Tara mea inventata

Cîteva cuvinte pentru a începe

M-am născut în fumăraia și măcelul celui de-al doilea război mondial, iar cea mai mare parte din tinerețea mea s-a scurs tot așteptând ca planeta să se facă țăndări în momentul în care cineva ar fi apăsat din neatenție un buton și-ar fi început să plouă cu bombe atomice. Nimeni nu se aștepta să trăiască foarte mult; umblam grăbiți savurând fiecare clipă înainte de a ne lovi apocalipsa, astfel că nu era timp pentru a-ți contempla buricul și a lua notițe, cum se obișnuiește acum. In plus, am crescut în Santiago de Chile, unde orice aplecare naturală către autocontemplare e ucisă din fașă. Proverbul care definește stilul de viață din acest oraș sună așa: „crevetele care doarme nu e luat de val". In alte culturi mai sofisticate, precum cele din Buenos Aires sau New York, mersul la psiholog era o activitate curentă, iar dacă nu te duceai erai taxat de incult sau redus mintal. Dar în Chile făceau așa ceva doar nebunii periculoși, și doar în cămașă de forță; lucrurile s-au schimbat în anii șaptezeci, odată cu revoluția sexuală. O fi vreo legătură... în familia mea nimeni n-a apelat la psihoterapie, cu toate că unii dintre noi eram cazuri clasice de studiu, căci ideea de a împărtăși unui necunoscut lucruri intime, ba să-l mai și plătești ca să te asculte, era absurdă; pentru asta existau preoții și mătușile. Nu prea am antrenament pentru meditație, dar în ultimele săptămâni m-am surprins gândindu-mă la trecutul meu cu o frecvență explicabilă doar ca un semn de senilitate prematură.

Epidemia asta de amintiri au declanșat-o două întâmplări recente. Prima a fost o constatare a nepotului meu Alejandro, care m-a surprins în timp ce-mi studiam în oglindă harta ridurilor și mi-a spus plin de compasiune: „Nu-ți face probleme, babo, o să mai trăiești cel puțin trei ani." Am hotărât arunci că era cazul să mai arunc o privire asupra vieții mele, pentru a stabili ce să fac în acești trei ani care mi-au fost acordați cu atâta generozitate. Cealaltă întâmplare a fost întrebarea unui necunoscut în timpul unei conferințe a scriitorilor de turism pe care am avut onoarea să o inaugurez. Trebuie să spun că nu fac parte din acest grup ciudat de persoane care călătoresc prin locuri îndepărtate, supraviețuiesc bacteriilor, iar apoi publică și o carte, ca să-i convingă pe imprudenți să le urmeze exemplul. Să călătorești e un efort nemăsurat, cu atât mai mult în locuri lipsite de room-service. Vacanța mea ideală e într-un șezlong la umbră, citind cărți de călătorii pline de aventuri pe care nu le-aș face decât dac-ar trebui să fug de ceva. Eu vin din ceea ce se cheamă Lumea a Treia (care o fi a Doua?) și-a trebuit să pun gheara pe un soț pentru a putea trăi legal în Prima; n-am deloc intenția să mă întorc în subdezvoltare fără un motiv serios. Și totuși, împotriva voinței mele, am bântuit pe cinci continente, iar în plus am apucat să fiu și auto-exilată, și imigrantă. Așa că ceva-ceva tot știu despre călătorii și de aceea m-au chemat să vorbesc la conferința aia. Când mi-am terminat micul meu discurs, din public s-a ridicat o mână și un tânăr m-a întrebat ce rol joacă nostalgia în romanele mele. Pe moment, am rămas mută. Nostalgia... conform dicționarului este „durerea de a absenta din patrie, melancolia provocată de amintirea unei fericiri pierdute". întrebarea mi-a tăiat respirația: până în clipa aceea nu-mi dădusem seama că scriu făcând un constant exercițiu de dor. Am fost o străină toată viața, condiție pe care o accept pentru că n-am încotro. Am fost adesea obligată să plec, rupând legături și lăsând totul în urmă, pentru a o lua de la început în altă parte; am rătăcit pe mai multe cărări decât pot să-mi aduc aminte. De atâtea despărțiri mi s-au uscat rădăcinile și-a trebuit să produc altele, care, lipsindu-mi un loc geografic în care să le înfig, au crescut în amintire; dar, atenție, memoria e un labirint unde stau la pândă minotauri.

