Suma zilelor

Muza capricioasă a dimineții

Nu dramele mi-au lipsit din viață, am material din belșug ca să scriu, totuși ziua de 7 ianuarie mă găsește neliniștită. Azi-noapte n-am putut să dorm, vântul urla printre stejari și zgâlțâia ferestrele casei, încununare a diluviului din ultimele săptămâni. Mai multe cartiere din comitat s-au inundat cu totul, pompierii nu mai pridideau cu acest dezastru de proporții, oamenii ieșeau în stradă, în apa până la brâu, încercând să salveze ce puteau din calea toren­tului. Pe bulevardele principale plutea mobilă, câteva animale de companie zăpăcite așteptau să fie salvate de pe capota mașinilor scufundate, în timp ce reporterii imortalizau din elicopter scenele acestei ierni din California, care semăna mai curând cu un uragan din Louisiana. Au fost cartiere în care nu s-a putut circula cu zilele, iar când ploaia a stat și s-a văzut magnitudinea pagubelor, au fost aduși imigranți latino care s-au apucat să scoată apa și gunoiul cu mâinile goale. Casa noastră, cocoțată pe o colină, primește din plin vântul ce îndoaie palmierii și uneori smulge din rădăcini copacii mai orgolioși, care nu-și pleacă fruntea, în schimb e la adă­post de inundații. Câteodată, în toiul furtunii, valurile capricioase acoperă unicul drum de acces: atunci, claustrați, privim de sus spectacolul neobișnuit al golfului furios.

Îmi place sihăstria asta forțată din timpul iernii. Locuiesc în comitatul Marin, în nordul orașului San Francisco, la douăzeci de minute de podul Golden Gate, între coline aurii pe timp de vară și verde-smarald iarna, pe malul de vest al uriașului golf. În zilele senine zărim în depărtare alte două poduri, linia difuză a porturilor Oakland și San Francisco, vapoarele grele de marfă, sute de ambarcațiuni cu vele și pescărușii asemenea unor batiste albe. În mai își fac apariția primii surferi curajoși, care alunecă rapid pe apă, speriindu-i pe bunicii asiatici care pescuiesc pe stânci. De pe Oceanul Pacific nu se vede intrarea îngustă în golf, învăluit dimineața în ceață; marinarii de pe vremuri treceau mai departe, nebănuind splendoarea ascunsă un pic mai spre uscat. Acum intrarea e încununată de elegantul Golden Gate, cu splendidele sale turnuri roșii. Apă, cer, coline și păduri; acesta e peisajul meu.

Dar nu vijelia de sfârșit de lume și nici răpăiala grindinei pe acoperiș m-au trezit azi-noapte, ci neliniștea că, inevitabil, vine ziua de 8 ianuarie. De douăzeci și cinci de ani încoace este data la care încep să scriu o nouă carte, mai curând din superstiție decât din spirit de disciplină: mă tem că, dacă o încep în altă zi, cartea va fi un eșec, sau că, dacă las să treacă 8 ianuarie fără să scriu, n-am s-o mai pot face tot anul. Ianuarie vine după niște luni în care nu am scris, în care am trăit deschisă către ceilalți, în agitația lumii, călătorind, promovându-mi cărțile, ținând conferințe, înconjurată de oameni, vorbind prea mult. Gălăgie. Mi se face frică să nu fi surzit, să nu mai fiu în stare să ascult liniștea. Căci fără liniște am încurcat-o. M-am ridicat de mai multe ori, am trecut dintr-o camera în alta sub diferite pretexte, încotoșmănată în vechea haină de cașmir a lui Willie, atât de purtată, că mi-a devenit ca o a doua piele, am băut mai multe căni de ciocolată fierbinte și mi-am muncit mintea cu ce-aveam să scriu peste câteva ore, până mă lua frigul și mă întorceam în patul în care Willie, binecuvântat să fie, sforăia de mama focului. Lipită de spinarea sa goală, îmi strecuram picioa­rele înghețate printre cele lungi și tari ale sale, aspirându-i mirosul surprinzător de bărbat tânăr, care nu s-a schimbat cu trecerea anilor. Nu se trezește niciodată când mă lipesc de el, doar atunci când mă dezlipesc; s-a obișnuit cu corpul meu, cu insomniile mele și cu coșmarurile mele. Oricât de mult m-aș plimba noaptea, nu se trezește nici Olivia, care doarme pe o băncuță la picioarele patului. Nimic nu-i strică somnul acestei cățele tâmpite, nici șoarecii care ies uneori din găurile lor, nici mirosul sconcșilor în călduri, nici spiritele care șoptesc în întuneric. Dacă un dement înarmat cu un topor ne-ar ataca, ea ar afla ultima. Când ne-a sosit în casă era o javră amărâtă, adunată de societatea de protecție a animalelor de la o groapă de gunoi, avea o labă și mai multe coaste rupte. O lună întreagă mi-a stat ascunsă printre pantofii din dulap, tremurând toată, dar încet-încet și-a revenit și într-o zi a ieșit de acolo cu urechile pleoștite și coada între picioare. Apoi am constatat că nu era bună de câine de pază: are somnul greu.

