Pulberi in mers

În anii 1514, primăvara, pe sub un văzduh nemilostiv, mii de oameni mărșuiau spre cetatea Budei, stârnind colburile și fâlfâind flamurile, în toate punctele cardinale. Se rupseseră din podișul transilvan ca grămezile de stânci și se rostogoleau spre puhoaie umane mergând pe drumul mare, necontenit, și necontenit colburile urcau și întunecau soarele, și creșteau și învolburau văzduhul cu cât se adăugau pâlcuri de călăreți, pâlcuri pe jos. Se auzeau chemări, strigăte, și puhoiul năboia1 mai repede și mai tare răsunau chemările de trâmbițe.

Cum ajungeau la marginea satelor, îi întâmpinau alte cete înarmate, și boceau femei și țipau copii, astfel luându-și rămas bun de la cei ce se duceau la cetatea Budei și de acolo în cruciadă, poate tocmai la cetatea Ierusalim. Bărbații se rupeau cu greu de lângă ai lor de pe glie și rosteau scuipând cu obidă:

— Nu plângeți, căci poate vom găsi cuiburi mai calde… înainte de a porni să se amestece cu puhoiul, ridicau coasele și furcile asupra castelelor de pe culmi și dâmburi, urându-le să se prăbușească peste stăpânii lor, în mormane de pulbere… Le venea să-și lepede inima, de scârbă! iată unde ajunseseră: spre a-și putea răscumpăra libertatea, porneau în drumul viforului, dar era mai bine așa decât să nu mai aibă în veci nici o nădejde de mântuire! Clopotele bubuiau, ca la o întunecare a cerului și pământului. Și omenirile năboiau către drumul mare, spre fluviul și în pulberea fără început și fără sfârșit, năboiau de zile și nopți și se îndesau deasupra lor furcile, coasele, lăncile și halebardele, ca o altă năboire, de făpturi stranii ale mâniei. Câteodată se revărsau în fluviul uman șiruri de călăreți înarmați cu spade grele, îmbrăcați în platoșe și pe scuturile lor și pe mantii se vedeau cruci roșii.

1 A năboi – a năvăli, a se năpusti.

Deodată, când s-au vărsat în marea mulțime niște care grele cu tunuri, s-au auzit strigăte de mirare, în fruntea carelor venea călare voivodul din Șoimuș, Ciuci, și în urmă se îndesa mulțimea pământenilor.

— Mai repede, Timișane, mai repede! strigau șoimușenii către unul de-al lor, însă acesta nu se putea desprinde din brațele unei femei care plângea în hohote, rugându-l să nu se ducă.

Pe urmă, văzând că nu-l poate îndupleca prin lacrimi, ea se lăsase în genunchi și-l întreba cu amară dojana:

— Știi bine că nu ne-am luat decât de-o săptămână! De ce mă lași și pe mâna cui?

Cum plângea așa în fața lui, părea mai frumoasă. Arăta ca o sfântă rugându-se la picioarele unui zeu de piatră, colțuros și neînduplecat.

— Astâmpără-te, Ilina! încerca s-o domolească Timișan.

Nu vezi? O lume se duce, să scape de șerbie, să nu mai fim legați de glie, să putem căuta, când vrem, cuiburi mai calde…

Dacă te cumințești și te întorci acasă, am să-ți aduc un șal tocmaj din Ierusalim și o creangă de pe Muntele Măslinilor… însă, văzând că Mina nu se înduplecă, Timișan s-a smucit. Ea l-a ajuns:

Văd că nu-i chip, dar de nu mă vei mai găsi, eu nu sunt de vină!

Cum să nu te mai găsesc? a râs Timișan, cu gura uscată de spaimă.

Hai, Ilina! Lasă-l în vânturile și-n drumurile lui! au spus alte femei și au apucat-o de subsuori să nu se prăbușească.

Să nu uiți, striga mai apoi Ilina; vino tu sănătos, nu vreau nici șal, nici creangă… Mă voi duce la bunica, în Zarand, și te voi aștepta acolo…

Timișan a șovăit mult înainte de a intra între șoimușeni. Unii strigau:

— Las-o, bade, căci și noi ne-am lăsat femeile și odraslele.

El întârzia amenințând cu halebarda castelul și așezătorile Șoimușului.

Deodată, voivodul Ciuci s-a înălțat în scări și, înăbu-șindu-și un strigăt, a poruncit oamenilor să se desfășoare în linie de bătaie. Prin lungul mulțimilor în mers a trecut un cutremur ca prin trupul unui șarpe gigant. S-au strâns ghem, când cei din cap s-au oprit și cei din coadă s-au îndesit. Peste o clipă s-a văzut îndepărtându-se de așezările Șoimușului un pâlc de călăreți, în frunte unul venea galopând înspăimântător de repede.

— Prantner castelanul!

— Episcopul Csaky! s-au auzit strigătele, în vreme ce călăreții se apropiau în volbură de colb.

Cum s-a oprit, Prantner a tunat din glas: în numele înălțimii sale Ion Zapolia! în numele markgrafului Georg Brandenburg, poruncesc șerbilor să se întoarcă! înapoi la muncă! Vor cruciadă șerbii din Șoimuș? Dacă până număr la trei nu-mi îndepliniți porunca, vă vom întoarce cu puterea!

Călăreții s-au repezit în mulțime. Cârduiau oamenii împungându-i în piepturile cailor. Dar Timișan a apucat o piatră. A izbit-o drept în coiful castelanului. Acesta s-a cumpănit în șa.

— Tot tu, Timișane? a sunat din glas Prantner, stăpânindu-și durerea, îți voi scoate ochii sau te voi răstigni… Și-apoi nu uitați, șerbi, că familiile voastre au rămas acasă… a adăugat râzând îngrozitor de rău.

— Ați uitat tocmai acest lucru… a adăugat episcopul Csaky, cu glas blând, plin de milă și adâncă bunăvoință. Au binevoit să rămână acasă mamele, soțiile, copiii și bunicii voștri! Iar unora dintre voi le-au rămas nevestele tinere cu lacrimi în gene… a adăugat episcopul, uitându-se țintă la Timișan. Și, după cum știut este, sfânta biserică îi poate purifica prin flacără…

Un murmur de groază a trecut printre șoimușeni. Castelanul râdea ștergându-și șuvița de sânge ce-i luneca de sub coif. Episcopul ridica smerit crucea de aur bătută cu rubine.

Unde-i voivodul Ciuci? a întrebat castelanul deodată.

Aici! a răspuns voivodul, cu un zâmbet de răutate. Fă calea-ntoarsă, castelan Prantner, te sfătuiesc cu binele! Altfel…

Altfel… l-a întrerupt episcopul, cu umilință.

Altfel se vor alege din voi oale și ulcele! Pământenii au plecat sub puterea mea. Nimeni nu-i poate opri! Nu-ți convine, înalte prelat Csaky? Doar plecăm să despresurăm Cetatea Mântuitorului…

Episcopul Csaky n-a mai avut când răspunde, căci bătălia se încinsese. Castelanul Prantner își deschidea drum cu spada către voivodul Ciuci. Totul a durat însă nespus de puțin.

