Despre dragoste si umbra
Aa
PARTEA ÎNTÂI O altă primăvară
Numai dragostea cu înțelepciunea ei face atât de inocenți.
Violeta Parra
Prima zi cu soare evaporă umezeala lunilor de iarnă și încălzi oasele fragile ale bătrânilor, care ieșiră să se plimbe pe cărările încâlcite ale grădinii. A rămas în pat doar melancolicul, căci era inutil să-l scoți la aer curat de vreme ce ochii lui nu vedeau decât coșmarurile proprii și urechile îi erau ferecate în fața zarvei iscate de păsărele. Josefina Bianchi, actrița, în rochia lungă de mătase în care în urmă cu o jumătate de secol îl declama pe Cehov și cu o umbreluță menită să-i apere tenul de porțelan crăpat, înainta încet printre tufele ce în curând aveau să fie potopite de flori și bondari.
— Bieții băieți, surâse octogenara, percepând tremurul ușor al florilor de nu-mă-uita și ghicind acolo prezența adoratorilor ei, cei care o iubeau în secret și se ascundeau în vegetație ca să-i pândească pașii.
Colonelul se deplasă cu câțiva centimetri, sprijinit de cadrul de aluminiu care-i suporta picioarele moi ca vata. Pentru a sărbători începutul de primăvară și a saluta drapelul național, ca în fiecare dimineață, își prinsese la piept medaliile din carton și tinichea pe care i le făcuse Irene. Când hârâiala plămânilor i-o permitea, răcnea ordine soldaților și le poruncea bătrâneilor tremurători să elibereze Câmpul lui Marte ca să nu fie zdrobiți de infanteriștii care defilau mândri cu cizmele lor de lac. Drapelul fâlfâia în aer lângă cablul telefonic precum un vultur invizibil și soldații luară poziția de drepți, încremeniți, cu privirea înainte, tobele răsunară și voci virile intonară imnul sacru pe care doar el îl auzea. A fost întrerupt de o infirmieră în uniformă de luptă, tăcută
și discretă așa cum sunt îndeobște aceste femei, înarmată cu un șervet cu care i-a șters balele care i se scurgeau pe la colțurile gurii și îi udau cămașa. A vrut să-i ofere o decorație sau s-o înalțe în grad, însă ea s-a întors și l-a lăsat baltă, cu intențiile lui cu tot, după ce l-a avertizat că, dacă își mai murdărește izmenele, o să-i dea trei la fund, că se plictisise să le tot spele rahatul. La cine s-o referi zăpăcita asta, se întrebă colonelul, convins că era vorba de văduva cea mai bogată din regat. Doar ea folosea scutece în toată tabăra din cauza unei răni de glonț care-i făcuse praf sistemul digestiv și-o pironise definitiv într-un scaun cu rotile, dar nici măcar pentru asta nu era respectată. La cea mai mică neatenție îi șterpeleau agrafele și panglicile, lumea asta e plină de hoți și ticăloși.
— Hoții! Mi-au furat papucii! țipă văduva.
— Mai taci, bunico, că te aud vecinii, răspunse infirmiera în timp ce-o împingea la soare.
Invalida a continuat să-și țipe acuzațiile până a rămas fără aer și-a fost nevoită să tacă dacă nu voia să moară, dar tot i-au mai rămas forțe ca să întindă un deget artritic către satirul care-și deschidea prohabul pe furiș ca să le arate doamnelor un penis lamentabil. Nu-l lua nimeni în seamă, cu excepția unei cucoane mărunțele îmbrăcate în doliu, care observa smochina aceea uscată cu oarece tandrețe. Era amorezată de stăpânul ei și seara lăsa ușa întredeschisă, doar-doar l-o face să se hotărască.
— Putoare, mormăi văduva cea bogată, după care zâmbi, căci dintr-odată își amintise de vremurile de demult, pe când mai avea un bărbat care plătea cu monede de aur privilegiul de a fi primit între coapsele ei zdravene, lucru care se petrecea destul de des. Ajunsese să aibă un sac plin, atât de greu că un marinar n-ar fi reușit să-l ridice în spate.
— Unde-mi sunt monedele de aur ?
— Ce spui acolo, bunico ? întrebă distrată infirmiera din spatele scaunului cu rotile.
— Tu mi le-ai furat! O să chem poliția!
— Stai potolită, băbuțo, zise femeia fără să se tulbure.
