Colonia penitenciara

„Este un aparat deosebit”, spuse ofițerul către explorator și îmbrățișa cu o privire oarecum admirativă aparatul, pe care îl cunoștea, totuși, foarte bine. Călătorul părea să fi acceptat doar din politețe invitația comandantului de-a asista la execuția unui soldat, condamnat pentru nesupunere și pentru insultă la adresa superiorului, colonia penitenciară nu domnea, pare-se, prea mult interes pentru această execuție. Cel puțin în această mică vale adâncă și împrejmuită de jur-împrejur cu povârnișuri golașe, nu de față, în afară de ofițer și exploraor decât condamnatul – un om fălcos și abrutizat cu părul și fața răvășite – și un soldat; acela ținea în mână un lanț greu ce se continua lanțurile mai mici, cu care condamnatul era celtuit la glezne, de mâini și de gât, și care erau prinse între ele prin alte lănțuguri de legătură. De altfel, condamnatul manifesta o asemenea supunere de câine, încât aveai impresia că-l poți lăsa să umble liber pe povârnișurile din jur și că, pentru a începe execuția, n-aveai decât să fluieri ca el să vină numaidecât.

Exploratorul se preocupa prea puțin de aparat și umbla încolo și încoace în spatele condamnatului cu vădită lipsă de interes, în timp ce ofițerul se îngrijea de ultimele pregătiri aci vârându-se sub aparatul îngropat adânc în pământ, aci urcându-se pe o scară, pentru a cerceta părțile superioare. Era o muncă pe care ar fi putut-o lăsa în seama unui mecanic, dar ofițerul o îndeplinea cu multă râvnă, fie pentru că era un adept convins al acestui aparat, fie din cauză că munca aceasta nu putea fi încredințată altcuiva. „Acum totul e gata!” strigă el în sfârșit, coborând de pe scară. Era nespus de istovit, respira greu cu gura larg deschisă și-și vârâse două batiste fine, de damă, între gulerul uniformei și gât. „Uniformele astea sunt totuși prea greoaie pentru tropice”, spuse exploratorul în loc să se intereseze de aparat, așa cum s-ar fi așteptat ofițerul. „Desigur, răspunse ofițerul, și-și spălă mâinile murdare de ulei și unsoare într-un hârdău cu apă ce sta la îndemână, dar ele reprezintă patria; nu vrem să ne pierdem patria. Acum priviți la acest aparat, adăugă el numaidecât, ștergâcidu-și mâinile cu o cârpă și arătând totodată spre aparat. Până nu de mult mai era nevoie să facem totul cu mâna, dar acum lucrează aparatul singur.” Exploratorul dădu din cap, urmărind vorbele ofițerului. Acesta încercă să prevină eventualitatea oricărui incident neprevăzut și spuse în continuare: „Se întâmplă firește, și deranjamente; sper, însă, că azi nu va interveni niciunul, totuși, e bine să le prevedem și pe acestea. Aparatul trebuie să funcționeze douăsprezece ore fără întrerupere. Dar chiar dacă intervin unele deranjamente, ele sunt foarte neînsemnate și vor fi înlăturate numaidecât.” „ Dacă vreți să vă așezați?” întrebă el în cele din urmă și scoase, dintr-un morman de scaune trestie, unul pe care-l oferi exploratorului; acesta nu putu refuza. Ședea acum la marginea unei gropi, în care aruncă o privire fugitivă, nu era adâncă; pe una din laturile ei, pământul săpat fusese grămădit într-un fel de val pe cealaltă se afla aparatul. „Nu știu, reluă ofițerul, dacă domnul comandant v-a explicat deja aparatul.” Exploratorul făcu din mână un gest imprecis; ofițerul nu aștepta decât atât, pentru aputea începe să explice el însuși aparatul, aparat, spuse el și prinse cu mâna o manivelă de care se sprijini, este o invenție a fostului nostru