Castelanul și episcopul galopau înapoi spre Șoimuș, părăsiți de mercenarii lor adăugați mulțimii.

Timișan gemea cu capul crăpat de spada castelanului, în auz îi vâjâia, parcă, focul înspăimântător al rugului și dintre flăcări Mina îi făcea semn. De bună seamă, Csaky la ea se gândise pomenind de sfânta biserică și de purificare prin flacără. Timișan a căzut în pulbere. Mulțimile porniseră, și-l striveau de bună seamă, dacă nu-l aruncau șoimușenii într-un car.

Hăis, bouleni! a rostit moșneagul Vasile Șoimușan.

Îndată, dacă nu ne rămân ciolanele pe drumuri, veți paște pe Muntele Măslinilor sau veți roade fân la ieslea din Bethleem…

Ați văzut, frați creștini? De ce să nu ne lase să ne răscumpărăm?

Să ne răscumpărăm? a răspuns moșul Ion, de la carul al doilea. Ne răscumpărăm numai prin moarte! De ce crezi că ne pofteau înapoi, Prantner și episcopul? De grija că vom pieri?

Vezi bine! Fără brațele noastre, le rămân câmpiile nemuncite!

Eu, a continuat bătrânul, am fost răpit în anii trecuți, 1509, cu toată gloata mea, și dus să muncesc împreună cu toți ai mei, pe domeniile din Lipova…

Ca pe vite ne fură! a oftat moșul Vasile, scuipând cu scârbă.

— Oh, vremuri apuse! a oftat moșul Ion, în timp ce pulberile se ridicau mai dese. Unde sunteți vremuri mari ale voivodului loan?

S-au dus vremurile mari! a oftat moșul Ion. S-au dus, o dată cu loan de la Hunedoara! Eu am pornit la acest drum, socotindu-mă: „Tot atâta!” loan de la Hunedoara nu mai învie și nici Mateiaș crai n-are să-și mai ridice spada! Pe drept oftezi după vremurile mari! După cum știi, eu și-ai mei am fost răpiți de pe ogoarele slăvitei doamne Beatrice Frangepan…

Ba bine că nu! îmi aduc aminte: cum a venit Georg Brandenburg din Germania și și-a pus genunchiul pe grumazul nostru, mai îngrozitor gemem! Am auzit că pe pământurile doamnei Beatrice era mai bine…

Era, într-adevăr! Soțul ei, Ion fiul lui Mateiaș, moștenise bunătatea de la ai săi. însă, cum a venit câinele din Brandenburg…

Dar moșul Vasile nu și-a sfârșit cuvântul. Mulțimile s-au oprit în fața unei oști mari ivită pe zare.

— în linie de bătălie! La bătălie! veneau porunci din față, și volbura mulțimii s-a strâns, apoi s-a desfăcut, s-a răvășit, întinzându-se într-o linie de lănci, halebarde și furci, în tot largul șesului potopit de asfințitul soarelui.

S-a oprit zidul omenesc, și aștepta într-o tăcere mare, să iasă o căpetenie, să dea cuvenitele porunci de luptă, însă nimeni nu se desprindea din șir și oamenii s-au învârtejit dându-și seama că merg ca stihia, și ca stihia vor pieri dacă nu le iese în față o flamură, în vremea asta, oastea din față venea încet și se vedeau mulțimi de lănci întinse și mulțimi de spade. Halbardele își plecau capetele cu cât oastea își întindea pasul, în față venea un călăreț pietros, cu calul la pas, îmbrăcat în zale și cu chivără.

— Brandenburg! s-au auzit strigătele și mulțimea era gata să se întoarcă s-o ia la fugă.

Șerbi și meșteșugari! a tunat din^glas voivodul Ciuci.

Înapoi? Dar ați uitat ce vă așteaptă? înainte sub porunca mea… înainte! înainte! au bubuit glasurile și voivodul Ciuci a fulgerat^din spadă, pornind în galopul calului.

Înapoi pe ogoare! răcnea Brandenburg, dar nu s-a mai auzit ce spune, căci bătălia începuse. Cumplit fulgerau armele în soarele gata să apună! însă totul a durat doar cât ropotul unei ploi de vară. Mercenarii lui Georg Brandenburg răcneau cerând iertare, în timp ce markgraful fugea în galop de nălucă, peste mlaștinile câmpiei, urmărit de pâlcurile voivodului. Apoi, mulțimile s-au adunat și s-au rânduit. Pulberea se ridica iar.

Venea noaptea.

Hăis, bouleni, spre Muntele Măslinilor! a rostit după aceea Ion Șoimușan, îndemnându-și boii.

Vezi, frate? Și lui Brandenburg îi era grijă ca nu cumva să ne căsăpească Turcii…

Eu unul, a spus moșul Vasile, l-am zărit în pâlcurile lui Brandenburg pe morarul Terțiapars…

Pe cine? Cum?

Pe Terțiapars, cum îi spun sameșii, pe latinie, celui ce ia a treia parte din făină, la moara cetății… l-am croit un par în cap! Și cum îți spuneam mai înainte, bine le-a fost celor vechi, la voivozii loan și Mateiaș, căci aceștia aveau nevoie de brațul lor, pe câmpiile isprăvilor cu sabia… Cum a venit însă Brandenburg din Germania, s-a însurat cu doamna Beatrice, și nu atât de dragul ei, cât de dragul celor 252 de comune ale Corvineștilor! Așa au încăput pământenii sub laba câinelui. într-o noapte, stăpâna noastră, doamna Beatrice, a fost omorâtă de Brandenburg. După aceea au început să curgă angaralele. Cum auzea Brandenburg că vor trece noaptea oameni cu vite, ieșea cu călăreții și-i jefuia. A îndrăcit și rânduiala pășunatului, nelăsând vitele oamenilor pe izlazuri. A înmulțit vămile, încât până la urmă ajungeai la țintă cu sacul sau cu carul gol! Greu slujeam pe la cetăți până atunci, dar acum și asta s-a îndrăcit. Ni se cere să cărăm de zece ori mai multe lemne, de zece ori mai mult pietriș, bolovani și tot ce trebuie la cetăți. Mai mult, a continuat moșneagul. Dacă mai demult femeile noastre erau nevoite să urce sus, la cetăți, numai vara, să muncească din noapte până-n noapte, acum sunt nevoite să urce la cuiburile satanei în timp de iarnă, desculțe și cu pruncii în brațe… Treabă-i asta? Și apoi, oh, Doamne… ceea ce mă sperie până-n unghii, e furtul de oameni… Stai ziua mare și ari pe câmp, și deodată vin călăreții! Te leagă în lanțuri și te duc între caii în galop, pe alt domeniu, mai rău ca pe vite, căci ele cel puțin nu știu vorbi!

Taman ca la noi la Lipova! a intrat în vorbă altul. Eu, unul, fraților, din breasla fierarilor sunt și vă spun că și peste bresle bântuie același vânt cu suflet de gheață. De asta ne-am urnit, să mergem la Buda, și breasla fierarilor, și căruțașii, căci nu mai putem răbda! Dacă se poate răscumpăra libertatea și prin sânge, cu plăcere… Eu, unul, a reluat fierarul, am de gând să mân caii până la Ierusalim, cum mi i-am mânat la anii 1488, până în Zarand, când s-a sculat Zarandul împotriva domnilor! Ați auzit de asta? Mai țineți minte?