Pe hemiplegie îl așezaseră pe o bancă, cu un șal pe picioare, senin și demn în ciuda obrazului diform, cu mâna inutilă în buzunar și o pipă goală în cealaltă, cu eleganța lui britanică dată de haina cu coatele întărite cu petice de piele. Aștepta poșta, de aceea cerea să stea în fața porții, ca să vadă când vine Irene și să afle dintr-o privire dacă îi aducea o scrisoare. Lângă el stătea la soare un bătrân trist cu care nu vorbea, căci erau supărați, deși uitaseră amândoi motivul certei. Din greșeală, uneori își adresau câte un cuvânt, dar fără a primi răspuns, mai mult din surzenie decât din ostilitate.
La balconul de la etaj, unde buganvilea nu făcuse încă nici frunze și nici flori, apăru Beatriz Alcântara de Beltrân. Purta niște pantaloni din piele de căprioară verzui ca mazărea și o bluză franțuzească de aceeași culoare, care se armonizau cu fardul de pe pleoape și cu inelul de malachit, proaspătă și liniștită datorită exercițiilor orientale de relaxare după tensiunea și visele de peste noapte, ținând în mână un pahar de suc de fructe pentru digestie și limpezirea tenului. Respiră adânc, remarcând aerul căldicel și socotind zilele până la plecarea în concediu. Iarna fusese foarte aspră și bronzul i se dusese. Aruncă o privire severă spre grădina înfrumusețată de începutul primăverii, fără să vadă însă lumina pe pietrele zidului și neluând în seamă mireasma de pământ umed. Iedera perenă supraviețuise ultimului îngheț, țiglele mai străluceau de roua nopții, pavilionul pentru oaspeți, cu stâlpi și casetoane din lemn, părea decolorat și trist. Casa trebuia zugrăvită, hotărî. Ii număra din ochi pe bătrâni și cerceta cele mai mici detalii, ca să fie sigură că ordinele îi fuseseră respectate întocmai. Nu lipsea nimeni, cu excepția nefericitului depresiv care rămânea în pat, mai mult mort de tristețe decât viu. Cercetă de asemenea îngrijitoarele, observând șorțurile curate și călcate, părul bine strâns și papucii de cauciuc. Zâmbi mulțumită: totul funcționa bine, sezonul ploilor cu tot alaiul său de epidemii trecuse fără să-i răpească nici un client. Cu un pic de noroc, avea venitul asigurat pe câteva
luni, căci chiar și bolnavul acela țintuit la pat putea trece cu bine vara.
Din observatorul ei, Beatriz o zări pe fiică-sa Irene care tocmai intra în grădina azilului „Vrerea Domnului". Constată cu neplăcere că nu folosise poarta de acces lăturalnică, prin care se intra într-un patio privat, de unde ajungeai la scara ce ducea la etaj, unde locuiau. Construise special această intrare separată pentru a nu trece prin azilul de bătrâni atunci când pleca sau se întorcea acasă, pentru că decrepitudinea o deprima și prefera s-o controleze de la distanță. Fiică-sa, în schimb, nu scăpa nici o ocazie să-i viziteze pe bătrânii, de parcă s-ar fi simțit bine în compania lor. Părea că descoperise un limbaj special, în stare să învingă surzenia și lipsa de memorie. Acum se plimba printre ei, împărțind dulciuri moi, din respect pentru protezele lor dentare. O văzu apropiindu-se de hemiplegie, arătându-i o scrisoare, ajutându-l s-o deschidă, căci singur n-o putea face, cu unica mână validă, și așezându-se alături de el, apoi șoptindu-i ceva la ureche. Pe urmă fata făcu câțiva pași alături de celălalt domn în vârstă; deși mama nu le putea auzi cuvintele din balcon, presupuse că vorbeau de fiul, nora și nepoțelul său, singurul subiect care-l interesa. Pentru fiecare, Irene avea un surâs, o mângâiere și câteva minute din timpul ei, în vreme ce sus, în balcon, Beatriz se gândea că niciodată n-avea s-o înțeleagă pe tânăra asta bizară cu care avea atât de puține în comun. Deodată, moșul pervers se apropie de Irene și-i puse ambele mâini pe sâni, pipăindu-i mai curând curios decât lasciv. Fata încremeni preț de câteva clipe interminabile pentru maică-sa, până când o îngrijitoare văzu scena și sosi în fuga mare să-l oprească. Dar Irene o împiedică cu un gest:
— Lasă-l în pace. Nu face rău nimănui, zâmbi ea.
