Casa spiritelor

l. Rosa cea frumoasă

Barrabás a ajuns la noi în familie pe calea mării, a notat fetița Clara cu delicata ei caligrafie. Încă de pe atunci avea obiceiul să scrie lucrurile importante și, mai târziu, când a rămas mută, scria și lucrurile banale, fără să bănuiască vreodată că, după cincizeci de ani, caietele ei îmi vor servi pentru a salva memoria trecutului și pentru a supraviețui propriei mele spaime. Ziua în care a ajuns Barrabás era Joia Mare. Închis într-o cușcă nenorocită, era acoperit de sus până jos de propriile-i excremente și de urină; avea o privire rătăcită de prizonier amărât și lipsit de apărare, dar se ghicea de pe atunci din ținuta imperială a capului și mărimea scheletului legendarul uriaș ce avea să fie. Ziua aceea era una plicticoasă de toamnă, nu anunța prin nimic evenimentele pe care fetița le-a notat pentru a fi ținute minte și care s-au produs în timpul slujbei de la miezul zilei, în parohia San Sebastian, la care a asistat împreună cu toată familia. În semn de doliu, sfinții erau acoperiți cu cârpe negre, pe care măicuțele le scuturau de praf o dată pe an, scoțându-le din dulapul sacristiei, iar sub cearșafurile îndoliate toată această curte cerească părea o îngrămădeală de mobilă așteptând să fie mutată, fără ca lumânările, tămâia sau gemetele orgii să reușească să anuleze acest efect jalnic. Se înălțau ca niște amenințătoare colete întunecate în locul sfinților în mărime naturală, ale căror chipuri afișau aceeași expresie constipată, cu perucile lor făcute din păr de mort, cu rubinele, perlele și smaraldele de sticlă vopsită și veșmintele lor de nobili florentini. Singurul avantajat de doliu era patronul bisericii, Sfântul Sebastian, și asta pentru că în Săptămâna Mare îi scutea pe credincioși de spectacolul corpului său răsucit într-o postură indecentă, străpuns de o jumătate de duzină de săgeți, șiroind de sânge și de lacrimi, ca un homosexual în suferință, și ale cărui răni, mereu proaspete în mod miraculos, grație penelului părintelui Restrepo, o făceau pe Clara să se cutremure de greață.

Era o săptămână lungă de penitență și post, nu se jucau cărți, nu se făcea muzică menită să îndemne la desfrâu sau la uitare și, în măsura posibilului, se păstra cât mai multă tristețe și castitate, deși exact în zilele alea împunsătura diavolului ispitea mai abitir slaba carne catolică. Postul consta în plăcinte ușoare cu foi, gustoase mâncăruri cu verdeață, tortillas pufoase și mari roți de brânză aduse de la țară, cu care familiile își aminteau de patimile Domnului, ferindu-se să pună gura pe vreo bucățică de carne sau pește, sub amenințarea excomunicării, după cum tot repeta părintele Restrepo. Nimeni nu ar fi îndrăznit să nu-l asculte. Preotul era dotat cu un lung deget incriminator pentru a-i țintui pe păcătoși în public și cu o limbă bine antrenată pentru a tulbura sentimentele.

— Tu, hoțule, care ai furat banii bisericii! țipa el din amvon, arătând spre un domn care se prefăcea foarte preocupat de o scamă de pe rever pentru a nu a-l privi în față. Tu, nerușinato, care te prostituezi pe chei! și arăta spre dona Ester Trueba, invalidă din cauza artritei și făcând parte din ordinul Fecioarei del Carmen, care deschidea ochii mirată, necunoscând sensul acelui cuvânt și neștiind unde era cheiul. Căiți-vă, păcătoșilor, hoituri netrebnice, nevrednici de sacrificiul Domnului Nostru! Postiți! Faceți penitență!