Oh, vremuri! a spus Ion Șoimușan. Nu mi-i că voi pieri pe cine știe ce câmp străin. M-am sculat la chemarea clopotului și mă duc, însă mereu mă gândesc la ai noștri cei rămași! Oare ce-o să li se întâmple?

Au tăcut toți. Pulbere le intra în guri și-i orbea, și mare era tăcerea. Numai din când în când se auzea departe, înainte, un cântec de jale. Toți și-au cunoscut în cântecul acela singuratic sufletele încărcate de durere. De fapt, melodia nu existase, nimeni n-o alcătuise până la acel exod. Acum izvorâse firesc, ca glas al marilor mulțimi de amanți revărsfrâdu-se spre Buda ca un puhoi. Mergând necontenit, oamenii își ascultau sufletul lor și mergeau urmându-și sufletul ce prinsese viață și se înălțase în cântarea plină de deznădejde. Gândurile se furișau înapoi spre satele părăsite, spre căsuțele sărmane, unde rămăseseră ai lor să-i stoarcă de sânge căpcăunii. Parcă vedeau în ogrăzi strâmte vite flămânde, mugind spre iarba imașurilor interzise. Unii își vedeau femeile și copiii arând pe marile domenii, mânați cu biciul sameșului. Spre a macină o poală de grâu, trebuiau să urce la cetate, unde blestematul sameș Terțiapars le lua aproape tot, încât se întorceau acasă și mai săraci.

Ion Șoimușan se gândea la episcopul Csaky și parcă-l vedea ridicând crucea de aur și grăind blând, în timg ce petrecea spre rugul înălțat pe deal femei albe de groază, îl auzea cum citește cu glas înalt și cutremurător versete din evanghelie, în timp ce trupurile omenești trosneau în flăcări și călăii scormoneau vreascurile, întărindu-le puterea.

Dar moșneagul și-a fugărit vedenia de la sine, căci puhoiul omenesc grăbea acum printr-o vale largă, jgrăbea necontenit și cântecul singuratic nu mai contenea, înainte, departe, departe, unii abia deslușeau flamura voivodului Ciuci. Fluviului omenesc în năboire necontenit i se adăugau pâlcuri înarmate cu coase, furci și halebarde; se adăugau mercenari stând în așteptare la hanuri singuratice. Se adăugau șiruri de care, șiruri de căruțe, mulțimi pe jos cu totul neînarmate, decât cu setea de a se răscumpăra din angarale. La Buda aveau să li se dea arme potrivite, încălțări și veșminte, după cum se vestise la chemarea clopotelor. Deocamdată, mai cu seamă setea îi usca, și drept este că treceau pe lângă fântâni, pe lângă ochiuri de ape, dar se stăpâneau, căci setea de a fi liberi era mai puternică decât setea vremelnică trupească.

Au mărșăluit și în ziua a noua și în noaptea a noua. Acum, drumurile nu-i mai încăpeau și pretutindeni la apropierea lor bubuiau clopotele. Pe turnuri și pe clopotnițe fâlfâiau steaguri cu cruci roșii, semnul extraordinarei transhumante1.

Se vedeau pe maidanele satelor predicatori, grăind înflăcărați, îndemnând mulțimile să se alăture puhoiului. Când și când, se vedeau lupte între pământeni și pâlcurile de mercenari

1 Transhumantă – migrație, deplasare masivă.

ai nobililor, încercând să-i oprească din exod, dar încercau degeaba, căci pământenii coborau dealurile în fugă, înarmați numai cu ura și cu setea de a fi liberi. Se vedeau, când și când, femei încleștate de bărbații lor; se vedeau copii plângând după părinți și frați porniți în nemaipomenita aventură.

Cel ce se uita cu băgare de seamă la cei ce veneau de departe îi vedeau trași la față ca de o istovitoare sete, însă crispați în ură și-n hotărâre. Flamura voivodului Ciuci se plecase, însuși el arăta mai bătrân, așa ostenit și acoperit de pulbere, însă ca un fluid înviorător a străbătut mulțimile, în apropierea Aradului, când au auzit clopotele și când au sosit voivozii în opinci, dfn Maramureș. Aveau plete inelate și erau în straie de ciobani, însă bine întemeiați în pâlcuri călări și bine înarmați. Apoi le-au ieșit înainte cete de călugări cu cruci roșii pe sutane, studenți tocmai din Boemia, adepți ai lui Jan Hus, cel ars pe rug. înspăimântător vuiau clopotele Aradului când mulțimea a copieșit ulițele ca un fluviu de capete, de lănci, de halebarde și furci, de sulițe, de țăpoaie și de drugi nestrunjiți. Ferestrele deschise erau pline de privitori, pline erau de mii de privitori acoperișurile, arborii, turnurile. Fluviul uman trecea într-o tăcere adâncă, înainte, pe sub bubuiturile clopotelor. Se închideau repede atelierele. Meșterii săreau pe cai. Se amestecau în puhoi și nu se mai vedeau. Se amestecau în puhoi tot felul de pârgari, neguțători, cojocari, fierari.

Pe steagurile lor luceau semnele breslelor.

Îi apucase de-a binelea ziua a douăsprezecea. Erau de mult departe de cetatea Aradului, când i-au ajuns câțiva pământeni din Șoimuș, călări. Ochii lor răspândeau groază. Unul spunea:

— Castelanul și episcopul au început pedepsele!

Timișan a stat o clipă. Și-a pierdut cunoștința. Șoimușanul istorisea mai departe:

Când s-au încredințat că v-ați îndepărtat destul, castelanul și episcopul ne-au adunat în curtea cetății, pe toți cei rămași. Au zăvorât repede porțile. Și, în timp ce episcopul citea versete despre nesupunere, rugul se înălța.

Timișan s-a zvârcolit, s-a apucat de gura tunului din car. A întrebat cu o liniște înspăimântătoare:

Dar Ilina?

Nu știm, frate, nu știm!

Timișan sărise din car, reînviat parcă de izbitura știrii. O clipă a stat locului: încotro să apuce? înainte, spre Buda, sau să se întoarcă la Șoimuș? Fata parcă-i făcea semne deznădăjduite, și parcă-i auzea plânsul, în timp ce urca dealul spre rug. Episcopul Csaky parcă rostea versete despre mântuirea sufletului. Timișan și-a adus aminte cum Ilina i-a făgăduit că va sta ascunsă la bunică-sa în Zarand. S-a mai liniștit. Și-a ridicat halebarda din car. S-a amestecat în frământ. Oamenii tocmai se descopereau cu bună cuviință căci se arătaseră doi călugări. Unul dintre ei, pe nume Avacum, era înalt și pietros și parcă-și tuna ruga de binecuvântare. Celălalt, pe nume Barnabas, era mic și slab, și arunca spre frunțile descoperite stropii de apă dintr-o creangă înmuiată rar într-o strachină de lut.