Beatriz își abandonă postul de observație mușcându-și buzele. Se duse în bucătărie, unde slujnica Rosa toca legumele pentru masa de prânz, pe jumătate absorbită de piesa de la radio. Era brunetă, cu un chip rotund, pieptoasă și burtoasă, cu niște coapse enorme. Era atât de grasă, că nu-și
putea încrucișa picioarele și nu era în stare să se scarpine pe spate. Cum te ștergi la fund, Rosa ? o întreba Irene când era mititică, minunându-se de matahala plină de bunătate care punea în fiecare an un kilogram în plus pe ea. Ce idei poți să ai, fetiță! Știi doar cum se zice: grasă și frumoasă, îi răspundea imperturbabil femeia, vorbind ca de obicei în proverbe.
— îmi fac griji pentru Irene, spuse patroana, așezându-se pe un taburet și sorbind din sucul de fructe.
Rosa nu spuse nimic, dar închise aparatul de radio, în semn că o invita să i se confeseze; Beatriz suspină: trebuie să stau de vorbă cu fiică-mea, nu știu în ce naiba s-a băgat, habar n-am cine sunt filfizonii ăia cu care umblă. De ce nu s-o duce la Club să joace tenis și să cunoască tineri de teapa ei ? Zice că are de lucru și face ce-i tună, jurnalismul mi s-a părut mereu o afacere suspectă, ceva potrivit pentru niște nimeni în lume; dacă logodnicul ei ar ști ce face Irene n-ar accepta, căci viitoarea soție a unui ofițer din armată nu-și poate permite asemenea lux, de câte ori nu i-am zis ? Și să nu-mi spună nimeni că nu mai e la modă să-ți păzești reputația, se schimbă vremurile, dar nici chiar așa. Pe de altă parte, Rosa dragă, acum militarii fac parte din societatea cea mai bună, nu mai e ca înainte. M-am săturat de extravaganțele lui Irene, am atâtea pe cap, n-am o viață ușoară, doar tu știi asta mai bine ca oricine. De când Eusebio s-a pierdut în ceață lăsându-mă cu conturile bancare blocate și niște cheltuieli demne de o ambasadă, trebuie să fac adevărate minuni ca să mă țin pe linia de plutire; totul e greu, bătrânii ăștia sunt o povară, până la urmă cred că cheltuielile depășesc beneficiile, e o luptă întreagă să-i faci să plătească, mai ales pe văduva asta afurisită care întârzie mereu cu plata. Afacerea nu s-a dovedit defel strălucită. Și nici n-am inimă să umblu după fiică-mea s-o bat la cap să-și dea cu cremă pe față și să se îmbrace ca lumea ca să nu se sperie logodnicul de ea. E la vârsta la care se poate îngriji și singură, nu crezi ? Uită-te la mine, dacă n-aș fi fost tenace, cum aș arăta oare ? Aș arăta
ca atâtea prietene de-ale mele, cu fața brăzdată de riduri și laba-gâștii la ochi, plină de colăcei și osânză pe peste tot. Dar uite că-mi păstrez talia de la douăzeci de ani și pielea netedă. Nu, nu se poate spune că duc o viață trândavă, dimpotrivă, toate emoțiile astea mă omoară.
— Mata umbli cu capul în soare și cu curul în glod, coniță.
— Ce-ar fi să vorbești cu fiică-mea, Rosa ? Cred că pe tine te-ar asculta mai repede decât pe mine.
Rosa lăsă cuțitul pe masă și o privi pe stăpână fără simpatie. Din principiu, nu era niciodată de acord cu ea, mai ales când era vorba de Irene. Nu accepta critici la adresa fetei, dar trebuia să admită că aici mama avea dreptate. I-ar fi plăcut și ei s-o vadă gătită cu voal de mireasă și lămâiță pe cap, ieșind la brațul căpitanului Gustavo Morante pe ușa bisericii, între două rânduri de săbii ridicate, însă cunoașterea ei despre lume dobândită grație pieselor de la radio și telenovelelor îi spunea că viața e plină de suferință și că trebuie să suporți multe până să ajungi la un final fericit.
— Mai bine las-o în pace, coniță. Fiecare pasăre pe limba ei piere. In plus, Irene n-are să trăiască mult, se vede după ochii ei care umblă parcă pe altă lume.
— Pentru Dumnezeu, femeie! Ce prostii poți să spui! Irene dădu buzna în bucătărie într-un vârtej de fuste largi
de bumbac și plete în vânt. Le sărută pe cele două femei pe obraz și deschise frigiderul, amușinând înăuntru. Maică-sa era gata să slobozească un discurs improvizat, dar o clipă de luciditate o făcu să înțeleagă că orice vorbă ar fi fost în zadar: tânăra cu urme de degete pe sânul stâng era la fel de departe de ea ca un astronom.