Purtat de entuziasmul zelului său vocațional, preotul trebuia să se stăpânească pentru a nu intra în dezacord deschis cu instrucțiunile superiorilor ecleziastici, care se opuneau supliciului și flagelării, sub influența vântului modernismului. El era adeptul vindecării slăbiciunilor sufletești printr-o biciuire sănătoasă a cărnii. Era celebru pentru oratoria sa neînfrânată. Credincioșii devotați lui îl urmau din parohie în parohie și transpirau ascultându-l cum descria chinurile păcătoșilor din iad, cărnurile sfâșiate de aparate de tortură ingenioase, focul veșnic, cârligele care străpungeau membrele virile, reptilele scârboase care intrau în orificiile feminine și alte numeroase suplicii cu care își asezona fiecare predică pentru a semăna frica de Dumnezeu. Chiar și Satana era descris până în cele mai intime anomalii, cu accentul de Galicia al preotului, a cărui misiune pe lumea asta era să scuture conștiința indolenților creoli.

Severo Del Valle era ateu și mason, dar avea ambiții politice și nu-și putea permite luxul de a lipsi de la slujba cea mai importantă din fiecare duminică și din sărbătorile mari, trebuia să fie văzut de toată lumea. Soția sa Nívea prefera să se înțeleagă cu Dumnezeu fără intermediari, avea o profundă neîncredere în sutane și o plictiseau descrierile raiului, purgatoriului și iadului, dar își însoțea bărbatul în ambițiile lui parlamentare, sperând că, dacă el va ocupa un loc în Congres, ea va putea obține dreptul de vot pentru femei, pentru care lupta de zece ani, fără ca multele sarcini să o fi descurajat. În acea Joie Mare, părintele Restrepo își adusese publicul la limitele rezistenței cu viziunile lui apocaliptice și Nívea începuse să simtă amețeli. S-a întrebat dacă nu cumva iar era gravidă. Cu toate spălaturile cu oțet și bureții cu gheață, născuse cincisprezece copii, din care unsprezece trăiau, și avea motive să creadă că ajunsese deja la o vârstă, căci fiica cea mică, Clara, avea de-acum zece ani. Părea că fertilitatea ei uimitoare se potolise în sfârșit. A încercat să pună starea de rău pe seama momentului în care părintele Restrepo, în predica lui, o arătase cu degetul pentru a se referi la fariseii care aveau pretenția să legalizeze bastarzii și căsătoria civilă, făcând țăndări familia, patria, proprietatea și Biserica, dând femeilor același rol ca al bărbaților, într-o sfidare clară a legii lui Dumnezu, care în privința asta era foarte exactă. Nívea și Severo ocupau, împreună cu copiii lor, tot rândul al treilea. Clara stătea lângă maică-sa, care o strângea de mână nerăbdătoare atunci când discursul preotului întârzia prea mult pe păcatele cărnii, pentru că știa că asta o făcea pe copilă să vizualizeze niște aberații care depășeau cu mult realitatea, după cum se vădea din întrebările pe care le punea și la care nimeni nu știa să-i răspundă. Clara era foarte precoce și avea imaginația debordantă pe care au moștenit-o toate femeile din familie pe cale maternă. Temperatura urcase în biserică și mirosul pătrunzător al lumânărilor, al tămâiei și al mulțimii înghesuite o făceau pe Nívea să se simtă și mai obosită. Își dorea ca ceremonia să se termine odată, să se întoarcă în casa ei răcoroasă, să se așeze în coridorul cu iederă și să se delecteze cu cana de lapte de migdale pe care Dădaca o prepara în zilele de sărbătoare. Și-a privit copiii, cei mici dădeau semne de oboseală, țepeni în hainele de duminică, cei mari începeau să nu mai fie atenți. Și-a oprit ochii pe Rosa, cea mai mare dintre fetele rămase în viață, și, ca de fiecare dată, a rămas uimită. Frumusețea ei stranie avea darul de a o tulbura chiar și pe maică-sa, părea făcută dintr-un material diferit de cel al rasei umane. Nívea și-a dat seama că nu ținea de lumea asta încă dinainte de a o naște, pentru că a zărit-o în vis, de aceea nu a fost surprinsă de strigătul pe care l-a scos moașa când a văzut-o. La naștere Rosa era albă, netedă, fără zbârcituri, ca o păpușă de porțelan, cu părul verde și ochii galbeni, făptura cea mai frumoasă care se născuse pe pământ din timpurile păcatului originar, cum a spus moașa închinându-se. De la prima baie, Dădaca