— înainte! tuna din glas Avacum, în timp ce flamurile și frunțile se ridicau, parcă reînviate de tunetul glasului și de apa din creanga lui Barnabas.

Dar s-au bulucit deodată, când cei din frunte s-au oprit. Voivodul Ciuci s-a întors în galopul calului. S-a descoperit în fața cuvântătorului:

V-am pofti, înalți cuvântători, să vă rânduiți în fruntea noastră…

De ce în frunte? a bubuit din glas Avacum, dar a pornit, și a pornit și Barnabas, cu pași mărunței, fluturând creanga plină de stropi. Strachina cu apă i-o ducea un băiat în sutană, pesemne învățăcel.

Și au mers zile și nopți. Li s-au tot adăugat mulțimi. Acum erau acoperite de pulberi toate punctele cardinale, îi întâmpinau sate de pe Tisa. Veneau alte sate, din sud. Se istoriseau întâmplări despre luptele cu nobilii, despre așezări omenești trecute prin foc. însă pământenii biruiau împotrivirile, fugind spre puterea exodului, urmăriți de mercenarii cetăților și de vedeniile răului de-acasă.

Deodată, trei călăreți au spart zarea dinspre miazăzi. Avacum s-a plecat spre Barnabas:

Cine-or mai fi și aceste satane ale veacului?

Într-adevăr… a cârâit din glas Barnabas.

— Asta ce-o mai fi? a întrebat voivodul Ciuci, strunindu-și calul.

Omenirile s-au îndesat strâns. Apoi s-au răvășit ca apa dintr-un hârdău prea plin. Călăreții au oprit scurt. Și-au luat coifurile de pe cap. S-au plecat cuviincioși în săi:

— Vă poftesc bun ajuns! a rostit cel din mijloc. Sunt diacul Ion Sanislău, din Lipova, și vă aduc știre…

Mulțimile se strânseseră mai tare. Cuprinseseră în mijloc călăreții și pe voivodul Ciuci…

Ce-i? Ce-i? Ce-i?

Să fie tăcere! a tunat Avacum din glas, în timp ce Ion Sanislău scotea de la piept un sul și-l desfășura în fața voivodului. Cu cât citea, voivodul Ciuci se făcea mai alb.

Vânzare? a întrebat deodată.

Precum se vede! Brandenburg a adunat toți castelanii și au întocmit această plângere. Mi-au dat-o s-o duc drept la Buda…

Nemaipomenit!

Frați ai mei! După cum vedeți, în loc să duc jalba la maimarii Coroanei, v-am adus-o, iar noi ne adăugăm vouă…

Vă mulțumim! a răspuns voivodul Ciuci și citea pentru a treia oară jalba castelanilor… Osebit de aceasta, aducem veste că domniile se vor paragini, din lipsa șerbilor noștri duși în vânarea vânatului! Rugăm ded, să se trimită grabnic oști bine întemeiate, spre a împrăștia șerbii înapoi pe la cetăți și la câmpiile nelucrate… O grijă mare a încrețit fruntea voivodului: ce s-ar alege din toată această omenire, dacă i-ar ataca o oaste bine întemeiată? A poruncit repede oprirea, într-un bivuac nesfârșit. A chemat în poruncă studenții husiți din Praga, încercați în lupte; a chemat la sine alți bărbați care-și arătaseră vrednicia în bătăliile cu Turcii. Le-a poruncit rânduirea în pâlcuri strânse, după știința vărsărilor de sânge. Șoimușenii au trecut sub flamura lui Timișan, după ce au coborât tunurile din care și le-au șters gurile de pulberi. Din carele fierarilor din Lipova au fost coborâte grămezi de lănci, grămezi de securi. Au fost scoase, din alte care, halebarde grele lucrate de făurarii arădani. Mii de spade au fost scoase de sub fânul din alte care.

Curând, tabăra vuia de poruncile muștrului. Mulțimea informă de ieri se desfăcuse în pâlcuri aliniate și strânse compact. Au întârziat trei zile și trei nopți în bivuac, săvârșind necontenit prube de atac și apărare, prube grele de luptă cu spada și corp la corp.

Apoi, într-un răsărit de soare, au sărit Tisa. S-au uitat în urmă, departe, spre câmpiile natale, dominate de vedeniile ciclopice ale cetăților.

Cel dintâi a oprit, drept la mal, voivodul Ciuci. Și-a scos coiful spre mulțimile de dincolo. Curând, larma trecerii amintea ostile lui Caesar trecând fluvii prin marile păduri ale Germaniei.

Cu cât treceau dincolo, din murmurul nedeslușit și din larma în creștere, se deslușea un nume binecunoscut la acel veac frământat:

Gheorghe Doja…

Cine?

Gheorghe Doja!

Gheorghe Doja? s-a mirat Timișan, întrebându-l încă o dată pe pustnicul Barnabas: chiar Gheorghe Doja?

Și ce te miri? s-a întors mânios pustnicul. Spui poate că nu i se cuvine rang de căpetenie a cruciadei?

Timișan i-a pus alte întrebări, însă Barnabas l-a plesnit cu creanga peste față și binecuvânta înainte oamenii, în timp ce Timișan sta pironit locului și-i reveneau tot mai vii în amintire întâmplări de la cetatea Belgrad. Parcă-l vedea pe Doja, luptând cu un turc buzat și înarmat cu iatagan! încremenite stăteau ostile crucii la metereze, înlemnite stăteau în jur, câtă frunză și iarbă, ostile Proorocului! Spada lui Doja s-a încrucișat cu iataganul! L-a rupt drept în două! Apoi, după ce s-au potolit gemetele de îndemn de la meterez, și după ce prin ostile Proorocului a trecut ca un vânt, Doja și-a desfăcut brațele! Arapul și-a desfăcut brațele! S-au strâns deodată! Au încremenit așa! Apoi Doja a înșfăcat dușmanul! L-a săltat în sus! Când l-a izbit de pământ, la meterez au izbucnit răcnete de bucurie! Prin ostile Proorocului a trecut mai repede și mai puternic vântul spaimei. Și trecea viteazul Doja prin amintirile lui Timișan, ridicat pe scuturi și purtat prin fața oștilor! Deși abia ieșit din copilărie, Timișan urmase flamura eroului și prin alte locuri rămase de neuitat. Pe urmă, Gheorghe Doja s-a dus întru ale sale, fiind dăruit cu domenii și rang de nobil, iar Timișan s-a întors la ale sale, punând halebarda la ruginit și înșfăcând sapa serbiei. Acum, degeaba îl împingeau puhoaiele de oameni, degeaba-l strigau șoimușenii, căci el sta pierdut în amintiri. A pornit parcă într-un vânt. Dorința de a-l revedea pe Doja îl luminase și-și amintise un vechi cântec de mercenar. Cânta mergând pe sub flamurile pâlcului:

A pătruns Mahomed în Belgrad, Pe calul alb și focos…

Și au continuat pilcurile din față:

Dar curând fugea Mahomed, Căutându-și dinții pe jos…

După aceea, cântecul războinic a cuprins încet miile de oameni; numai asprii cuvântători Avacum și Barnabas amenințau în urmă cu pumnii, să se stingă cântecul, să se stingă râsul și veselia, căci doar plecau într-un drum fără întoarcere! Cânta până și bătrânul voivod Ciuci; și cânta Ion Sanislău; și cântau studenții din Boemia, lăsând cucernicia fariseilor și celor ce nu mai au inimă într-înșii… Străjile călări trimise înainte și ariergărzile aduceau vești dese, însă le spuneau numai voivodului, și chiar când veștile erau îngrijorătoare, acesta zâmbea înainte, spre a nu răspândi spaimă, într-adevăr, înainte, în urmă, și-n amândouă laturile, străjile vedeau pâlcuri de oști în zale, mergând paralel sau numai pândindu-i și retrăgându-se în fuga cailor. Unii au deslușit pe scuturi semnele castelanului Prantner, însă puțin le mai păsa oamenilor, căci într-o dimineață au zărit Dunărea și muntele Sfântului Gellert, și mai apoi turnurile și meterezele cetății Buda. Clopotele bubuiau și mii de flamuri fâlfâiau pe turnuri. Dar câmpia era acoperită de alte mulțimi, scurse din alte puncte cardinale și venea dinspre ele un vuiet ca o ploaie de vară cu grindină.

Pâlcuri de călărimi săvârșeau întreceri din galop și din lupta cu lancea. Fulgerau spadele în mijlocul altor pâlcuri călări. Roiau cete de șerbi, cu coase și furci. Chemările și râsetele puternice copleșeau totul, în mijlocul anahoreților1, ridicați pe uriașe boloboace, cuvânta unul, Laurentie, cu glas cântător și înalt. Pulberea stârnită de cei peste șaizeci de mii de oameni se ridica asemeni nourilor. Din toate și din tot răbufnea nerăbdarea de a porni. Acest ghem gigantic amintea adunarea furtunilor la marginea orizontului.

S-a deschis poarta cetății. S-a arătat pe cal alb Gheorghe Doja. Trâmbițele au retezat frământarea formidabilă, în ghemul inform s-a ivit conștiința unității. Porunci repezi făceau rânduială în ghem. Curând, locul a rămas gol, încadrat în patru coloane de oști aliniate.

Urmat de Grigore, fratele domniei-sale, de Hosu, sfetnic de mână dreaptă, și de anahoretul Laurentie, Gheorghe Doja și-a scos coiful. După ce și-a făcut scurtă rânduială în plete, a pornit să-și vadă ostile în linii.

Uralele erau mai tari ca bubuiturile clopotelor. Un șir de călugări îl urmau binecuvântând.

După ce s-a uitat zâmbind în miile de ochi ai primei linii; și în ochii celei de a doua, Gheorghe Doja nu și-a stăpânit defel bucuria, deosebind ostile transilvane! Ba, a trebuit să-și fugărească din ochi o ceață sărată, când a cunoscut pământenii din Secuime. Abia și-a stăpânit un strigăt de bucurie, când l-a văzut pe Timișan… îl cuprinsese un dor aprig după locurile natale, dar și l-a stăpânit. S-a apropiat de Timișan. îl înăbușeau amintirile, iată, în fața lui se aflau prietenii vechi de luptă, se afla țara lui de baștină, dusă sub flamuri în atâtea rânduri, la nemaipomenite isprăvi cu spada! Omul simplu din ființa lui îl îndemna să sară din șa, să mângâie grumajii și coamele cailor, și mirosul iute de sudoare să-i aducă aminte de vremuri vechi, de o căsuță bătrânească și de caii aprigi din copilăria lui.

Transilvănenii noștri… spunea Hosu, potopit și el de dorul locurilor părintești.

Cât de mulți sunt! a adăugat Grigore.

Gheorghe Doja se apropiase de-a binelea de Timișan. Acesta i-a înșfăcat mâna. l-a scuturat-o puternic. Degeaba căuta și el niște cuvinte fierbinți, căci amintirile îl înăbușeau.

— La fapte de vitejie! spunea Doja, în timp ce Timișan abia îngăima, roșu de bucurie:

— La fapte de vitejie, bineînțeles!

1 Anahoret – pustnic.

— Altfel nici nu se poate!

Oricât voia să treacă înainte, Gheorghe Doja își strunea calul să mai întârzie, să-și mai vadă o dată, în coloanele transilvănene, patria și sufletul de odinioară.

Pe la noi bate vânt înspăimântător! spunea Timișan, cu toate băierile inimii deschise. Ne usucă tirania, Gheorghe Doja!

Dar… a reluat după o clipă, oare acum nu ești și domnia-ta nobil?

Ce vorbă-i asta? s-a mâniat Grigore.

— întreabă doar din amărăciune, i-a răspuns Hosu.

Gheorghe Doja a stat o clipă pe gânduri. Se simțea pălit în inimă. A răspuns râzând larg, țărănește, cu toată gura:

— Nobili? Putem fi nobili numai din născare! Averea, frate Timișan și fraților, ne poate da ranguri, dar nu ne poate da noblețe! Iar dacă rangurile ucid omenia din sufletele noastre, le vom lepăda!

Gheorghe Doja s-a oprit din râs. A stat câteva clipe, grav. Mai apoi s-a uitat lung la pământenii din Transilvania; și văzându-i în zdrențele umilinții și cu ochii duși în fundul capului, glasul i s-a înmuiat mai tare:

— Pune-ți coiful pe cap, Timișane! Descăleca și pe inima ta strânge-mă!

A sărit din șa. A sărit și Timișan. Uralele au cutremurat liniile de oști, când Doja și-a îmbrățișat, prin prietenul său, pământul patriei, însă la spatele lor se oprise pâlcul de călugări. Avacum tuna din glasul puternic:

— Nu-i vreme de duioșie, fraților! Lăsați duioșiile și lacrimile bucuriei femeilor proaste și pruncilor neștiutori!

Amin! a cârâit Barnabas, stropindu-l pe Doja cu apă din creangă^.

În vecii vecilor! a adăugat Laurentie.

Îți aduci aminte? Sunt voivodul Ciuci! spunea după aceea bătrânul oștean, înduioșat, în timp ce Doja îl îmbrățișa.

Timișan ar fi vrut să-i mai spună multe, să-l întrebe multe, căci grozav îi stăruia în minte Ilina! Ce va fi făcând, oare, Mina? Acum nu-i mai era așa de teamă de soarta ei, căci văzuse cu ochii lui că înșiși regii cei mari au stârnit exodul sărmanilor spre moarte sau răscumpărare. Castelanul Prantner și episcopul nu mai au încotro și se vor supune și ei poruncilor de sus și voinței șerbilor!

Gheorghe Doja, Grigore și Hosu se îndepărtau în trapul cailor, către linia oștilor din față, bine strânse și îmbrăcate în zale. Erau vechi cavaleri germani, croați, italieni, și o mulțime de studenți husiți tineri. Apoi, după ce a stăruit mult la artilerie, descălecând și cercetând tunurile, Gheorghe Doja a sărit în șa și mai apoi tuna din glas în mijlocul careului:

— Oșteni din toate semințiile! Șerbi! Mâine în zori vom porni să înfruntăm cea mai tare putere a lumii!

