Păduri înfricoșate

Când a venit la domnie Vlad, Țara Românească se afla în vraiște. Tâlhari și ucigași păleau trecătorii la drum. îndrăzneală era trecerea prin codri! Cete de hoți intrau ziua mare în ograda omului și-l despoiau de tot ce are! Faima acelor ticăloși ajunsese departe, în țări străine, încât neguțătorii nu ți-ar fi venit cu mărfuri, chiar dacă i-ar fi adus pe sus sau pe pod de aur!

Vlad voivod și-a dat seama că fără asprime nu va putea pune rânduială. în tot timpul domniilor lui, s-a ciondănit bine și cu marii boieri, slăbindu-i, căci avea nevoie de o putere bine legată în fața puhoaielor! Și-a organizat oastea, încercând să pună rânduială într-o țară afiată pe mâna tâlharilor și la un pas de căderea în robie.

A poruncit îndată prinderea și cârduirea nelegiuiților spre ocnele de sare și spre hrubele închisorii din Târgoviște!

Așa, într-o bună zi, s-au îngrămădit în ograda închisorii o mulțime de tâlhari prinși. Niciunul nu-și da seama de ce oștenii Domnului bat pe-un deal din apropiere o pădurice de pari ascuțiți la vârf! După ce lucrul s-a sfârșit, Vlad a poruncit să se repeadă tâlharii într-acolo și în pari să fie înfipți!

Răcnet de groază a trecut printre nelegiuiți!

Au stat tâlharii așa, pe acel deal, trași în țeapă, până au pierit și i-au mâncat câinii și păsările!

Spaimă grozavă s-a abătut asupra tuturor tâlharilor din țară! Așa de frică le era de cazna parului, încât înfundau pădurile sau treceau hotarele, numai să nu-i prindă Vlad!

În scurt timp în Țara Românească era curat ca-n palmă.

Se istorisește din bătrâni că lucrurile de preț stăteau uitate pe ulițe și nimeni nu le ridica.

Odată, a ajuns la Târgoviște, cu mărfuri, un neguțător străin, tocmai de la Florența. Cum a tras la han, și-a arătat grija că va fi jefuit în timpul nopții. A și spus, către stăpânul hanului, că are la el bani grei și că strașnic de frică îi era!

Hangiul l-a încredințat că de când a venit Vlad Țepeș domn fărădelegi nu se mai întâmplă!

iată, a continuat hangiul, mă prind față de martori, la un rămășag… la-ți punga și du-o la răscrucea drumurilor. Las-o acolo, și dacă nu vei găsi-o mâine dimineață unde-ai lăsat-o și cum ai pus-o, te despăgubesc cu toată avuția mea!

Cred că glumești… a dat florentinul răspuns. Unde se poate una ca asta?

În Țara Românească! Facem rămășag temeinic?

Ai să pierzi averea!

Nu, nu mi-i frică! Să chem martorii?

Hangiul a făcut semn altor neguțători din han. Au bătut palma, după năravul la rămășaguri. Era pe la căderea nopții. Florentinul și-a pus punga la răscruce. Nici o clipă n-a închis ochii. S-a tot frământat sub cergă. Hangiul, după ce a dat peste cap o bărdacă de vin, s-a culcat și a dormit liniștit.

Să vedem acum! a spus în zori neguțătorul florentin. Mi se pare că ai pierdut averea!

Nicidecum! Du-te, străine, și-ți ia punga de unde ai pus-o! La noi în țară stau banii pe drumuri și nu-i ridică nimeni!

Mare a fost mirarea florentinului, când și-a aflat punga la răscruce, cum o pusese!

A povestit întâmplarea și prin alte țări, și ascultătorii clătinau din capete ca la auzirea unui lucru de necrezut!

Așa, faima lui Vlad a ajuns să fie cântată și de marii poeți ai lumii!

Făcuse Vlad curățenie ca-n palmă, în apucăturile tâlhărești, dar nu avea liniște nici somn, căci trebuia să plătească tribut Turcilor!

