Castelul
Aa
CASTELUL.
SOSIREA.
Era seară târzie când K. sosi. Satul zăcea înzăpezit. Muntele cu castelul nu se zărea, era învăluit în ceață și beznă; nici cea mai mică licărire de lumină nu arăta unde se afla marele castel. K. se opri pe podul de lemn care ducea de pe șosea spre sat și rămase o bucată de vreme cu ochii ridicați'spre spațiul în aparență gol.
Apoi se duse să-și caute un sălaș de noapte; la birt mai era lume; birtașiâl n-avea, ce-i drept, camere de închiriat, dar, surprins și'zăpăcit din cale-afară de sosirea oaspetelui întârziat, era dispus să-l găzduiască, așternându-i o saltea de paie în sala de birt. K. se învoi. Câțiva țărani mai zăboveau la un pahar de bere, dar K. nu voia să stea de vorbă cu nimeni; aduse singur salteaua de paie din pod, o întinse în apropierea sobei și se culcă. Era cald, țăranii ședeau tăcuți, K. îi mai cercetă puțin cu ochi obosiți, apoi adormi.
Dar, peste puțin, fu trezit. În fața lui stătea un tânăr îmbrăcat orășenește, cu figură de actor, cu ochii înguști și sprâncenele groase, iar lângă el, birtașul. Și țăranii mai erau acolo, unii își întorseseră scaunele ca să vadă și să audă mai bine. Tânărul își ceru foarte politicos scuzecă-l trezise pe K., se recomandă ca fiul administratorului castelului și apoi zise:
— Acest sat e proprietatea castelului, cine locuiește sau rămâne peste noapte aici locuiește sau rămâne peste noapte oarecum la castel. Nimeni n-are voie s-o facă fără autorizația contelui. Dumneavoastră însă n-aveți o asemenea autorizație, sau cel puțin n-ați arătat-o.
K. se ridicase în capul oaselor, își netezise părul cu mâinile și, uitându-se de jos în sus la cei doi, zise:
— În ce sat m-am rătăcit oare? E vreun castel pe aici?
— Bineînțeles, zise tânărul rostind vorbele încet și răspicat, în timp ce unii dintre țăranii prezenți clătinau din cap a mirare. Castelul domnului conte Westwest.
— Și trebuie să ai autorizație ca să rămâi peste noapte? Întrebă K., vrând parcă să se încredințeze că n-a visat cumva cele ce i se comunicaseră adineauri.
— Trebuie să ai autorizație, fu răspunsul, și era o batjocură la adresa lui K. în gestul și vorbele tânărului, când se întoarse cu mâna întinsă spre birtaș și mușterii întrebându-i: Sau poate că nu e nevoie de autorizație?
— Atunci va trebui, deci, să mă duc să-mi scot autorizația, zise căscând K., și dădu pătura la o parte, gata să se scoale.
— Da, dar de la cine? Întrebă tânărul.
— De la domnul conte, răspunse K., nu-mi rămâne altceva de făcut.
— Acum, la miezul nopții, să ceri autorizația de la domnul conte? Exclamă tânărul dându-se cu un pas îndărăt.
— Nu se poate? Întrebă cu indiferență K. Atunci de ce m-ați mai trezit?
Acum însă, tânărului îi sări țandăra.
— Ce apucături de vagabond! Strigă el. Vă pretind respect față de autoritățile comitatului! V-am trezit ca să vă comunic că trebuie să părăsiți îndată domeniul contelui.
— Ajunge, isprăviți cu comedia asta, zise K. cu voce surprinzător de scăzută; se culcă la loc și trase pătura pe el. Dumneata, tinere, mergi puțin prea departe, și am să mai revin mâine asupra purtării dumitale. Birtașul și domnii de colo îmi sunt martori, în măsura în care mai am nevoie de martori. De altfel, află că sunt arpentorul chemat în urma dispozițiilor domnului conte, să fac măsurători de terenuri. Secundanții mei și aparatele sosesc mâine cu trăsura. N-am vrut să scap ocazia de a face o plimbare prin zăpadă, dar am greșit drumul de câteva ori, de aceea am ajuns așa de târziu. Că ora era prea înaintată ca să mă mai prezint la castel, asta o știam singur, fără să mă înveți dumneata. De aceea m-am și mulțumit cu acest culcuș din care ai avut impolitețea – ca să nu spun o vorbă mai aspră – să mă scoli. Cu asta mi-am isprăvit explicațiile. Noapte bună, domnule!
Și K. se întoarse cu fața spre sobă.
Mai auzi în spatele lui întrebarea șovăitoare: „Arpen-tor?”, apoi se făcu liniște.
Tânărul însă își reveni curând din surpriză și spuse către birtaș, cu o voce destul de domoală pentru a fi luată drept dovadă de grijă față de somnul lui K., dar suficient de tare pentru a se face auzit de acesta:
— Am să cer instrucțiuni prin telefon.
Vasăzică exista și un telefon în această cârciumă de sat? Erau bine prevăzuți cu de toate. Amănuntul îl surprinse pe K., deși, în linii mari, se așteptase la așa ceva. Descoperi că telefonul se afla aproape deasupra capului său, însă, somnoros cum fusese, nu-l remarcase. Dacă tânărul voia să se servească de telefon, nici cu cea mai mare bunăvoință nu putea să cruțe somnul lui K.; se punea doar întrebarea dacă acesta era dispus să i-o permită; K. se hotărî să-l lase să telefoneze. Dar atunci nu mai avea nici un rost să stea prefăcându-se că doarme, așa că se întoarse pe spate. Văzu că țăranii se strâng și se sfătuiesc; sosirea unui arpentor nu era un lucru de nimic. Ușa dinspre bucătărie se deschise și în prag se ivi cârciumăreasa, astupând cu trupul ei voluminos tot spațiul din tocul ușii, iar cârciumarul se apropie de ea în vârfuf picioarelor ca s'-o pună la curent. Și apoi începu convorbirea telefonică. Administratorul dormea, dar un subadministrator, unul dintre subadministratori, un anume domn Fritz, era prezent. Tânărul care se prezentă spunându-și numele – îl chema Schwarzer – povesti cum îl găsise pe K., un bărbat de vreo treizeci de ani, destul de jerpelit, dormind liniștit pe o saltea de paie, cu un rucsac mic drept pernă și o bâtă noduroasă alături, la îndemână. Firește că i se păruse cam suspect, și cum birtașul se vede că nu-și făcuse datoria, găsise că e de datoria lui, a lui Schwarzer, să cerceteze cazul.