i-a spălat părul cu o infuzie de mușețel, care a avut darul de a potoli culoarea, dându-i o nuanță de bronz vechi, și o lăsa goală la soare, ca să i se întărească pielea, transparentă în zonele delicate de la pântece și axile, unde se ghiceau venele și textura secretă a mușchilor. Cu toate acestea, trucurile astea de țigancă nu au fost suficiente și în curând s-a răspândit vestea că li se născuse un înger. Nívea a sperat ca etapele ingrate ale creșterii să-i aducă fiică-sii niscaiva defecte, dar nu s-a întâmplat nimic, dimpotrivă, la optsprezece ani Rosa nu se îngrășase și nu-i ieșiseră coșuri, iar grația ei marină era și mai accentuată. Nuanța pielii, cu suave reflexe albăstrii, și a părului, lentoarea mișcărilor și firea ei liniștită evocau o făptură a apei. Avea ceva de pește și dac-ar fi avut și o coadă acoperită cu solzi, ar fi fost sirenă de-a binelea, dar picioarele ei o situau la limita imprecisă între ființă omenească și făptură mitologică. Totuși, fata avusese o viață aproape normală, avea un logodnic cu care urma să se mărite într-o bună zi, și-atunci răspunderea pentru frumusețea ei avea să treacă în alte mâini. Rosa și-a înclinat capul și o rază de soare s-a filtrat printre vitraliile gotice ale bisericii, învăluindu-i profilul într-un halou de lumină. Câteva persoane s-au întors ca s-o privească și au șopocăit, cum se întâmpla adesea când o întâlneau, dar Rosa părea că nu-și dă seama de nimic, era imună la îngâmfare și în ziua aceea era și mai absentă ca de obicei, își imagina alte animale pe care să le brodeze pe fața ei de masă, jumătate păsări - jumătate mamifere, acoperite de pene strălucitoare și prevăzute cu coarne și copite, atât de grase și cu aripi atât de scurte, încât sfidau legile biologiei și ale aerodinamicii. Se gândea arareori la logodnicul ei Esteban Trueba, și nu pentru că nu l-ar fi iubit, ci din cauza temperamentului ei uituc și pentru că doi ani de absență înseamnă mult. El lucra la minele din nord. Îi scria metodic și uneori Rosa îi răspundea, trimițându-i versuri copiate și flori desenate în tuș pe pergament. Prin intermediul acestei corespondențe, pe care Nívea o viola în mod regulat, a aflat de spaimele și necazurile meseriei de miner, amenințată tot timpul de prăbușiri, urmărind filoane care dispăreau, cerând credite în baza norocului viitor, încrezător în apariția unui filon de aur miraculos care să-l facă să se îmbogățească rapid și să o ducă pe Rosa de braț la altar, devenind astfel bărbatul cel mai fericit din univers, cum spunea mereu la sfârșitul scrisorilor. Dar Rosa nu era grăbită să se mărite, aproape că uitase singurul sărut pe care îl schimbaseră la despărțire și nici măcar nu-și amintea culoarea ochilor acestui logodnic tenace. Influențată de lecturile romantice, romanele fiind singura ei lectură, îi plăcea să și-l imagineze încălțat în cizme cu talpă de piele, cu pielea arsă de vânturile deșertului, scurmând pământul în căutarea unor comori ale piraților, dubloni spanioli și bijuterii incașe, și degeaba îi spunea Nívea că bogățiile minelor erau ascunse în pietre, căci Rosei i se părea imposibil ca Esteban Trueba să adune tone de bolovani în speranța că, supuse unor nedrepte procese de cremație, ar scuipa vreun gram de aur. Între timp, îl aștepta fără a se plictisi, imperturbabilă în gigantica sarcină pe care și-o impusese: să brodeze cea mai mare față de masă din lume. A început cu câini, pisici și fluturi, dar foarte repede fantezia a pus stăpânire pe munca ei și așa a ieșit la iveală un paradis de animale imposibile, pe care acul le zămislea sub privirile neliniștite ale tatălui ei. Severo era de părere că venise vremea ca fiică-sa să se scuture de buimăceala asta și să coboare cu picioarele pe pământ, să învețe câteva treburi casnice și să se pregătească pentru măritiș, dar Nívea nu-i împărtășea această preocupare. Prefera să nu o chinuie pe fată cu exigențe atât de terestre, presimțind că Rosa era o făptură celestă, că nu era făcută să dăinuie prea mult în comerțul grosolan al acestei lumi, drept care o lăsa în pace cu firele ei de broderie și nu obiecta împotriva acelei zoologii coșmarești.