Furtuna s-a potolit în cele din urmă, de cum s-a crăpat de ziuă am făcut duș și m-am îmbrăcat, în vreme ce Willie, vârât într-un halat de șeic matinal, se ducea la bucătărie. Mirosul de cafea proas­păt măcinată m-a învăluit precum o mângâiere: aromaterapie. Aceste rutine zilnice ne leagă mai mult decât focul pasiunii; când suntem departe unul de celălalt, ceea ce ne lipsește cel mai mult este acest dans discret. Avem nevoie să-l simțim pe celălalt în spațiul intan­gibil care e doar al nostru. O dimineață rece, cafea și pâine prăjită, timp pentru scris, o cățea care dă din coadă și iubitul meu; ce să ceri mai mult de la viață? După care Willie m-a îmbrățișat de rămas-bun, că eu porneam într-o lungă călătorie. „Baftă”, mi-a șoptit ca în fiecare an în ziua aceasta, iar eu mi-am luat paltonul și umbrela, am coborât șase trepte, am trecut pe lângă piscină, am traversat șaptesprezece metri de grădină și am ajuns la căsuța unde scriu, maghernița mea. Și iată-mă aici.

Abia am apucat să aprind o lumânare, care stă mereu aprinsă în timp ce scriu, când m-a sunat Carmen Balcells, agenta mea, de la Santa Fe de Segarra, sătucul cu capre zălude de lângă Barcelona, unde s-a născut. Și unde cică vrea să-și petreacă în liniște anii ei copți, dar, cum energia o dă afară din casă, cumpără satul casă după casă.

— Citește-mi prima frază, mi-a cerut ca o mamă bună.

I-am mai explicat încă o dată diferența de nouă ore între California și Spania. Nici gând încă de prima frază.

— Scrie niște amintiri, Isabel.

— Păi, le-am mai scris, ai uitat?

— Asta a fost acum treisprezece ani.

— Familiei mele nu-i place să se vadă expusă, Carmen.

— Nu te gândi la asta. Tu trimite-mi o scrisoare de două-trei sute de pagini și de rest mă ocup eu. Dacă e să aleagă între a spune o poveste și a-și ofensa rudele, orice scriitor profesionist alege prima variantă.

— Ești sigură?

— Absolut.