comandant. Am colaborat cu el de la primele experiențe și am luat parte parte la toate lucrările, până când aparatul a fost desăvârșit. Meritul invenției îi aparține, numai lui. Ați auzit de fostul nostru comandant? Nu? Ei bine, cred că nu afirm prea mult, dacă spun că organizarea acestei colonii penitenciare este opera sa. Noi, prietenii lui, am știut chiar în olipa când a murit, că organizarea acestei colonii este atât de desăvârșită în sine, încât – cel puțin vreme de mai mulți ani – succesorul nu va putea modifica nimic, chiar dacă ar avea în cap mii de planuri noi. Previziunea noastră s-a și îndeplinit; noul comandant a fost nevoit să-și dea seama de asta. Păcat că nu l-ați cunoscut pe fostul comandant! Dar, se întrerupse singur ofițerul, eu pălăvrăgesc, iar aparatul lui se află aici, în fața noastră. După cum vedeți, se compune din trei părți. In decursul vremii s-au stabilit, pentru fiecare din ele, denumiri întru-câtva populare. Partea de jos se numește patul, cea de sus desenatorul, iar aceasta suspendată, de-aici de la mijloc, se numește grapa. „Grapa? * întrebă exploratorul. Nici măcar nu ascultase cu atenție, întrucât soarele dogorea nespus de puternic în această vale lipsită de umbră și era greu să-și adune gândurile. Îmbrăcat cu o tunică strânsă pe trup, ca de paradă, încărcată cu epoleți grei și cu fireturi, ofițerul îi apăru cu atât mai demn de admirație, cu cât explica totul atât de entuziast și, în timp ce vorbea, meșterea cu șurubelnița, ici-colo, la câte un șurub. Soldatul fie, și el, în aceeași dispoziție ca exploratorul își înfășurase lanțul condamnatului încheieturii ambelor mâini, sta cu o mână pe armă, lăsase capul pe spate și nu se sinchisea de nimic. Exploratorul nu se miră de asta întrucât ofițerul vorbea franțuzește și nici soldatul nici condamnatul nu înțelegeau limba franceză. Cu atât mai surprinzător părea, desigur, faptul că osânditul se străduia totuși să urmărească explicațiile ofițerului. Își îndrepta neîncetat privirile, cu un fel de stăruință somnolentă, spre locul către care tocmai arăta ofițerul iar când exploratorul îl întrerupea cu câte o întrebare, se uita, ca și ofițerul, la acesta. Da grapa, întări ofițerul, denumirea i se potrivește. Acele ei sunt dispuse ca la o grapă mânuită la fel ca aceasta, dar pe un singur loc și cu mai multă măiestrie. De altfel, veți înțelege totul mimaidecât. Aici, pe pat, este așezat condamnatul. Vreau să vă descriu mai întâi aparatul, și numai după aceea vă voi arăta cum stipulează. În felul ăsta, veți putea urmări totul mai bine. Mai ales că o roată dințată a desenatorului s-a tocit cam tare și scârțâie rău când funcționează aparatul, astfel încât aproape nu te mai poți înțelege; din păcate, piesele de schimb nu se pot procura aici decât cu multă greutate. Așadar, acesta e patul, cum mai spus. Este acoperit complet cu un strat vată, al cărui rost îl veți afla mai târziu. Pe această vată este așezat cu burta în jos condamnatul, firește în pielea goală; aici sunt curelele pentru mâini, aici cele pentru picioare, aici cele pentru gât; cu acestea este ferecat bine. Aici, la capătul patului unde vine fața omului, după cum am mai spus, se află acest căluș de pâslă care poate fi reglat cu ușurință, în așa fel încât să-i intre omului tocmai bine în gură. Rostul lui e să-l împiedice să strige sau să-și muște limba Firește că omul trebuie să accepte călușul de pâslă, întrucât altfel cureaua de la gât îi frânge grumazul.”