Adânc ascultau ostile, în timp ce Gheorghe Doja arăta că-i așteaptă glorie și moarte, însă și una și alta cer eroism. Iar eroismul nu vine din stihie, ci din rânduiala aspră! Și, întrucât nedisciplina unui singur om poate aduce întregii obști pierdere și moarte, pedeapsa va fi dată de toată obștea! Totodată, eroismul fiind și el izvorât din puterea obștească, laurii îi va împărți obștea, căci așa e frumos să fie…

— E adevărat, oșteni, că ura noastră asupra Turcilor nu cunoaște margini, dar trebuie să-i luăm pildă cum cuceresc și înving datorită disciplinei! Aveți încredere că și gloria și pedeapsa vor fi împărțite numai pe sfânta dreptate…

Sfârșind, Doja a făcut semn să fie date de-a dura, în mijlocul careului, poloboace uriașe! Să fie aduși boii fripți! însă prin oști a trecut ca un vânt! Liniile s-au cutremurat! S-au rupt! Un strigăt străbătea tot mai stăruitor:

— Neomenie…

Gheorghe Doja a rămas înmărmurit. Se uita cum se apropie de el o ceată de șerbi. Erau cu ochii scoși! îi conduceau alți șerbi, cu urechile tăiate.

— Ce-i, frați? a tunat el din glas.

— Voi stați și petreceți! a răspuns un șerb, cu înspăimântătoare dojana. Și iată ce fac în vremea asta nobilii, prin satele Ungariei… Porniserăm și noi încoace, dar am fost opriți și pedepsiți precum vezi…

Cine? Cine a îndrăznit! tuna din glas Avacum.

Cine? cârâia glasul înalt al lui Laurentie.

Nobilii…

A urmat o tăcere de piatră!

Apoi, din șaizeci de mii de piepturi, a izbucnit strigăt:

— Moarte nobililor!.

Avaoum se urcase pe primul poloboc. Ridicase cârja înaltă, răcnind și cerând domnilor afurisenie și piefdere prin moarte! Pe polobocul următor, Barnabas în zadar se muncea să scoată din pieptul lui mic un cuvânt ca tunetul! Șerbi veneau, istorisind despre trageri în țeapă și arderi pe rug. Cu cât veneau ostile și cu cât glasul oștilor creștea, clopotele Budei tăceau pe rând, arătând ruperea nobililor de exod și de plecarea în cruciadă.

— Ce facem, Gheorghe? l-a întrebat pe Doja fratele său.

iată, pâlcurile de nobili părăsesc tabăra. Vom trece de partea șerbilor?

Asta se va vedea! a răspuns Gheorghe Doja.

Era pământiu la față. Ochii i se întunecaseră!

Ar trebui, poate, un consilium… a adăugat Grigore.

Hm! consilium… a spus Hosu, uitându-se la plecarea și mai grăbită a nobililor.

Un consilium?! s-a mirat Gheorghe Doja, tresărind din niște gânduri, parcă întorcându-se dintr-o furtună. Consilium? Cu cine?

Cu nobilii! Un consilium… să…

— iată, se răzvrătesc ostile! l-a întrerupt Hosu. Ce facem?

Într-adevăr, liniile se desfăcuseră mai tare. Mai tare se învolburaseră. Cete pe jos se îndepărtau înghesuindu-se, strigând. Alte cete, călări, se îndesau și-i striveau:

— Acasă! Acasă! Acasă!.

Ce facem? a întrebat, apropiindu-se repede, un pârgar din Pesta.

Dar tu ce crezi, Ambrosius? i-a întors cuvânt Grigore.

— Eu? Cred ce spune căpetenia. Gheorghe Doja ce spune?

Însă acesta tăcea înainte. S-a uitat la Ambrosius cu ură stăpânită:

Ce cred eu, va fi înspăimântător…

Acasă! Acasă! Acasă!.

Nobilii ne ucid femeile și copiii…

Acasă! Acasă!

Însă puțini s-au îndepărtat prea mult de locul de adunare. Se întorceau. Se îngrămădeau în jurul capăteniei, răcnind și împingându-se să-și facă loc mai în față. Simțeau că, fugind, nu vor ajunge cu zile, ci vor fi măcelăriți! Unica mântuire și unicul adăpost era omul acesta care tăcea, însă, ca mormântul. El însuși parcă murise. Semăna cu un străvechi rege scit, mort și așezat pe cal, înainte de a fi dus și înmormântat într-un gorgan…

— Mântuitorul nostru! Mântuitorule! strigau și șerbii, și studenții lui Jan Hus, și Ion Sanislău, și voivodul Ciuci.

Deodată, când s-au îngrămădit asupra tuturor, Secuii, să-și facă loc, Gheorghe Doja a tresărit puternic. A clipit des din gene, ca revenit dintr-o noapte înfricoșătoare.

— Moarte! Moarte nobililor! a strigat ridicându-și securea.

Auzindu-l, mulțimile s-au învolburat mai strașnic.

Au tăcut când Gheorghe Doja a ridicat securea a doua oară, spre turnurile și clopotnițele Budei:

— Fugiți la clopote…

Cel dintâi val a potopit ostile nobilimii și s-a întins până departe de cetate, trecând prin para focului castele și cetățui. Totul s-a petrecut în răsunetele clopotelor. Poate noaptea aceea a fost unică, prin fulgerele spadelor, prin repeziturile securilor și prin sângele scurs. Tot ce se afla cu un ceas mai înainte ocrotit de blazon, de la castelani bătrâni până la prunci, a fost trecut prin ascuțișul îngrozitoarelor arme ale șerbilor, încât după trecerea nopții soarele lumina stârvuri de castele încă fumegânde și sate întregi în flăcări. Pe marginea drumurilor și-n porțile palatelor, sub arcade de blazon, oameni atârnau în funii sau în cingători. Unii dintre împilători au fost ciopârțiți până la fărâmă, cu securi grele de pădurari sau cu sape mari încă cu gust amar de buruiană.

După această scurtă noapte a patimilor, șerbii s-au adunat din nou, cum se adună valurile mării în simetrie, după alinarea uraganului. S-au adunat mai ștergându-și de sânge spadele și securile, și mai având în ochi para focului din noaptea până atunci unică.

Hramul răzbunării fiind încheiat la Buda, Gheorghe Doja și-a amintit cuvintele rostite peste zi, despre rânduială, adevăratul temei al izbânzilor prin sabie. Deci, a poruncit cu glas aspru alinierea în cinci coloane bine legate, lăsându-le într-o scurtă așteptare. A întemeiat în pripă sfat de război, cu Hosu, cu Grigore și cu Timișan. Când s-a înfățișat Ambrosius, Gheorghe Doja l-a privit cu bănuială. Fapt este că Ambrosius avea în fire ceva de vulpe, începând cu glas mieros și cu mișcările slugarnice, încât, deși Gheorghe Doja îl cunoștea destul, acum îl îndemna inima să nu-și arate planurile viitoare în fața lui. Unde fusese Ambrosius peste noapte? Oricum, nu fusese nici printre clopotarii răzbunării, nici printre cei ce lucraseră cu spadele. Grigore îl zărise trecând Dunărea, dincolo, și acum Ambrosius arăta că se furișase acasă, de grija copiilor. Oricum, din lipsa altui om de credință, cunoscător al locurilor, Gheorghe Doja l-a împuternicit în rang de căpetenie a coloanei ce trebuia să țină cetatea Buda sub pază. Apoi, ținând seama de voința miilor de oameni, a rânduit așa fel coloanele, încât toate să pornească spre ținuturile natale, unde aveau de răzbunat dureri și unde nu-și vor cruța nici dușmanii, nici sângele.