Dacă aș fi fost întrebată până de curând de unde sunt eu, aș fi răspuns, fără să stau pe gânduri: de nicăieri, sau latino-americană, ori poate, în inimă, chiliana. Dar astăzi spun, totuși, că sunt americană, nu doar pentru că așa rezultă din pașaport, sau pentru că termenul include atât America de Nord cât și America de Sud, ori pentru că soțul meu, copiii, nepoții, majoritatea prietenilor, cărțile mele și casa mea se află în nordul Californiei, ci și pentru că de curând un atentat terorist a distrus turnurile gemene de la World Trade Center și de arunci anumite lucruri s-au schimbat. Nu poți rămâne neutru într-o criză. Tragedia m-a făcut să mă confrunt cu propria mea identitate; îmi dau seama că sunt o ființă în sânul populației multicolore nord-americane, în aceeași măsură în care, înainte, am fost chiliana. Nu mă simt înstrăinată în Statele Unite. Văzând prăbușirea turnurilor am avut senzația de a mai fi trăit o dată coșmarul, într-o formă aproape identică. Printr-o coincidență dătătoare de fiori — karma istorică — avioanele sechestrate în Statele Unite s-au făcut țăndări lovindu-se de obiectivele vizate într-o marți 11 septembrie, exact în aceeași zi din săptămână și din lună — și aproape la aceeași oră a dimineții — la care s-a produs lovitura militară din Chile, în 1973. Fiind vorba atunci de un act terorist orchestrat de CIA împotriva unei democrații. Imaginile clădirilor în flăcări, a fumului, flăcărilor și panicii sunt asemănătoare în ambele scenarii. In acea marți din 1973 viața mi-a fost făcută țăndări, nimic n-a mai fost ca înainte, mi-am pierdut țara. Marțea fatidică din 2001 a fost și ea un moment decisiv: nimic nu va mai fi ca înainte, iar eu am câștigat o țară.

Cele două întrebări, a nepotului meu și a necunoscutului de la conferință, stau la baza acestei cărți, despre care nu pot spune încă încotro se îndreaptă; deocamdată divaghez, așa cum procedează mereu amintirile, însă te rog, cititorule, să mă însoțești.

Scriu aceste pagini pe un dâmb situat pe o colină mândră, străjuită de vreo sută de stejari răsuciți; privesc spre golful San Francisco, dar vin din altă parte. Nostalgia e viciul meu. Nostalgia este un sentiment melancolic, un pic vulgar, ca și duioșia; e aproape imposibil să ataci tema asta fără să cazi în sentimentalism, totuși am să încerc. Dacă alunec și cad într-o banalitate de prost-gust, fii sigur, cititorule, că o să-mi revin câteva rânduri mai încolo. La vârsta mea — sunt tot atât de bătrână ca penicilina sintetică — începi să-ți amintești de lucruri care s-au șters de o jumătate de secol. Decenii la rând nu m-am gândit la copilăria sau la adolescența mea; adevărul este că atât de puțin mă interesau acele perioade din trecutul meu îndepărtat încât uitându-mă prin albumele de fotografii ale maică-mii nu recunoșteam pe nimeni, cu excepția unei cățea bulldog care răspundea la numele imposibil de Pelvina Lopez-Pun, iar singurul motiv pentru care n-am uitat-o e că semănăm teribil de mult. Există o fotografie cu noi două, când eu aveam doar câteva luni, pe care mama a trebuit să marcheze cu o săgeată cine este cine. Precis că memoria mea proastă se explică prin faptul că acelea n-au fost niște vremuri prea fericite, dar bănuiesc că asta se întâmplă la mai toți muritorii. Copilăria fericită e un mit; pentru a înțelege asta ajunge să te uiți mai atent la poveștile pentru copii, în care lupul o mănâncă pe bunicuță, apoi vine un pădurar și-l spintecă pe bietul animal de sus până jos cu cuțitul, o extrage pe babă vie și întreagă, umple burta lupului cu pietre și-apoi o coase cu ac și ață, făcând ca lupul să devină atât de însetat, încât fuge la râu și se duce la fund din cauza greutății. Mă întreb de ce nu l-a eliminat într-un fel mai simplu și mai omenos. Pesemne pentru că în copilărie nimic nu este nici simplu, nici omenos. Pe atunci nu exista termenul „abuz infantil", se presupunea că modul cel mai potrivit de a crește copiii era ținând cureaua într-o mână și crucea în cealaltă, tot așa cum era bătut în cuie dreptul bărbatului de a-și chelfăni muierea dacă supa nu era destul de fierbinte. Până a nu interveni psihologii și autoritățile în afacerea asta, nimeni nu punea la îndoială efectele benefice ale unei bătăi sănătoase. Pe mine nu mă băteau ca pe frații mei, dar tot mi-era tot timpul frică de așa ceva, exact ca celorlalți copii din jurul meu.