Cum putea răbda o rușine ca aceșa? își da seama că dacă nu plătește, își va scula urgia asupra capului, dar a îndrăznit și a trimis Turcilor cuvânt:

— Mă, căpcâni! Dacă s-au aflat în țara mea ticăloși să vă sufle-n borș, să n-aibă liniște în mormânt! Eu, pe astfel de strămoși îi blestem! Și dacă ar învia, i-aș trage în țeapă, să mă pomenească! Mă, căpcâni! Aflați că nu vă dau nici sfanț!

Vorba asta a cutremurat scaunul sultanilor:

Cum îndrăznești, Țepeș? Nu știi oare că te putem strivi ca pe-un vierme? Să ne dai tribut, că altfel Unde-ți stau picioarele îți va sta capul! Ai auzit?

De auzit am auzit, dar rămân la ce-am spus: tribut nu vă mai dau.

Pe-atunci era sultan Mahomed al ll-lea, cel ce cucerise cetatea Constantinopol, la 1453. l se spunea Mahomed Cuceritorul, după cum știut este. Avea cea mai puternică oaste, cu spahii viteji, și cu viteze bulucuri1 pe jos. Flote vestite avea pe mări și fluvii.

Vlad Țepeș abia dacă putea strânge oameni, treizeci de mii!

Înainte de a se încurca într-o expediție de pedeapsă, Mahomed Cuceritorul a trimis la Târgoviște solie, cu vorbe domoale – că, adică, să dea Vlad Țepeș tribut, și în pace să domnească!

Solia a venit cu Hamza-Pașa.

Vlad i-a ieșit înainte la porțile Târgoviștei.

l s-a plecat.

L-a poftit la masă.

— Nu-i așa, Vlad, că primești cuvântul Cuceritorului? Dă-ne cuvenitele pungi, și bună pace!

— Prea bine! Hodinește-te după truda drumului, după aceea totul va fi cum e bine!

— Primește să dea bir?! se mirau oștenii și slujitorii curții, în timp ce Hamza-Pașa dormea în palat, în afara cetății se auzea o bătaie repede de maluri și topoare. S-auzeau cum sar așchiile la trunchiuri, pesemne din niște pari.

— Ce se aude așa? se întrebau în tabăra lor oștenii turci.

Parcă se ascut pari…

1 Buluc – unitate militară formată din mercenari, care corespundea aproximativ efectivului unei companii.

Se pregătesc în afara zidurilor mese de ospăț, pentru măriile voastre… le-a răspuns straja din turn.

Așa ne place! au răspuns Turcii, și s-au culcat, și au dormit, cu gândul la ospățul de a doua zi.

Ce pădure albă e aceea? a întrebat Hamza-Pașa, în zori, uitându-se pe dealul dinafară zidurilor.

Poftim la masă! i-a răspuns Țepeș.

La care masă?

N-o vezi? Sub pădurea albă de pari e întinsă o masă lungă, cu bucate.

Așa mai vii de-acasă! a dat răspuns solul Cuceritorului.

Va să zică, totul e cum trebuie! Ai și poruncit, poate, să fie adunați banii?

— Vezi bine! Poftim la masă, că se răcesc bucatele!

Hamza-Pașa a ieșit din cetate, cu bulucurile.

Cu cât se apropia de dealul cu masa întinsă, o spaimă îl răcea din cap până-n picioare, văzând pădurea albă de pari ascuțiți la vârf…

În mijloc, se afla o țeapă mai groasă, mai înaltă…

— Pentru cine ai pregătit această pădure înfricoșată?

— Pentru niște hoți! i-a răspuns Țepeș, și la un semn al său gărzile s-au și repezit!

l-au tras în țeapă, pe câte unul, iar Hamza a fost înfipt în parul cel mai gros și mai înalt, ca o căpetenie ce era!

— Poftim la masă, oșteni! și-a chemat Vlad Țepeș căpeteniile. Vom prânzi în umbra acestui codru viu! E bine, colo sus, trimis al Cuceritorului? iată răspunsul meu la cererea umilinței!

