Barbatul și șarpele

I. S-a spus adesea și s-a demonstrat că privirea șarpelui are proprietăți magnetice, iar cei care îi cad pradă sunt atrași, în ciuda voinței, și sunt răpuși în chinuri, de mușcătura acestei creaturi.

Harker Brayton stătea relaxat pe canapea, în cămașă de noapte și papuci; zâmbea în timp ce citea propoziția de mai sus, în vechile Mistere ale științei, ale lui Morryster. „Singurul mister, își zise el e cum de înțelepții de pe vremea lui Morryster erau în stare să creadă astfel de inepții, respinse în ziua de azi și de cei mai neinstruiți.”

Brayton căzu pe gânduri – întrucât era un gânditor – și, fără să vrea, lăsă volumul jos, însă nu-și coborî privirea. În momentul în care cartea a ieșit din câmpul vizual, ceva i-a atras atenția într-un ungher întunecat al odăii. Sub pat se zăreau două puncte luminoase, aflate la vreo doi centimetri unul față de celălalt. Poate erau razele becului de gaz, reflectate în cuiele metalice. Nu le acordă prea mare importanță și se afundă iarăși în lectură. O clipă mai târziu, ceva – un impuls, pe care nu-i trecu prin minte să-l analizeze – îl împinse să lase din nou cartea și să caute cu privirea cele două puncte. Luminițele erau tot acolo. Păreau mai aprinse și aveau niște reflexe verzui, pe care nu le observase prima dată. De asemenea, i se părea că înaintaseră puțin. Cu toate acestea, se aflau încă în întuneric, nedezvăluindu-și originea și natura, așa că Brayton se întoarse asupra lecturii. Dintr-o dată, ceva din text îi dădu o idee care îl făcu să tresară și lăsă cartea pentru a treia oară, așezând-o pe marginea canapelei, unde îi scăpă din mână, prăvălindu-se pe podea, cu fața în jos. Brayton era pe jumătate în picioare și scruta bezna de sub pat; avea impresia că luminițele deveniseră și mai înflăcărate. Privirea-i nerăbdătoare și poruncitoare le cerceta atent. Reuși să deslușească un șarpe imens, încolăcit chiar sub grilajul patului – punctele luminoase erau doi ochi! Capul pocit, care ieșea din mijloc, era ațintit asupra lui, iar falca lată și agresivă și fruntea neghioabă indicau direcția privirii sale crude. Ochii nu mai erau doar două puncte luminoase, ci îl sfredeleau răuvoitori.

II. Un șarpe într-un dormitor dintr-o locuință modernă nu este, din fericire, un fenomen atât de banal încât să nu necesite explicații. Harker Brayton, un intelectual bogat și faimos, necăsătorit, în vârstă de treizeci și cinci de ani, de statură oarecum atletică și sănătos tun, se întorsese în San Francisco din pelerinajele sale în țări îndepărtate și necunoscute. Avusese mereu gusturi cam scumpe, dar acum devenise și mai excentric, datorită lipsurilor îndelungate, și nici măcar Hotelul Castle nu-i era pe plac; așa că a acceptat bucuros invitația prietenului său, doctorul Druring, distinsul om de știință. Casa masivă și de modă veche a doctorului Druring se afla într-un cartier întunecat al orașului și avea un aspect exterior rezervat. Era limpede că nu avea nimic în comun cu celelalte clădiri și căpătase acele elemente excentrice, care apar odată cu izolarea. Unul dintre ele era o „aripă”, absolut inutilă din punct de vedere arhitectural și fără nici un rost, întrucât era o combinație între un laborator, o menajerie și un muzeu. Aici doctorul se lăsa absorbit de preocupările sale științifice, studiind acele forme de viață care îi stârneau interesul – trebuie să recunosc, gusturile se limitau la specii inferioare – întrucât și cele mai avansate dintre specimene păstrau anumite trăsături de bază ce făceau trimitere la „dragonii originilor”, precum broscoii și șerpii. Era clar: doctorului îi plăceau reptilele. Iubea aceste specii și se autointitulase Zola al zoologiei. Soția și fiicele sale, care nu-i împărtășeau curiozitatea înflăcărată cu privire la aceste creaturi, născute sub semnul răului, fuseseră excluse, cu o severitate inutilă, din ceea ce el numea Șerpăria și oropsite la compania celor de aceeași speță. Pentru a le îmbuna, doctorul le permisese totuși să depășească reptilele în materie de splendoare și prin minunăția lucrurilor cu care le înconjurase.

Din punct de vedere arhitectural și în ceea ce privește mobilierul, Șerpăria era de o simplitate austeră, datorită ocupanților săi umili. Într-adevăr, mulți dintre ei nu aveau libertatea necesară pentru a se bucura de lux, din pricina unui detaliu deranjant: erau vii. Cu toate acestea, aveau propriile încăperi, în care nu erau supuși unor constrângeri prea mari, câtă vreme erau erau feriți de obiceiul periculos de a se înghiți unul pe celălalt, iar după cum Brayton fusese înștiințat, era mai mult decât o tradiție ca unii dintre ei să-și facă apariția în anumite momente în zone unde nu li se putea explica prezența. În ciuda Șerpăriei și a implicațiilor sale tulburătoare – pe care, într-adevăr, nu le prea băga în seamă, Brayton găsea viața la conacul Druring pe gustul lui.

III. În afară de șocul surprizei și al scârbei, domnul Brayton nu era foarte afectat. Se gândi mai întâi să sune clopoțelul și să cheme servitorul, dar, cu toate că putea ajunge ușor la acesta, nu făcu nici o mișcare în direcția lui. Acest gest ar fi putut trăda teama, care nu îl caracteriza cu siguranță. Devenea conștient mai degrabă de natura absurdă a situației decât de pericolele pe care le implica aceasta; era revoltător, dar absurd.

Reptila făcea parte dintr-o specie necunoscută lui Brayton. Putea doar să facă presupuneri cu privire la lungimea ei. Din câte vedea el, trupul părea de grosimea antebrațului. Era oare periculoasă? Era veninoasă? Era un șarpe constrictor? Cunoștințele sale cu privire la pericolele naturii erau insuficiente; nu descifrase niciodată acest mister.

Dacă nu prezenta vreun pericol, creatura era în orice caz jignitoare. Era prea „nelalocul ei” – o adevărată insultă. N-avea ce căuta acolo. Deși pereții erau încărcați de tablouri, odaia ticsită de mobilă, iar mobila plină de vechituri – astea erau gusturile barbare de la vremea și locul respectiv – totuși acesta nu era un loc pentru o creatură sălbatică, venită din junglă. Mai mult decât atât – o, ce idee enervantă!

— Cei doi respirau același aer!

Aceste gânduri se cuibăreau mai mult sau mai puțin precis în mintea lui Brayton, care trecu la acțiune. Noi numim aceste procese analiză și decizie. Astfel dăm dovadă sau nu de înțelepciune. Așa se face că frunza uscată, adusă de vântul tomnatic, se dovedește mai mult sau mai puțin înțeleaptă decât suratele sale atunci când cade pe pământ sau în apă.