Metamorfoza

Într-o bună dimineață, când Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat într-o gânganie înspăimântătoare. Zăcea întins pe spatele său tare ca o carapace și, când ridica puțin capul, își vedea abdomenul cafeniu boltit în sus și divizat în segmente rigide, de forma unor arcuri; plapuma abia se mai ținea să nu alunece cu totul de pe această proeminență. Nenumăratele lui picioare, jalnic de subțiri în comparație cu dimensiunile sale de altădată, îi tremurau, neajutorate, înaintea ochilor.

«Ce s-a întâmplat cu mine?» îi trecu prin gând. Nu era vis. În jur se afla camera lui liniștită – o adevărată cameră omenească, deși cam mică – cuprinsă între cei patru pereți pe care-i cunoștea atât de bine. Deasupra mesei, pe care se vedea, împrăștiată, o colecție de mostre de stofe – căci Samsa era voiajor comercial – sta atârnată fotografia ce-o tăiase deunăzi dintr-o revistă ilustrată și o pusese într-o ramă frumoasă, aurită. Reprezenta o femeie cu căciuliță în cap și cu un boa de blană la gât: femeia ședea drept și întindea spre privitor un manșon mare de blană, în care îi dispărea întregul braț, până la cot.

Privirea lui Gregor lunecă apoi spre fereastră, și vremea mohorâtă de afară – căci se auzeau picurile de ploaie țârâind pe glaful de tablă – îl făcu profund melancolic. «Ce-ar fi, dacă aș mai trage un pui de somn și aș uita de toate smintelile astea», gândi el, dar ideea se dovedi întru totul nerealizabilă, deoarece se obișnuise să doarmă pe partea dreaptă și, în situația actuală, nu se putea întoarce în poziția respectivă. Cu oricâtă forță căută să se arunce pe partea dreaptă, se rostogolea de fiecare dată îndărăt pe spate, încercă de sute de ori, închizând ochii pentru a nu fi nevoit să-și vadă picioarele zvârcolindu-se, și renunță abia în clipa când începu să simtă într-o parte o durere ușoară, surdă, pe care n-o cunoscuse până atunci.

«Of, Doamne, gândi el, ce meserie obositoare mi-am mai ales și eu! Zi de zi pe drumuri. Neplăcerile afacerilor sunt mult mai nesuferite decât cele din magazinul părintesc de odinioară; în plus, mai trebuie să îndur și chinul voiajurilor, grija de a nu pierde legăturile trenurilor; mesele neregulate și proaste, relațiile cu oamenii, care se schimbă mereu, nu durează și nu pot deveni niciodată mai intime. Ducă-se dracului toate astea!» Simți o ușoară mâncărime pe burtă, deasupra; se împinse, încet, pe spate, spre tăblia patului, pentru a-și putea ridica mai bine capul; zări locul mâncărimii, acoperit cu niște punctișoare mici, albe, despre care nu știa ce să creadă; apoi vru să pipăie locul cu unul din picioare, dar îl trase numaidecât îndărăt, întrucât îl treceau fiori reci de îndată ce-l atingea.

Lunecă îndărăt, în poziția de mai-nainte. «Sculatul ăsta dis-de-dimineață, gândi el, te tâmpește de tot. Omul trebuie să doarmă ca lumea. Alți voiajori duc o viață fără griji, ca niște cadâne în harem. De pildă, când mă reîntorc la birt, în cursul dimineții, pentru a transcrie comenzile obținute, îi găsesc pe toți domnii ăștia abia la micul dejun. Să îndrăznesc eu să fac una ca asta, cu șeful meu! Aș zbura numaidecât. La urma urmei, cine știe dacă n-ar fi mai bine pentru mine să se întâmple așa. Dacă nu m-aș stăpâni, de dragul părinților, de mult mi-aș fi dat demisia, m-aș fi prezentat înaintea șefului și i-aș fi spus părerea mea pe șleau. Și sunt sigur că ar fi căzut de pe pupitru! Ce manieră ciudată mai e și asta, să te așezi cu fundul pe pupitru și să vorbești de la înălțimea aceea cu salariatul, care trebuie să se dea cât poate mai aproape, deoarece șeful este surd. Ei, dar nu e pierdută cu totul orice speranță; când voi avea, odată, strânși laolaltă toți banii pentru a putea plăti datoria părinților mei față de el – s-ar putea să mai dureze vreo cinci-șase ani până atunci – am să fac neapărat și acest lucru. Și apoi să vezi, ce mai viață! Deocamdată, firește, trebuie să mă scol numaidecât, întrucât trenul meu pleacă la cinci».

