Eva Luna

Și atunci i-a spus Șeherezadei: „ Surioară, Allah să te călăuzească, spune-ne o poveste ca să netreacă noaptea mai ușor...

O mie și una de nopți

1

Mă cheamă Eva, ceea ce înseamnă viață, conform unei cărți pe care a consultat-o mama ca să-mi aleagă numele. M-am născut în ultima odaie a unei case întunecate și am crescut printre mobile vechi, cărți în latină și mumii umane, dar asta n-a reușit să mă facă melancolică, pentru că am venit pe lume purtând în memorie boarea selvei. Tatăl meu, un indian cu ochi chihlimbarii, era din locul în care se unesc o sută de râuri, mirosea a pădure și nu se uita niciodată direct la cer, pentru că el crescuse sub cupola copacilor și lumina i se părea ceva indecent. Consuelo, maică-mea, își petrecuse copilăria într-o regiune vrăjită, unde secole de-a rândul aventurierii căutaseră orașul din aur curat pe care-l văzuseră conchistadorii atunci când s-au aplecat peste prăpastia propriei lor ambiții. A rămas marcată de peisajul acela și a făcut cumva ca să-mi transmită și mie ceva din această amintire.

Misionarii au adunat-o pe Consuelo pe când încă nu știa să meargă, era un fel de lighioană în pielea goală, plină de noroi și rahat, care a venit în patru labe pe puntea debarcaderului precum un Iona minuscul vomitat de o balenă de apă dulce. Spălând-o, au constatat neîndoielnic că era fată, ceea ce i-a cam pus în dificultate, dar acum era acolo și nu era cazul s-o arunce în râu, drept care i-au acoperit rușinea cu o cârpă, i-au picurat niște lămâie în ochi ca să-i vindece infecția care îi ținea pleoapele lipite și-au botezat-o cu primul prenume feminin care le-a trecut prin minte. S-au apucat s-o educe fără să se întrebe prea mult despre originea ei și fără multe nazuri, convinși că dacă Pronia Cerească o ținuse în viață până când au găsit-o ei, precis că avea să vegheze și la integritatea ei fizică și spirituală, sau, în cazul cel mai rău, avea s-o ducă la cer împreună cu alți nevinovați. Consuelo a crescut fără un loc fix în ierarhia strictă a Misiunii. Nu era propriu-zis o servitoare, nu era nici de rangul indienilor de la școală, iar când a întrebat care din preoți era tatăl ei a primit o scatoalcă pentru insolență. Mie mi-a spus că fusese abandonată pe o barcă în derivă de către un navigator olandez, dar precis că asta e o legendă pe care a inventat-o mai târziu ca să scape de întrebările mele. Cred că de fapt habar n-avea de părinții ei și de felul în care apăruse acolo.

Misiunea era o mică oază în mijlocul vegetației voluptuoase care crește în hățișuri suprapuse și dese, de la malul apei și până la poalele monumentalelor turnuri geologice care se înalță spre cer ca niște greșeli ale Domnului. Acolo timpul s-a răsucit și distanțele înșală ochiul, făcându-i pe călători să umble în cerc. Aerul e umed și dens, miroase uneori a flori și iarbă, a sudoare de om și a răsuflare de animal. Căldura e copleșitoare, nu bate pic de briză răcoroasă, de se coc pietrele și fierbe sângele în vene. Pe înserat, cerul se umple de țânțari fosforescenți a căror pișcătură produce coșmaruri interminabile, noaptea poți auzi limpede murmurul păsărilor, țipetele maimuțelor și tunetul depărtat al cascadelor care se formează în munții înalți și se prăvălesc cu zgomot de război. Clădirea modestă din paie și pământ, cu un turnuleț din bârne încrucișate și un clopot care chema la slujbă, stătea, ca și celelalte colibe, pe piloți îngropați în mâlul unui râu cu ape opalescente ale cărui maluri se pierd în reverberația luminii. Locuințele păreau a pluti în derivă printre canoe silențioase, gunoaie, leșuri de câini și șobolani, inexplicabile flori albe.

Pe Consuelo o vedeai de departe, o distingeai după pletele roșcate ca o pată de foc în verdele etern al naturii. Tovarășii ei de joacă erau niște pui de indian cu pântece proeminente, un papagal obraznic care recita Tatăl Nostru intercalat cu măscări și un maimuțoi priponit cu un lanț de piciorul mesei, căruia îi dădea din când în când drumul ca să se ducă în pădure să-și găsească perechea, dar care se întorcea negreșit și se scărpina de purici în același loc. Pe atunci veneau deja acolo protestanții care împărțeau biblii, predicau împotriva Vaticanului și cărau după ei, pe ploaie sau arșiță, în căruță, pianele în sunetele cărora voiau să-i facă să cânte în ceremonii publice pe convertiți. întrecerea asta le cerea preoților catolici toată atenția și dăruirea, drept care n-aveau timp să se ocupe de Consuelo, care a supraviețuit arsă de soare, prost hrănită cu yucca și pește, infestată de paraziți, pișcată de țânțari și liberă ca o pasăre. In afară de mâna de ajutor pe care o dădea la treburile casnice și de orele în care asista la slujbe și la clasele de lectură, aritmetică și catehism, nu avea alte obligații umbla în legea ei mirosind florile și alergând după jivine, umplându-și mintea cu imagini, culori și gusturi, cu povești aduse de la graniță și mituri venite pe apele râului.