— A venit primăvara, Rosa, în curând apare floarea de nu-mă-uita, rosti Irene făcându-i cu ochiul, iar femeia pricepu că se referea la povestea cu nou-născutul venit prin luminator.
— Ce mai e nou ? întrebă Beatriz.
— Am de făcut un reportaj, mami. Mă duc să fac un interviu cu un fel de sfântă. Cică face minuni.
— Ce fel de minuni ?
— Scoate negii, vindecă insomnia și sughițul, te scapă de disperare și aduce ploaia, râse fata.
Beatriz suspină fără a da semne că ar aprecia umorul fiică-sii. Rosa se întoarse la morcovii ei și compătimi din nou cu cei ce sufereau în piesa de la radio, bombănind că sfinții morți nu mai fac minuni cât timp există sfinți vii. Irene plecă să se schimbe și să-și ia reportofonul, apoi să-l aștepte pe Francisco Leal, cel care o însoțea mereu și făcea fotografiile.
Digna Ranquileo cerceta câmpul, detectând semnele care vesteau schimbarea de anotimp.
— Acuși intră animalele în călduri și pleacă Hipólito cu circul, șopti ea între două rugăciuni.
Avea mania să vorbească cu Dumnezeu. In ziua aceea, în timp ce pregătea micul dejun, îi dădea zor cu rugăciunile și confesiunile. Copiii ei îi spuseseră nu o dată că obiceiul acesta evanghelic o transforma în bătaia de joc a tuturor. Nu putea s-o facă în tăcere și fără să-și miște buzele ? Dar ea nu-i lua în seamă. Pe Domnul îl simțea ca pe o prezență fizică, mai apropiată și mai utilă decât bărbatul ei, pe care nu-l vedea decât iarna. încerca să-I ceară puține, căci constatase că prea multe rugăminți sfârșesc prin a enerva făpturile cerești. Se mulțumea să ceară sfat pentru multele sale îndoieli și iertare pentru păcatele proprii și ale altora, mulțumind în trecere pentru orice întâmplare bună, oricât de mică: s-a oprit ploaia, lui Jacinto i-a trecut febra, s-au copt roșiile în grădină. Totuși, de câteva săptămâni încoace îl deranja adesea pe Mântuitor rugându-se pentru Evangelina.
— Vindec-o, se ruga dimineața în timp ce ațâța focul în bucătărie și așeza cele patru cărămizi pe care stătea frigarea. Vindec-o, Doamne, ca să n-o ducă la balamuc.
Niciodată, nici măcar în timpul procesiunii care implora o minune, nu se gândise că crizele fiică-sii erau semne de sfințenie. Cu atât mai puțin credea că era vorba de niște diavoli, cum o asigurau cumetrele care tocmai văzuseră în sat un film cu exorciști în care spuma de la gură și ochii întorși
pe dos erau semnele Satanei. Bunul ei simț, contactul cu natura și experiența îndelungată de mamă a mai multor copii îi sugerau că era vorba de o boală fizică și mintală, fără nimic malefic sau divin. O punea pe seama vaccinurilor din copilărie sau a venirii menstruației. Se opusese mereu Serviciului Sanitar, care mergea din casă în casă și înșfăca plozii pitiți printre tufișurile din grădină sau ascunși sub pat. Deși aceștia dădeau din picioare, iar ea se jura că făcuseră vaccinul înainte, tot îi prindeau și îi injectau fără milă. Era convinsă că lichidele acelea se acumulau în sânge și produceau schimbări în organism. Pe de altă parte, menstruația era un eveniment natural în viața oricărei femei, dar la unele producea înfierbântarea umorilor și le vâra în cap idei perverse. Oricare din cele două putea fi cauza răului, însă de ceva era sigură: fata ei avea să tot slăbească, așa se întâmplă cu bolile mari, și dacă nu se va face bine destul de repede avea să-și piardă mințile sau să moară. Alți copii îi muriseră de mici, răpuși de epidemii sau în accidente grave. Așa era în toate familiile. Dacă copilul era mic, nu-l plângeau, căci se ridica direct la cer împreună cu îngerii, unde intervenea pentru cei rămași pe pământ. Dar a o pierde pe Evangelina ar fi fost dureros, căci ar fi trebuit să răspundă pentru ea în fața mamei celei adevărate. Nu dorea să lase impresia că o neglijase, căci lumea ar fi bârfit-o pe la spate.