O balenă din corset s-a rupt și i s-a înfipt în coastă. Nívea a simțit că se sufocă în rochia de catifea albastră, cu gulerul de dantelă prea înalt, mânecile prea strâmte și talia atât de ajustată pe corp încât, după ce se dezbrăca, burta îi bolborosea jumătate de ceas până ce măruntaiele se reașezau la locul lor. Discutase subiectul de multe ori cu prietenele ei sufragete și ajunseseră la concluzia că atât timp cât femeile nu-și vor scurta fustele și părul și nu vor renunța la corsete, degeaba vor avea dreptul să studieze medicina sau să voteze că tot n-ar fi avut energie s-o facă, dar nici ea nu avea curajul să fie prima care să renunțe la modă. Și-a dat seama că accentul de Galicia încetase să-i ciocănească creierii. Se găseau într-una din pauzele lungi pe care preotul, bun cunoscător al efectului unei tăceri incomode, le făcea în mod frecvent în predicile sale. Ochii lui arzători foloseau momentul pentru a-i țintui pe credincioși unul câte unul. Nívea a lăsat mâna Clarei și a scos o batistă din mânecă pentru a se șterge de transpirația care i se scurgea pe gât. Tăcerea deveni grea, timpul părea că se oprise în biserică, dar nimeni nu îndrăznea să tușească sau să-și schimbe poziția pentru a nu atrage atenția părintelui Restrepo. Ultimele lui cuvinte încă vibrau printre coloane.

În clipa aceea, cum avea să-și amintească Nívea după mulți ani, în mijlocul tensiunii și tăcerii s-a auzit foarte limpede glasul micuței Clara.

— Pst, părinte Restrepo! Dacă povestea cu iadul e vrăjeală curată, mare plictiseală pe noi...

Degetul arătător al iezuitului, care era deja în aer pentru a indica noi suplicii, a rămas suspendat ca un paratrăsnet deasupra capului său. Lumea a încetat să respire, iar cei care dormitau s-au trezit brusc. Soții Del Valle au reacționat primii, cuprinși de panică și văzându-i pe copii că încep să se agite nervoși. Severo a priceput că trebuia să acționeze înainte de a se dezlănțui râsul general sau vreun cataclism ceresc. Și-a luat soția de braț și pe Clara de ceafă și a plecat cu pași mari, târându-le după el, urmat de ceilalți copii, care s-au bulucit spre ușă. Au apucat să iasă înainte ca preotul să poată invoca trăsnetul menit să-i transforme în stane de piatră, dar din prag i-au auzit glasul teribil, de arhanghel revoltat.

— Îndrăcită! Înfumurată îndrăcită!