Avea doisprezece ani când l-a cunoscut pe omul cu găini, un portughez pârjolit de traiul sub cerul liber, aspru și uscat pe dinafară, dar plin de râsete pe dinăuntru. Orătăniile lui mergeau peste tot și înghițeau tot ce strălucea în calea lor, după care stăpânul le spinteca gușa cu cuțitul și aduna câteva grăunțe de aur, insuficiente ca să se îmbogățească, dar destul ca să-și hrănească mai departe iluziile. într-o dimineață, portughezul a văzut-o pe fetița cu piele albă și un incendiu în cap, cu fusta sumeasă și picioarele vârâte în mlaștină și s-a crezut pradă unei crize de friguri intermitente. A scos un șuierat de mirare care a răsunat ca o comandă menită să pună un cal în mișcare. Zgomotul a străbătut aerul, ea a ridicat capul, privirile lor s-au întâlnit și amândoi au zâmbit în același fel. începând din ziua aceea s-au văzut des, el ca s-o contemple uluit, ea ca să învețe cântece din Portugalia.

— Mergem să adunăm aur, i-a zis el într-o zi.

S-au afundat în pădure până n-au mai văzut clopotnița Misiunii, pe cărări pe care le știa doar el. Toată ziua au căutat găinile, chemându-le cu cucuriguri cocoșești și prinzându-le din zbor printre crengi. In timp ce ea le ținea între genunchi, el le spinteca gușa cu o tăietură precisă și-și vâra degetele înăuntru ca să scoată pepitele. Cele care au scăpat cu viață au fost cusute la loc cu ac și ață ca să slujească pe mai departe, celelalte au fost aruncate într-un sac pentru a fi vândute în sat sau pentru a fi mâncate, iar penele le-au pus pe foc, pentru că aduceau ghinion și puteau răspândi țâfna. Pe înserat, Consuelo s-a întors ciufulită, mulțumită și plină de sânge. Și-a luat rămas-bun de la prietenul ei, s-a cățărat pe scara care ducea la terasă și-a dat cu nasul de sandalele puturoase ale celor doi călugări din Extremadura care o așteptau cu brațele încrucișate și mutre extrem de scârbite.

— E timpul să pleci la oraș, i-au spus.

Degeaba a protestat. Nu i-au dat voie să-și ia cu ea maimuțoiul și papagalul, doi companioni deloc potriviți pentru viața cea nouă care o aștepta. Au dus-o împreună cu cinci fete indigene, legate toate de glezne ca să nu sară din pirogă și să se facă nevăzute pe râu. Portughezul și-a luat la revedere de la Consuelo de departe, cu o privire lungă, lăsându-i ca amintire o bucățică de aur de forma unei măsele, găurită și prinsă de un șnur. Avea s-o poarte la gât aproape toată viața, până să-l găsească pe cel căruia să i-o dăruiască în chip de zălog de dragoste. Așa a văzut-o pentru ultima oară: purtând șorțul de percal decolorat și o pălărie de paie care îi cădea peste urechi, desculță și tristă, făcându-i un gest de adio.

Călătoria a început cu barca pe afluenții fluviului care străbăteau un peisaj demențial, apoi a continuat cu catârii traversând podișuri abrupte unde noaptea îți înghețau până și gândurile, în fine cu camioanele de-a lungul câmpiilor umede, pădurilor de bananieri sălbatici și ananași pitici, pe drumuri de sare și nisip, numai că nimic din toate astea n-a mirat-o, căci cine a deschis ochii pe pământul cel mai halucinant din lume își pierde capacitatea de a mai fi uimit. Pe drum a plâns toate lacrimile din ea, nemaipăstrând nimic pentru vreo tristețe de mai târziu. Odată plânsul epuizat, a închis gura, hotărâtă s-o mai deschidă de-acum înainte doar pentru răspunsuri indispensabile. Au ajuns în capitală după câteva zile și călugării le-au dus pe fătucile speriate la mănăstirea Măicuțelor Carității; o călugăriță a deschis poarta de fier cu o cheie de temnicer și le-a condus într-un patio vast și umbros, înconjurat de coridoare și cu o fântână îmbrăcată în faianță colorată în mijloc, din care beau porumbei, sturzi și colibri. Fete în uniforme cenușii erau așezate în cerc și coseau plăpumi cu niște ace curbate sau împleteau coșuri de răchită.

— în rugăciune și muncă veți găsi alinare pentru păcatele voastre. Nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. Mai mare e bucuria păstorului când găsește oița rătăcită decât în fața întregii turme. Cuvântul Domnului, lăudat fie numele Său, Amin cam așa ceva a recitat măicuța cu mâinile ascunse sub faldurile rasei.

Consuelo n-a priceput nimic din perorația ei și nici nu i-a dat atenție, era extenuată și copleșită de senzația de închis. Nu se găsise niciodată între ziduri: privind în sus și văzând cerul redus la un patrulater a avut impresia că moare sufocată. Când au despărțit-o de tovarășele ei de drum și au dus-o la maica stareță nu și-a imaginat că motivul era culoarea pielii și a ochilor. Măicuțele nu primiseră de mult o făptură ca ea, doar fete din rase amestecate, provenite din cartierele cele mai sărace sau indience aduse de misionari cu forța.

— Cine sunt părinții tăi ?