America

I.

FOCHISTUL.

De pe vasul care intra în portul New York cu motoarele încetinite, tânărul Karl Rossmann, în vârstă de șaisprezece ani, expediat în America de sărmanii lui părinți pentru că fusese sedus de o servitoare care îi făcuse un copil, privea cu încântare statuia zeiței Libertății, zărită încă din larg, dar care se ivea acum parcă dintr-o lumină solară devenită brusc eruptivă. Brațul cu spada se înălța drept, de parcă atunci ar fi fost ridicat, în timp ce în jurul corpului statuar adia vântul.

„Ce înaltă e!” își zise el, și cum nu se mai urnea din loc, valul tot mai gros al hamalilor îl împinse treptat până lângă bordaj.

Un tânăr, pe care îl cunoscuse fugitiv în timpul călătoriei, îl întrebă în treacăt:

— Nu ai chef să cobori?

— Cum să nu, sunt gata! Răspunse Karl surâzând și, ca să pară cât mai grozav, fiindcă era un băiat puternic, își aruncă geamantanul pe umăr. Cu ochii la cunoscutul său, care dispărea în forfota pasagerilor legănându-și ușor bastonul, Karl își dădu seama, cu spaimă, că își uitase umbrela jos, în cabină. Se grăbi să-l roage pe acel cunoscut să aibă amabilitatea să-i păzească o clipă geamantanul, ceea ce pe respectivul nu-l încânta deloc, își roti privirea spre a ști unde să revină, după care o luă la fugă. Avu ghinionul ca ușa unui culoar, care i-ar fi scurtat considerabil drumul, să fie pentru prima oară încuiată, probabil din rațiuni privind ordinea debarcării pasagerilor; fu deci nevoit să coboare un șir nesfârșit de trepte, să parcurgă culoare care coteau întruna, să treacă printr-o încăpere pustie, cu un birou la care nu ședea nimeni, până se rătăci de-a binelea pe acest drum pe care circulase doar în grup, cel mult de două ori în timpul călătoriei sale. Cum nu întâlnea pe nimeni, dar deasupra sa puntea bubuia sub tropotul miilor de pași ai pasagerilor și îi ajungeau în auz, ca un zvon depărtat, ultimele bătăi ale mașinilor, gata să fie oprite, Karl nu mai stătu pe gânduri și, dezorientat, bătu în prima ușă care se ivi în cale.

— E deschisă! Strigă cineva din interior și Karl, răsuflând ușurat, împinse ușa. Ce bați ta nebunul?! Îl luă în primire un ins cu statură de uriaș, abia aruncându-și privirile asupra lui. O lumină obosită pătrundea prin hublou în cabina mizeră, unde se aflau, înghesuite ca într-o magazie, un pat, un dulap, un scaun și omul acela.

— M-am rătăcit, spuse Karl; în timpul călătoriei nici n-am băgat de seamă – dar vaporul e grozav de mare.

— Asta cam așa e, recunoscu omul cu oarecare mândrie, fără a înceta să încuie un mic cufăr, pe care apăsa cu amândouă mâinile, ca să audă broasca închizându-se. Dar intră odată, mai spuse omul, doar n-o să rămâi afară!

— Nu deranjez? Întrebă Karl.

— Pe dracu'!

— Sunteți german? Căută băiatul să se asigure, căci auzise multe despre primejdiile care îi pândesc pe noii sosiți în America, îndeosebi din partea irlandezilor.

— Sigur că sunt, confirmă celălalt. Karl încă mai ezita. Atunci omul apucă pe neașteptate clanța și îl trase pe băiat înăuntru, închizând ușa dintr-o mișcare.

— Îmi sare țandăra când cineva se uită de pe culoar în cabina mea, vorbi omul, văzându-și mai departe de cufărul său. Toți au treabă aici, toți se holbează înlăuntru; naiba mai poate suporta așa ceva!

— Dar pe culoar nu-i absolut nimeni, zise Karl strivit în rama patului, într-o poziție deloc comodă.

— Ei, da, n-o fi acum, bombăni individul.

„Doar despre acum vorbim”, își zise Karl. „Cu omul ăsta greu te poți înțelege.”

— Hai, urcă-te în pat. Acolo ai loc mai mult, spuse omul.

Karl se cațără cum putu și râse cu hohote de neiscusința sa de a-și face vânt, dintr-o singură mișcare, spre a ajunge în patul înalt. Abia ajuns acolo, exclamă:

— Doamne, am uitat cu totul de geamantanul meu!

— Dar unde e?

— Sus pe punte; l-am lăsat în grija unui cunoscut de-al meu. Cum l-o fi chemând oare? Și scoase o carte de vizită din buzunarul secret pe care maică-sa i-l cususe, anume pentru călătorie, în căptușeala hainei: Butterbaum, Franz Butter-baum.

— Ai neapărată nevoie de geamantanul acela?

— Desigur.

— Atunci de ce l-ai lăsat în grija unui străin?

— Îmi uitasem umbrela jos și, trebuind să alerg după ea, m-am gândit să nu car geamantanul după mine. Pe urmă m-am și rătăcit.

— Ești singur? Nu te însoțește nimeni?

— Da, sunt singur. „Poate ar fi mai nimerit să mă țin de omul acesta, îi dădu prin minte lui Karl. Unde să găsești, cât ai bate din palme, un prieten mai bun?”

— Și, colac peste pupăză, ți-ai pierdut și geamantanul. Ce să mai vorbim de umbrelă? Omul se așeză pe scaun, ca și cum buclucul lui Karl i-ar fi trezit un oarecare interes.

— Cred, totuși, că geamantanul meu nu este încă pierdut.

— Cu credința ajungi în rai, zise omul și prinse a se scărpina cu putere în creștetul năpădit de un păr scurt, negru și des. Pe vas moravurile se schimbă o dată cu porturile. La Hamburg, hai să zicem că Butterbaum al dumitale ar fi întârziat lângă un geamantan. Aici însă lucrurile se schimbă; aproape sigur că au dispărut și el și geamantanul.

— E de datoria mea să mă duc chiar acum sus, să mă conving, spuse Karl, uitându-se pe unde ar putea să iasă.

— Stai locului, îl opri omul și, înșfăcându-l de piept, îl trânti de-a dreptul brutal înapoi pe pat.