Veghile de noapte de Bonaventura

A sunat ceasul nopții.

M-am învelit în straiul meu aventuros, am apucat lancea și cornul, apoi am ieșit în întuneric și am strigat ora, după ce mă apărasem de spiritele rele făcând semnul crucii.

Era una din acele nopți lugubre, în care lumina și întunericul alternează ciudat. Pe cer norii treceau minați de vânt – uriașe imagini bizare, – iar luna apărea și dispărea rapid. Jos, pe străzi, era o liniște de mormânt; doar sus, în văzduh, sălășluia furtuna, ca un spirit nevăzut.

Mie-mi convenea asta și mă bucuram auzindu-mi pașii răsunănd în singurătate, căci mi se părea că sănt, printre atâția oameni care dormeau, un soi de prinț de basm într-un oraș vrăjit, unde o forță răuăj făcătoare transformă orice ființă vie în piatră, sau singurul supraviețuitor de pe urma unei molime generale ori a potopului.

Ultima comparație mi-a provocat frisoane și am fost, deodată, bucuros să văd, sus de tot, deasupra orașului, într-o mansardă, arzând o lampă singură și palidă.

Știam prea bine cine guvernează acolo sus, deasupra vânturilor. Era un biet poet care stătea treaz doar noaptea, căci atunci creditorii săi dormeau, iar muzele se puteau apropia de el.

Nu m-am putut opri să improvizez următorul discurs adresat lui:

— Oh, tu, care îți duci viața acolo sus, te înțeleg prea bine, căci am fost și eu cândva ca aceia de seama ta. Dar am renunțat la ocupația asta de dragul unei meserii cinstite, din care te și hrănești și care nu e lipsită cu totul de poezie pentru cel ce știe s-o descopere. Am fost pus în calea ta ca un soi de stentor 1 satiric și întrerup regulat visele despre nemurire nutrite de tine sus, în văzduh, căci aici, jos, toate amintesc de timp și de cele trecătoare. Suntem, e drept, amândoi paznici de noapte; păcat însă că, în această epocă rece și prozaică, veghile tale nocturne nu-ți aduc nimic, în timp ce ale mele sunt totdeauna încununate de profit. Pe când mai făceam ca și tine, noaptea, poezii, a trebuit să îndur foame, ca tine, cântând unor urechi surde; asta o mai fac și acum, dar sunt plătit. Oh, prietene poet, cine vrea să trăiască astăzi n-are voie să facă poezii! Dacă însă ești născut cu căntecul și nu te poți lepăda nicidecum de el, fă-te paznic de noapte, ca mine. E singura ocupație solidă, plătită și nu ești lăsat să mori de foame.

— Noapte bună, frate poet”.

M-am mai uitat încă o dată în sus și i-am zărit pe perete umbra: el adoptase o poziție tragică, trecuse o mână prin păr, cu cealaltă ținea foaia de pe care își recita, probabil, sieși propria nemurire.

Am suflat din corn, i-am Sitrigat tare ora și mi-am văzut de drum.

Stai! Acolo veghează un bolnav – și el e cufundat în vise, ca și poetul, în vise febrile!

Omul acesta a fost din totdeauna un liber cugetător și, în ultima lui oră de viață, se ținea tare, ca Voltaire. îl văd prin deschizăturile obloanelor, privește palid și liniștit înspre neantul gol în care intenționează să se scufunde peste o oră, pentru a dormi pe vecie somnul cel fără de vise. Trandafirii vieții i^au căzut de pe obraji, dar înfloresc, în jurul lui, pe chipurile a trei băieți adorabili. Cel tnai mic se uită cu naivitate copilărească la fața palidă și rigidă, certându-l parcă fiindcă nu mai vrea, ca altădată, să-i zâmbească. Ceilalți doi stau, uitându-se cu seriozitate; încă nu-și pot imagina cum arată moartea. Tânăra femeie, cu părul despletit și bluza desfăcută pe pieptul frumos, vede cu desperare deschizându-se în fața ei groapa neagră și, din când în când, aproape mecanic, șterge sudoarea de pe fruntea rece a muribundului.

În preajmă stă, arzând de mâm’e, popa cu crucifixul ridicat, ca să-l pocăiască pe liberul cugetător. Cuvintele sale se umflă puternic, ca un fluviu, prezentând viața de apoi în imagini îndrăznețe, fără a arăta însă zorii frumoși ai zilei celei noi, boschetele în floare și îngerii, ci, ca un fel de Breughel 2 sălbatic al iadului, descrie flăcările și abisurile și întreaga viață subterană, îngrozitoare, a lui Dante. Zadarnic! Bolnavul rămânea mut și nemișcat, privea, cu o liniște înspăimântătoare, căzând frunză după frunză și simțea cum lama rece, de gheață, a morții se apropia tot mai mult de inima lui. Vântul nopții îmi șuiera prin păr, scutura obloanele putrede ale ferestrelor ca un nevăzut spirit al morții ce se apropie. M-am înfiorat; bolnavul s-a uitat deodată aprins în jurul lui, de parcă s-ar fi însănătoșit prin minune și ar fi simțit în piept o viață nouă. Această reînviere rapidă și strălucitoare a flăcării pe cale de a se stinge, sol sigur al morții apropiate, aruncă totodată o lumină scânte-ietoare asupra piesei nocturne jucate în fața muribundului și strălucește, fie și numai o clipă, în lumea primăvăratică a credinței și a poeziei. Echivalentă cu dubla iluminație din noaptea lui Corregio 3, contopea raza terestră și pe cea cerească într-o singură strălucire, minunată.

Bolnavul a respins cu fermitate speranța, pro-vocând, prin aceasta, sosirea unei clipe mărețe. Popa tuna mânios, încercând să-i cutremure sufletul și picta acum desperat, cu trăsături de foc, evocând, în acest ultim ceas al muribundului, întregul Tartar 4. Acesta însă zâmbea ușor și dădea din cap.

Am fost sigur, în clipa asta, de nemurirea lui, căci numai ființa finită nu e în stare să suporte gândul pieirii, în timp ce spiritul nemuritor se poate sacrifica liber, așa precum femeile din India se aruncă îndrăznețe în flăcări, dăruindu-se morții, nicidecum tremurând în fața ei.