Își întoarse privirea spre deșteptătorul care ticăia pe dulap. «Sfinte Dumnezeule!» se sperie el. Era șase și jumătate, iar limbile ceasului mergeau liniștit înainte, trecuseră chiar de jumătate și se apropiau de fără un sfert. Să nu fi sunat oare deșteptătorul? Se vedea bine din pat că fusese potrivit cum trebuie pentru ora patru; cu siguranță că și sunase. Dar cum a putut oare să doarmă fără să-l audă, că doar, când sună, mișcă până și mobilele din loc! De fapt, nu dormise prea liniștit, dar probabil că, în schimb, dormise cu atât mai adânc. Și acum ce mai putea face? Trenul următor pleca la șapte; ca să-l prindă măcar pe ăsta, trebuia să dea un zor nemaipomenit; dar colecția de mostre încă nici nu era împachetată, iar el nu se simțea câtuși de puțin odihnit și înviorat. La urma urmei, chiar dacă ar mai prinde trenul, de praftorița șefului tot nu scapă, de vreme ce omul de serviciu al întreprinderii l-a așteptat la trenul de cinci și a raportat de mult despre întârzierea lui. Ăsta era omul șefului, n-avea nici șira spinării și nici minte. Ce-ar fi să anunțe că este bolnav? Ar fi penibil și ar da de bănuit, întrucât Gregor n-a fost încă niciodată bolnav în cei cinci ani de serviciu. Cu siguranță că șeful va veni împreună cu medicul Asigurărilor sociale, le va face reproșuri părinților pentru puturosul lor de fiu și va respinge toate pretextele, sprijinindu-se pe părerea medicului Asigurărilor, pentru care nu există decât oameni sănătoși, dar care umblă să scape de muncă. Și, în cazul de față, oare n-ar cam avea dreptate? Dacă făcea abstracție de dorința de-a continua să doarmă, ceea ce era cu totul nejustificat după un somn atât de lung, în rest se simțea cu adevărat foarte bine și avea și-o poftă de mâncare cât se poate de zdravănă.

În timp ce reflecta, în cea mai mare grabă, la toate astea, fără a se putea hotărî să se scoale – iar deșteptătorul tocmai arăta trei sferturi – cineva ciocăni ușurel la ușa de lângă capul patului. „Gregor, strigă o voce – era a mamei – e șapte fără un sfert. N-aveai de gând să pleci la drum?” Ce voce blândă! Gregor se sperie singur, când își auzi glasul cu care răspunse: era, fără îndoială, vocea lui de totdeauna, dar în ea se amesteca, venind parcă de undeva, din adânc, un piuit dureros, pe care nu-l putea reține și care făcea ca toate cuvintele să nu fie clare decât în primul moment, după care rezonanța lor se deforma într-atât, încât nici nu-ți mai dădeai seama dacă ai auzit cu adevărat bine sau nu. Gregor ar fi vrut să răspundă pe larg și să explice totul, dar, în împrejurările de față, se mărgini doar să spună: „Da, da, mulțumesc mamă, mă scol îndată”. Datorită ușii de lemn, schimbarea vocii lui Gregor nu se putu observa de-afară, de vreme ce mama fu satisfăcută de acest răspuns și plecă târșindu-și pașii. Dar scurta discuție atrase atenția celorlalți membri ai familiei asupra faptului că, în ciuda oricăror așteptări, Gregor mai era încă acasă; și iată-l numaidecât pe tatăl său bătând încetișor, dar cu pumnul, în ușa laterală. „Gregor! Gregor! strigă el, ce s-a întâmplat?” Apoi, după o scurtă tăcere îl soma încă o dată, cu glas mai gros: „Gregor! Gregor!” La cealaltă ușă laterală îl chema încet, tânguitor, sora lui: „Gregor! Nu te simți bine? Ai nevoie de ceva?” Gregor răspunse în ambele direcții: „Sunt gata, uite-mă”, și se strădui ca, printr-o articulare cât mai îngrijită și prin intercalarea unor lungi pauze între cuvinte, să înlăture din glasul lui tot ce ar fi putut părea surprinzător. Tatăl lui se și întoarse la micul dejun, dar sora continuă în șoaptă: „Gregor, deschide, te implor!” Lui Gregor, însă, nici prin gând nu-i trecea să deschidă, așa că binecuvântă obiceiul, dobândit în cursul călătoriilor, de-a încuia toate ușile în timpul nopții, chiar și acasă.

Mai întâi voia să se scoale în liniște, nestingherit, să se îmbrace și mai ales să-și mănânce micul dejun, și abia după aceea să chibzuiască ce era de făcut, întrucât băgase de seamă că, în pat, nu-și putea aduna gândurile. Își aminti cum uneori, stând culcat, simțea o ușoară durere, pricinuită probabil de faptul că dormise într-o poziție incomodă, și cum durerea aceasta pierea, ca o simplă nălucire, de îndată ce se scula; și fu nespus de curios să vadă cum se vor sfârși halucinațiile lui de astăzi. Nu se îndoia câtuși de puțin că schimbarea vocii nu era altceva decât simptomul prevestitor al unei răceli strașnice, boala profesională a tuturor voiajorilor.