PARTEA ÎNTÂI

Apele cele mai negre

În a doua săptămână a lui decembrie 1992, imediat ce s-a oprit ploaia, ne-am dus, toată familia, să-ți risipim cenușa, Paula, conform instrucțiunilor pe care le-ai lăsat într-o scrisoare scrisă cu mult timp înainte de a te îmbolnăvi. De cum i-am anunțat, soțul tău, Ernesto, a venit de la New Jersey, iar taică-tău, din Chile. Au apucat să-și ia rămas-bun de la tine, care dormeai sub un cearșaf alb, înainte de a fi incinerată. Pe urmă ne-am adunat în biserică să ascultăm slujba și să plângem împreună. Tatăl tău trebuia să se întoarcă în Chile, însă a așteptat să stea ploaia, iar două zile mai târziu, când soarele și-a făcut timid apariția, am plecat, toată familia, în trei mașini, la pădure. Taică-tău mergea înainte, arătându-ne drumul. Nu cunoaște regiunea, dar o cutreierase în zilele din urmă ca să caute locul potrivit, cel pe care l-ai fi preferat tu. Sunt multe locuri fru­moase, aici natura e darnică, dar printr-una din coincidențele acelea de-acum obișnuite în ce te privește, fiica mea, ne-a dus drept la pădu­rea în care mă plimbam eu ca să-mi mai potolesc furia și durerea provocate de boala ta, la locul unde m-a dus Willie la picnic imediat după ce ne-am cunoscut, la locul în care tu și Ernesto vă plimbați de mână atunci când veneați la noi, în California. Taică-tău a intrat în parc, a străbătut o jumătate de drum, a oprit mașina și ne-a făcut semn să venim. Ne-a dus exact la locul pe care l-aș fi ales și eu, căci mă dusesem de multe ori acolo să mă rog pentru tine: un pârâu înconjurat de arbori înalți de sequoia, ale căror coroane formau cupola unei catedrale verzi. O ceață fină estompa contururile lumii; lumina se strecura cu greu printre copaci, dar frunzele ude străluceau. Din pământ se ridica o aromă intensă de humus și mărar. Ne-am oprit pe malul unui mic lac străjuit de stânci și trunchiuri căzute. Serios, slab, dar fără lacrimi, căci le vărsase pe toate, Ernesto purta urna de ceramică în care era cenușa ta. Oprisem puțină într-o cutiuță de porțelan, ca s-o păstrez mereu pe altarul meu. Fratele tău, Nico, era cu Alejandro în brațe, iar Celia, cumnata ta, o avea la piept pe Andreea, care era doar un bebeluș. Eu aveam un buchet de tran­dafiri, pe care i-am aruncat, unul câte unul, în apă. Apoi, pe rând, toți, chiar și Alejandro cel de trei anișori, am scos câte un pumn de cenușă din urnă și am lăsat-o să cadă peste apă. Cenușa a plutit o clipă printre trandafiri, dar cea mai mare parte s-a lăsat imediat la fiind ca un nisip alb.

— Ce-i asta? a întrebat Alejandro.

— Mătușa ta Paula, i-a răspuns maică-mea, suspinând.

— Nu seamănă, a spus el nedumerit.

Am să-ți povestesc tot ce ni s-a întâmplat începând cu anul 1993, când ne-ai părăsit, și mă voi limita la familie, pentru că asta te inte­resează. N-am să vorbesc despre copiii lui Willie: Lindsay, pe care aproape că nu-l cunosc, l-am văzut de vreo zece ori și n-am trecut de o politețe indispensabilă, și Scott, pentru că nu vrea să apară în aceste pagini. Ție ți-era tare drag mucosul ăsta singuratic și costeliv, cu ochelari groși și plete nețesălate. Acum a ajuns ditamai bărbatul de douăzeci și opt de ani, seamănă cu Willie și îl cheamă Harleigh; „Scott” și-a zis el însuși la cinci ani, pentru că-i plăcea numele, pe care l-a folosit îndelung; abia în adolescență și l-a recu­perat pe cel real.

Prima care-mi vine în minte și în inimă e Jennifer, singura fiică a lui Willie, care la începutul acestui an a fugit pentru a treia oară din spital, unde ajunsese ca să se vindece de încă o infecție osoasă, peste multele pe care le-a tras în scurta ei viață. Poliția nici măcar nu s-a ostenit s-o caute, sunt prea multe cazuri de acest fel, iar de data asta relațiile lui Willie cu justiția n-au folosit la nimic. Medicul, un filipinez înalt și discret, care a salvat-o prin pură perseverență când a ajuns la spital topită de febră și o cunoștea pentru că îi fusese dat s-o îngrijească și mai devreme, i-a explicat lui Willie că fata trebuia găsită cât mai repede, căci altfel murea. Cu doze masive de antibiotice timp de mai multe săptămâni se mai putea salva, i-a spus, dar trebuia evitată o recădere, care ar fi fost fatală. Ne aflam într-o sală cu pereți galbeni, scaune din plastic și afișe cu mamografii și analize de SIDA, plină de pacienți care făceau coadă la Urgențe. Medicul și-a scos ochelarii rotunzi cu rame metalice, i-a șters cu un șervețel de hârtie și a răspuns prudent întrebărilor noastre. Nu-i eram simpatici nici Willie, nici eu; credea că sunt mama lui Jennifer. În ochii lui, noi eram de vină, o neglijasem, iar acum, când era prea târziu, veneam la el spășiți. Nu ne-a dat amănunte, erau informa­ții confidențiale, însă Willie a aflat că, în afară de oasele ajunse fragile precum așchiile și multiplele infecții, fiică-sa avea probleme grave cu inima. De nouă ani de zile Jennifer se încăpățâna să se joace cu moartea.