Deoparte, prăbușit în țărână, sta singurul Turc nesuit sus. Vlad Țepeș s-a întors către oșteni:

— Care din domniile voastre are hanger mai ascuțit?

Ridicați acest vierme din pulbere și tăiați-i nasul și urechile!

După ce un oștean a cenătuit1 bine Turcul, de nas și urechi, yiad Țepeș i-a poruncit:

— încalecă și fugi la Țarigrad, la stăpânul tău Cuceritorul, și dă-i răspuns la cererea tributului! Lipsește din ochii măriei mele!

Turcul a fost aburcat pe cal, în chiotele oștirii. A început a se tângui și a striga „aman”, încă de pe la porțile seraiului.

1 A cenătui (a cinătui) – a tăia în bucăți, a curăța de…

După un astfel de răspuns, Mahomed Cuceritorul s-a izbit cu pumnii în cap! A răcnit.

Îndată s-a strâns cavaleria spahiilor!

Apoi ienicerii!

Caravanele au fost încărcate cu poveri!

Bivolii mugeau în juguri!

Seminții negre, din Arabia și Africa, seminții galbene, din Asia, s-au adunat în tabere, așteptând să iasă în fruntea lor Cuceritorul, pe cal alb!

Mahomed s-a arătat, în noaptea mâniei.

S-a rânduit în fruntea oștilor, în număr de două sute cincizeci de mii!

A poruncit flotelor din Marea Neagră să încarce hrană, și să o tot aducă în sus, pe fluviul Dunării!

Vlad a ieșit și el din cetatea Târgoviștei!

A poruncit peste țară chemarea buciumului!

Țara a apucat armele!

A prins să coboare spre tabăra voivodului!

S-au adunat cam la treizeci de mii!

Au pornit spre Dunăre, la Giurgiu, pe unde năzuia să întindă Cuceritorul pod!

Dar oricât i-au săgetat din arcuri, Turcii se buluceau neîntrerupt, spre malul pământului românesc!

Văzând că nu-i poate opri, Vlad s-a gândit să se tragă spre munți, ca odinioară fiii vânturilor!

Tot ca ei, a pustiit țara în urma lui!

A otrăvit fântânile!

A dat foc semănăturilor și fânațurilor!

Mahomed îl urmărea cu îndărătnicie! Repezea mereu pâlcuri de spahii!

Vlad și pământenii ieșeau de unde nu se așteptau năvălitorii… în tinerețea Măriei Sale, Vlad stătuse printre Turci mult! Le știa limba, portul și obiceiurile. Știa că ostile lor nu fac nici o mișcare în timp de noapte! De-aceea pândea când Mahomed își făcea tabăra de popas, și da năvală, și neîncetat îi spârcuia1!

1 A spârcui – a rupe în bucăți; a sfârteca, a ciopârți.

— Luptă ca un drac! spunea Cuceritorul. Parcă-i titirez: acum îl vezi, acum nu-l mai vezi!

Se uita cu grijă la câmpiile arse, la slăbirea vitelor, la sleirea oștilor. Dacă Vlad i-ar fi stat în față, cu puțina lui oaste, l-ar fi făcut una cu pământul și s-ar fi întors încă o dată biruitor. Dar domnul român și ostile lui nu se arătau zile întregi, făcuți parcă una cu pădurile și râpile. Rar când avangărzile turcești zăreau pâlcuri de oaste. Turcii porneau într-acolo, cu toată mânia și puterea, însă Vlad se arăta tocmai în partea dimpotrivă, călărind ca o nălucă, în frunte!

Avangărzile Cuceritorului zăreau printre brazii pădurilor fuioare de fum, și înțelegeau că acolo stau în popas oștenii Țării Românești. Porneau, împresurau locul, dar când săreau la atac răcnind „aman”, aflau doar focuri încă arzând și bălegar de cal, proaspăt…

Când se mirau mai tare de diavoleasca fugă, auzeau larmă: Vlad le și ataca ariergărzile!

Mahomed Cuceritorul turba!

Poruncea mereu să i se pună la cap ștergare înmuiate în apă rece.