După încă o privire asupra oștilor, după încă o privire plină de grijă asupra hranei și tunurilor, Gheorghe Doja a stat înlemnit pe calul său, chemând dintr-o profundă noapte lăuntrică spiritul răzbunării. Când a ridicat spada și când și-a făcut vânt înainte, coloanele s-au urnit în tăcere.

Hăis, bouleni, înapoi spre muntele Golgotei! și-a îndemnat boii Ion Șoimușan, la coada coloanei transilvănene, și a trebuit să-și șteargă ochii, căci plângea, poate de bucuria întoarcerii acasă.

Hăis, cea! a strigat moșul Vasile. într-adevăr, înapoi la muntele Golgotei…

N-ai făcut bine, Gheorghe! a rostit Grigore către Doja, uitându-se în urmă la coloana lăsată în seama lui Ambrosius.

Îmi dau și eu seama, căci n-am încredere în el! Plecăm la drum lung și lăsăm foc mocnit sub cenușă…

Hosu a intrat și el în vorbă:

— Ce-ar fi dacă ar rămâne lângă dânsul unul dintre noi?

— Numaidecât! a adăugat Barnabas, călărind pe-un armăsar, însă blând ca mielul din Galileea.

Va rămâne Grigore, fratele meu! le-a răspuns Doja, și când fratele i s-a închinat de rămas bun, el'abia și-a stăpânit un oftat.

Poate nu ne mai vedem…

Cine știe!

Dacă pier eu și tu trăiești, ai grijă să saluți o dată din partea mea munții Secuilor! Sădește pe mormântul părinților un măr…

Să lăsăm duioșia! a tunat din glas Avacum, și Gheorghe Doja și-a întors capul în urmă, să se mai uite o dată la fratele său.

Ochii tuturor jucau într-o ceață sărată, în urma lor venea coloana mercenarilor în zale, și mai în urmă studenții din Boemia, și alte pilcuri, și altele, mii de oameni, mii de lănci, de spade și halebarde.

O coloană a Transilvănenilor urca un deal, drept către răsărit, spre pământurile natale. Cumplit se mai bucura Timișan, că lucrurile luaseră această întorsătură neașteptată! Curând va ajunge la Ilina, și dacă stelele vor fi de partea lui, și după răfuiala cu nobilii, și după trecerea lor prin foc și spadă, el își va ridica o căsuță, și nici o mie de ani de-ar trăi nu i-ar fi fost de ajuns…

— Văd că te bucuri de întorsătură! i-a spus voivodul Ciuci.

Nu te dojenesc, ci te înțeleg și te cred, căci și eu am trecut prin focul iubirilor și prin focul bătăliilor… Dar, Timișane…

Bătrânul oștean ar fi vrut să-l sfătuiască să-și țină inima, să se învețe de pe acum cu răul, căci drumul lor poate duce la rug sau la Dealul Curcilor! Dar cum să strice bucuria omului, când omul are bucurii așa puține?!

Nu fac bine să mă bucur, voivoade? Cum să nu mă bucur, când abia de o săptămână mă cununasem cu Ilina? în locul meu, ce-ai face?

M-aș bucura și eu, prietene/..

Oh, Doamne! a oftat Timișan, și asudase, nu atât de dogoarea cerului, cât de prea marea bucurie. Cum ajung, mă reped în Zarand la bunica ei…

L-a mai întrebat pe bătrânul voivod dacă, la o adică, va binevoi să-i boteze primul prunc.

Cu bucurie! a 2âmbit voivodul Ciuci. Numai să ai vin bun și mult, și taraf de lăutari…

N-ai grijă despre asta, prea cinstite naș!

Timișan nu și-a putut stăpâni un chiot, încât din coloană s-au auzit alte chiote și altele…

Dar bătrânul voivod se întunecase în gânduri, după ce se uitase lung, în urmă, la coloana lui Gheorghe Doja. Acesta arătase cu spada spre Seghedin, după ce dase poruncă lui Laurentie să pornească să treacă prin foc și sabie Oradea.

Mai apoi, pe Gheorghe Doja îl întâmpinau satele marei puste, și coloana se îngroșa zi cu zi. Când mărșuiau noaptea, izbucneau înaintea lor puhoaie de foc și abia se deslușeau în lumină oamenii mărunți cât gâzele, și abia se auzeau strigăte. Uneori, cete de șerbi îi întâmpinau, târând în urma lor nobili legați în funii. Topoarele fulgerau în sus și-n jos și capetele se dădeau de-a dura în șanțuri sau se amestecau pe sub miile de picioare ale coloanei, repezite necontenit până se făceau fărâme și pulbere, ca într-un măciniș înspăimântător.

Puhoaiele de foc se îndesau din ce în ce, în tot lungul drumului spre Seghedin.

Însă, când s-a desfășurat la atac, coloana lui Doja nu a avut sorți buni. Nu destul de pregătită și nu destul de legată prin rânduială, oastea și-a pierdut cumpătul când a trecut la iuruș cavaleria nobililor. Galopând cu securea ridicată, Gheorghe Doja a simțit deodată că prea puțini îl urmează. S-a întors scurt, și coloana lui făcuse cale-ntoarsă, în timp ce artileria nobililor trăsnea, însă, comandantul nu și-a pierdut cumpătul. Știa, din bătăliile vieții lui, că așa se întâmplă la botezul primului iuruș, că abia atunci, în lovire cu primul foc, se săvârșește călirea firii omenești. După ce a făcut rânduială în coloanele răvășite, toți l-au văzut schimbat: era de o neînchipuită și neîndurătoare asprime. A făcut semn din sabie spre răsărit. A pornit între Avacum și Barnabas. Acum îi părea rău că îl trimisese pe Hosu cu altă coloană, către nordul Transilvaniei. Avacum tuna din glas. Barnabas tăcea, pe armăsarul lui uriaș și blând, și numai din când în când cânta frânturi de psalmi, ai mâniei împotriva unui Ierusalim pierdut, îi întâmpinau alte sate. Clopotele răsunau. Puhoaie de foc și ruine arătau că vrajba lucrase cu mânie înmiită.

Însă, curând avea să se învedereze că o nenorocire nu vine niciodată singură. Pe când iscoadele trimise de mult la cetatea Cenadului dădeau seamă, arătând că vor avea de luptat cu oști puternice, conduse de Bathory; pe când Gheorghe Doja stătea pe gânduri, doi călăreți au spart zarea dinspre apus. încă de departe s-a văzut pe unul din cai, la spatele călărețului, o legătură cu un trup omenesc. Când s-aoprit, legătura se cutremura când și când.