O văzuserăm în săptămânile din urmă la spital, legată de pat ca să nu-și smulgă perfuziile în delirul febrei. Era dependentă de toate drogurile cunoscute, de la tutun la heroină, nu știu cum de-i rezista corpul la atâtea excese. Pentru că n-au găsit nici o venă sănă­toasă ca să-i injecteze medicamentele, i-au pus o perfuzie într-o arteră pectorală. După o săptămână au scos-o de la terapie intensivă și au mutat-o într-un salon de trei paturi, n-au mai legat-o și n-au mai supravegheat-o ca până atunci. O vizitam zilnic, îi aduceam tot ce-mi cerea, parfumuri, cămăși de noapte, muzică, dar totul dispărea. Bănuiesc că era vorba de amicii ei, care veneau la ore târzii să-i aducă droguri, iar ea îi plătea cu ce-i aduceam, că bani nu avea. I se admi­nistra metadonă, ca să suporte abstinență, dar ea-și injecta în perfuzie tot ce-i aduceau furnizorii. Mi s-a întâmplat să o spăl de câteva ori. Gleznele și picioarele îi erau umflate, era plină de vânătăi, de gâlme, urme de ace infectate, cicatrici, pe spate avea o cusătură ca de pirat. „O lovitură de cuțit”, a sunat explicația ei laconică.

Fiica lui Willie fusese o copilă blondă cu ochi mari și albaștri, ca ai lui taică-său, dar au rămas puține fotografii de atunci și nimeni nu-și mai amintește că a fost eleva cea mai bună din clasă, cuminte și curată. Părea eterică. O cunoscusem în 1988, la puțin timp după instalarea mea în California ca să trăiesc cu Willie, când încă era frumoasă, cu toate că avea de-acum privirea aceea care se eschiva și ceața aceea înșelătoare care o învăluia ca un halou întunecat.

Exaltată de proaspătul meu amor pentru Willie, n-am fost alarmată că într-o duminică de iarnă m-a dus la o închisoare situată în partea răsăriteană a golfului San Francisco. Am așteptat destul de mult într-o curte neprimitoare, stând la coadă împreună cu alți vizi­tatori, majoritatea negri și hispanici, până s-a deschis grilajul și ne-au dat voie să pătrundem într-o clădire lugubră. Acolo au despărțit bărbații de femei și copii. Nu știu care a fost experiența lui Willie, dar vă spun ce am pățit eu: o matroană în uniformă mi-a confiscat geanta, m-a împins după o perdea și și-a vârât mâinile pe unde nu îndrăznise încă nimeni să o facă, și asta cu o bruschețe mai mult decât necesară - poate că accentul meu mă făcuse suspectă. Din fericire, o țărancă din Salvador, care venise și ea în vizită, mă preve­nise la coadă să nu fac scandal ca să nu agravez lucrurile. În cele din urmă m-am reîntâlnit cu Willie într-un spațiu rezervat contac­tului cu deținutele, lung și îngust, despărțit de o plasă de sârmă ca pentru cotețul găinilor, dincolo de care stătea Jennifer. Era la închi­soare de vreo două luni, era curată și bine hrănită, în comparație cu celelalte deținute părea o elevă într-o zi de duminică. Și-a primit tatăl cu o tristețe de neîndurat. În anii următori aveam să constat că plângea de fiecare dată în prezența lui Willie, nu știu dacă de rușine sau de ciudă. Willie m-a prezentat scurt: „o prietenă”, deși trăiam împreună de o bună bucată de vreme, apoi a rămas în fața plasei de sârmă cu brațele încrucișate și ochii în pământ. Îi observam de la câțiva pași, auzeam prin murmurul general frânturi din ce-și spuneau.