Începea să vadă năluci! Slăbiseră bivolii. Caii prindeau să. șchiopăteze. Comandanții prindeau^să murmure…

Ce fel de război era acela? îl stropșesc odată pe Vlad Țepeș, ori nu?

Ei, care biruiseră împărățiile pământului, stăteau de-atâta vreme fără să-și poată spăla iataganele de rugină, în sânge…

Parcă venise în Țara Românească să bată război cu umbrele, nu cu oamenii!

Dar ce putea face Mahomed Cuceritorul?

Într-o noapte neguroasă a poruncit căpeteniilor oprirea. Și-au întins corturile. Jur-împrejur au pus carele, ca un zid. Și șanț au săpat.

Străji călări pândeau jur-împrejurul bivuacului.

Ostenit și descurajat, Cuceritorul s-a tras singur în cortul de mătase, ridicat drept în mijlocul acelei întărituri, să doarmă și el o dată liniștit, după atâta zbucium în deșert.

Străjile mereu veneau și dădeau seamă căpeteniilor, spunându-le că nu se simte și nu se vede nimic. Vlad Țepeș parcă intrase în pământ, ori poate fugise cu tot cu oaste peste munți! Atâta liniște era, încât s-auzea cum rumegă bivolii și cum caii ronțăie vreascuri și buruiene arse!

Undeva în pustia nopții s-a auzit un strigăt, ori poate un țipăt tânguios de pasăre. Străjile au deslușit umbre, dar s-au liniștit, crezând că li s-a părut.

De fapt, oastea lui Vlad venea pe sub streșinile pădurii, în număr de cincisprezece mii, toți unul și unul cutezători! Veneau încet, cu caii de căpestre, și se tot apropiau de tabăra adormită.

La un semn al voivodului, oastea a sărit pe cai, a dat chiote înspăimântătoare, pân-au ajuns la corturi! Săbiile lor lucrau în draci!

Groaza a trezit turcimea din somn!

Nu se vedea nici la un lat de mână, încât ienicerii și spahiii se tăiau între ei, se strângeau de grumaz unii pe alții, își izbeau cu sulițele în cap.

Vlad, cu o ceată, își deschidea cale spre cortul cel mare al Cuceritorului! Era îmbrăcat turcește, cu șalvari și fes, și striga în limba turcească să fugă năvălitorii, căci a sosit prăpădul…

Niște care s-au aprins!

Vlad s-a repezit cu sabia asupra unui cort!

l-a sfâșiat pânza!

Când a auzit geamăt, a crezut că l-a ucis pe Mahomed! Și-a dat seama însă că pălise doar cortul unui vizir!

S-a repezit înainte, însă n-a mai apucat să ajungă la cortul Cuceritorului. Oștenii Țării Românești băteau în retragere, săreau peste movilele de morți, peste carele răsturnate, peste stârvurile bivolilor și cămilelor.

Turcii s-au repezit înapoi spre Dunăre, lăsând armamentul, proviziile și morți câteva zeci de mii. însuși Mahomed, spaima lumii, fugea mâncând pământul, urmărit de pâlcuri de călărime românească!

Cum a ajuns peste Dunăre, și-a făcut rânduiala în barbă și-n ostile rămase. Le-a dat tain mai gras ca de obicei și le-a poruncit să fie vesele, să cânte flautele și toate tobele tubulhanalei, ca nu cumva să-i vadă lumea plouați, să se afle că i-a stropșit1 Vlad!

1 A stropși – a zdrobi, a sfărâma, a strivi.

În timpul acesta, Vlad Țepeș trecea prin amare cumpene. Din pricina lucrăturilor, puse la cale chiar de fratele său de sânge, Radu, a trebuit să fugă în străine meleaguri.

Acel Radu a primit să dea tribut, spre rușinea pământului!

Cu toată cumpăna, însă, națiile vecine și depărtate au avut de luat de la Domnul Vlad o prețioasă învățătură, că însuși Mahomed al ll-lea, cel mai vestit cuceritor al acelor timpuri, a putut fi bătut și fugărit.