In cazul meu, nefericirea normală a copilăriei era agravată de un ghem de complexe atât de încâlcit încât nu pot nici măcar să le enumăr, dar care, din fericire, nu au lăsat răni pe care să nu le poată șterge timpul. Am auzit-o o dată pe o celebră scriitoare afro-americană spunând că de mică se simțise străină în familia și poporul ei; vreau doar să adaug că astfel simt aproape toți scriitorii, chiar dacă nu s-au clintit niciodată din orașul lor natal. Vă asigur că așa ceva este inerent meseriei; fără neastâmpărul și neliniștea de a te simți diferit n-ai simți nevoia să scrii. în definitiv, scrisul e o încercare de a înțelege circumstanțele proprii și a lămuri confuzia existențială, neliniști care nu-i chinuie pe oamenii normali, ci doar pe nonconformiștii cronici, dintre care mulți sfârșesc prin a deveni scriitori, după ce au dat chix în alte meserii. Teoria asta mi-a luat o piatră de pe suflet: nu sunt un monstru, mai sunt și alții ca mine.

Nu m-am potrivit bine nicăieri, nici în familie, în clasa socială sau religia de care am avut parte; n-am făcut parte din găștile care băteau străzile pe bicicletă; verii mei nu mă primeau în jocurile lor; la școală am fost fata cea mai nepopulară, pe urmă, mult timp, am fost cea care dansa cel mai puțin la petreceri, mai degrabă pentru că eram timidă decât urâtă, prefer să presupun acum. Mă închideam în orgoliul meu, prefăcându-mă că nu-mi pasă, dar mi-aș fi vândut sufletul diavolului pentru a putea face parte din gașcă, asta în cazul că Satana mi-ar fi făcut o propunere atât de atractivă. Problema mea a fost mereu aceeași: incapacitatea de a accepta ceea ce altora li se pare normal și o tendință irepresibilă de a emite păreri pe care nimeni nu dorește să le audă, ceea ce a băgat în sperieți mai mulți potențiali pretendenți. (Nu mă dau mare, n-au fost mulți.) Mai târziu, în anii în care am fost ziaristă, curiozitatea și îndrăzneala au avut avantajele lor. Atunci a fost prima dată când am făcut parte dintr-o comunitate, aveam un fel de talent de-a dreptul pirateresc pentru a pune întrebări indiscrete și a-mi face publice ideile, dar asta s-a terminat brusc odată cu puciul militar din 1973, care a dezlănțuit niște forțe de necontrolat. De pe o zi pe alta am devenit o străină în propria mea țară, trebuind să plec până la urmă, căci nu puteam să trăiesc și să-mi cresc copiii într-o țară în care domnea teroarea și în care nu era loc pentru disidenți ca mine. Curiozitatea și îndrăzneala fuseseră interzise prin decret. Plecată din Chile, am așteptat ani în șir reinstaurarea democrației pentru a mă putea întoarce, dar când asta s-a întâmplat n-am făcut-o: eram deja căsătorită cu un nord-american și locuiam lângă San Francisco. Nu m-am mai întors să trăiesc în Chile, unde mi-am petrecut de fapt aproape jumătate din viață, deși merg des în vizită; dar pentru a răspunde la întrebarea acelui necunoscut despre nostalgie trebuie să mă refer aproape în exclusivitate la anii mei de acolo. Iar pentru asta, trebuie să vorbesc de familia mea, pentru că patria și tribul sunt totuna în mintea mea.