdy Gurdy – o așezare care, la nepăsarea generală a Californiei față de datele personale ale oamenilor, mai adăuga și o indiferență locală proprie. Trecuseră de mult vremurile când avea vreo importanță cine venea sau dacă venea cineva pe-acolo. Acum la Hurdy Gurdy nu mai locuia nimeni.

Doar cu doi ani în urmă așezarea se mândrise cu o populație activă de două sau trei mii de bărbați, la care se adăuga chiar și o mână de femei. Majoritatea celor dintâi munciseră pe rupte câteva săptămâni pentru a demonstra, spre dezgustul celei de-a doua categorii, ce minciuni spusese cel ce-i amăgise până în locurile acelea cu povești bine ticluite despre zăcăminte bogate de aur – pentru că veni vorba, o muncă lipsită în egală măsură de satisfacție spirituală și de profituri materiale; căci încă din a treia zi de la întemeierea taberei, un glonte din pistolul unui cetățean preocupat de binele obștei, îl trimisese pe domnul cel plin de imaginație acolo unde nu-l mai putea atinge nici un fel de calomnie. Totuși, fabulațiile lui avuseseră de fapt un oarecare temei și de aceea mulți mai zăboviseră vreme îndelungată prin Hurdy Gurdy, deși acum erau de mult plecați cu toții.

Lăsaseră însă în urmă mărturii ample ale șederii lor. De la punctul unde Injun Creek se varsă în Rio San Juan Smith, de-a lungul malurilor celui dintâi, în sus, până la canionul de unde izvorăște, se întindeau două șiruri de cocioabe părăsite părând gata să se prăbușească una în brațele celeilalte jelindu-și paragina; în vreme ce un număr aproape egal de asemenea cocioabe se răzlețiseră de o parte și de alta pe povârnișuri, cocoțându-se pe dâmburile înalte de unde își întindeau gâtul să vadă mai bine tabloul tulburător. Majoritatea acestor maghernițe se șubreziseră ca după foamete, ajungând să arate ca niște adevărate schelete, pe care atârna în zdrențe ceea ce s-ar fi putut lua drept piele, dar de fapt era pânză de cort. Până și mica vale răscolită și sfâșiată de lopeți și târnăcoape era urâtă, cu resturile unui jgheab lung ridicându-se rahitice ici și colo pe câte o culme abruptă și pierzându-se stângaci în depărtare pe picioroangele stâlpilor. Întregul peisaj avea aspectul răvășit și respingător care rămâne de obicei în urma unor lucrări întrerupte – aspect ce în orice țară fără istorie se substituie farmecului solemn al ruinelor lăsate de opera timpului. Orice bucată de pământ neatinsă fusese năpădită de bălării și rugi sălbatici care se întinseseră pretutindeni și din ai căror umbră umedă și nesănătoasă vizitatorul interesat de asemenea curiozități ar fi putut obține nenumărate suveniruri legate de gloria apusă a acestei tabere – cizme desperecheate acoperite cu un strat verde de mucegai și burdușite cu frunze putrede; câte o pălărie de fetru rătăcită; rămășițele întâmplătoare ale unei flanele; cutii goale de sardele turtite cu sălbăticie și o abundență surprinzătoare de sticle negre, împrăștiate pretutindeni cu o adevărată imparțialitate generoasă.

II.

Era evident că pe omul care redescoperea acum tabăra de la Hurdy Gurdy nu-l interesa arheologia. Și privind în jur la jalnicele mărturii ale muncii irosite și ale speranțelor spulberate, pe care soarele răsăritului le învelea într-un auriu ieftin dându-le o strălucire ironică, el nu simți nevoia să adauge la suspinul său de oboseală și unul de emoție. Pur și simplu dădu jos de pe spinarea măgarului ostenit un sac plin cu unelte de minerit, mai mare decât bietul animal, priponi măgarul și, alegând din sac o secure, o porni prin albia secată a pârâului spre vârful unui deal scund, plin de pietriș. Pășind peste un gard dărâmat din nuiele și scânduri, ridică de jos o scândură, o crăpă în cinci și făcu cinci țăruși pe care îi ascuți la câte un capăt. Începu apoi un fel de investigație minuțioasă, aplecându-se din când în când să examineze câte ceva cu mare atenție. În cele din urmă se pare că răbdarea îi fu încununată de succes, căci omul se îndreptă brusc de spate, făcu un gest de satisfacție, rosti numele „Crestata” și imediat o porni mai departe, numărându-și pașii mari și egali. Apoi se opri și înfipse în pământ unul din țăruși. După care se uită cu grijă în toate părțile, mai făcu un număr de pași pe o porțiune de teren foarte denivelată și mai înfipse încă unul. Parcurgând dublul acestei distanțe în direcție perpendiculară pe cea de până atunci, îl fixă și pe al treilea și, repetând toată procedura, împlântă în pământ pe al patrulea și apoi pe al cincilea țăruș. Pe acesta îl crăpă în vârf și, în crăpătură, introduse un plic vechi de scrisori acoperit cu tot felul de semne complicate scrise cu creionul. Pe scurt, își revendica drepturile asupra dealului, în strictă conformitate cu legile mineritului în vigoare la Hurdy Gurdy; fapt pentru care pusese la vedere și obișnuitul anunț.