Grigore! a strigat careva, când Grigore și-a ridicat coiful să-și șteargă sudoarea.

Unde e fratele meu? a strigat acesta, arătând legătura de la spatele lui. Vi l-am adus pe Ambrosius, să dea seamă!

Ce s-a întâmplat, pe toți dumnezeii? s-a cutremurat Gheorghe Doja.

Mai bine lumea pierea din prima zi a zidirii ei! Ce fiară a putut da chip de ființă omenească șerpilor Gheenei? iată: îndată ce voi v-ați îndepărtat spre Seghedin, nobilii l-au chemat în ajutor pe Ion Zapolia…

Ion Zapolia… Zapolia…

— Și când s-a sunat atacul, Ambrosius, împreună cu pârgarii, au trecut în rândurile dușmanilor… Coloana rămasă pe câmpia Racoș a fost înfrântă, până la ultimul om înfrântă… a sfârșit Grigore, și i se cutremurau umerii de plâns.

Și? Și? Mai departe? a stăruit Gheorghe Doja, galben ca ceara.

Prinșilor li s-au tăiat capetele. Numai după ce nobilimea s-a săturat de răzbunare, puțini au scăpat doar cu ochii scoși…

Oh, frate Gheorghe, frate… a gemut Grigore, însă și-a revenit repede. Nu ne-am lăsat însă! Am stat ascunși, prefăcuți în cerșetori, împreună cu acest frate husit din Praga. Vino mai la față, Jan…

Husitul și-a plecat capul, să nu i se vadă lacrimile.

— După ce au rămas doar străjile pe câmpul măcelului, după ce numai câinii scormoneau printre stârvurile omenești, împreună cu fratele Jan, ne-am furișat până în apropierea casei acestei fiare…

Zeci de spade se repeziră asupra legăturii de pe cal, însă Grigore Je-a oprit printr-un semn:

— încă nu! Și cum, pe la miezul nopții, fiara venea către cuibul său, clătinându-se de beție, între alte fiare, ne-am repezit, și după o bătălie scurtă, fiara a fost răpusă și v-am adus-o la judecată…

— Așa a fost, deci… a spus Gheorghe Doja, în sfârșit. Prea bine!

Și dintr-o dată, i-a venit în minte Ion Zapolia, voivodul Transilvaniei. Nici când nu se gândise că va trebui să-l înfrunte în bătălie. Și iată cum sunt cărările acestei lumi! Gheorghe Doja simțea bine că într-o bună zi va sta față în față cu Zapolia, poatejntr-o cumplită luptă cu securile… în vremea asta, Ambrosius fusese coborât de pe cal și vârfuri de lănci desfăcuseră sacul.

Unde mă aflu? a întrebat el, alb de groază.

În mâini de prieteni… a răspuns Grigore și spadele s-au îngrămădit asupra vânzătorului, însă Gheorghe Doja și-a repezit brațul.

Opriți! Ambrosius, te afli în mâinile lui Gheorghe Doja!

Gheorghe Doja? Tu? Gheorghe Doja, în numele mântuirii, iartă-mă…

Ambrosius se zvârcolea spre picioarele lui, să i le cuprindă, însă Gheorghe Doja s-a ferit repede…

Dar ți-am făcut vreun rău, Ambrosius? Pentru ce să te iert în numele mântuirii? Ascultați, oșteni: dacă vă atingeți de acest om, plătiți cu capul…

Ce ai de gând? s-a mirat Grigore.

Blestemat fie vânzătorul… tuna din glas Avacum.

Să poarte crucea chinurilor! a cârâit din glas Barnabas.

Iertare! bolborosea Ambrosius.

Oșteni! a strigat Gheorghe Doja. Ce pedeapsă i se cuvine, pentru vânzare?

Funie!

Răstignire!

— Ars pe rug!

Prea ușor, oșteni!

Fraților! a cârâit din glas Barnabas, din înălțimea armăsarului. Ce-ar fi să-mi dați porcul acesta mie?

Însă Gheorghe Doja nu s-a mai putut stăpâni. S-a repezit spre vânzător. S-a oprit, scrâșnind:

— Scoateți-i un ochi!

Așa! a icnit, după răcnetul lui Ambrosius. Mâine, pe vremea asta, să-i scoateți și ochiul celălalt. Pe urmă, tăiați-i o ureche! Pe urmă cealaltă! Apoi un braț… Apoi…

Sfinte Dumnezeule! Omorâți-mă!

Însă Gheorghe Doja s-a avântat în șa, strigând și galopând ca-ntr-o vântoasă:

— La Cenad! La Cenad!.

Văzduhul s-a umplut de pulbere. în vremea asta, coloana cu Șoimușenii înainta într-o grabă abia reținută de poruncile aspre ale voivodului Ciuci. Pretutindeni aflau sate arse. Răsculații ieșeau din rânduri, cu toată opreala căpeteniei și scormoneau cu vârful lăncilor și cu furcile scrumul căsuțelor natale. Se întorceau în rânduri, la loc, tăcuți și albi la față. își mușcau buzele, să nu verse lacrimi.

Uneori se arătau înaintea lor pâlcuri de călăreți în zale, dar se îndepărtau în galop, înainte, spre Șoimuș. Cărăușii își îndemnau mai departe boii din juguri…

— Hăis, cea! înapoi la muntele Golgotei…

Timișan se înnegrise la față. Slăbise înspăimântător. Degeaba îi spuneau cuvinte de îmbărbătare, și voivodul Ciuci, și Ion Sanislau. Cu cât vremea trecea și cu cât înaintau, Timișan se încredința că n-o va mai găsi pe Mina, încât mergea cu ochii în pământ și nu-l puteau trezi din noaptea inimii sale nici strigătele de bătălie, nici veștile.

Într-o noapte, după un popas, nimeni nu l-a mai văzut. L-au căutat crezând că poate picase de osteneală, însă nimeni nu i-a mai dat de urmă. Au oftat după el și voivodul Ciuci, și Ion Sanislau, și cărăușii din Șoimuș, și meșteșugarii din Lipova, și toți tunarii. Apoi, amintirea lui a început a păli, căci aveau de luat pieptiș oști din ce în ce mai mari și mai bine întemeiate.

Într-o dimineață, când străjile înainte mergătoare s-au suit pe zare, au văzut valea plină de pulberi și l-au zărit pe castelanul Prantner. L-au zărit și pe episcopul Csaky. Pe înălțimi se așezau tunurile, în sfârșit, răsculații simțeau că ceasul se apropie. Strigau de nerăbdare. Grăiau răstit. Unii, însă, tăceau, strângând puternic mânerele spadelor și uitându-se drept înainte, țintă.

Abia a ridicat brațul voivodul Ciuci, și coloanele s-au urnit, în pas apăsat și repede. Au urcat zarea, dar s-au izbit la pământ când au lătrat tunurile vrăjmașilor. Șoimușanii au pornit la vale, dând soarelui mii de strigăte, și peste puțin oastea în zale a vrăjmașului forfotea în ceaunul văii, ca o uriașă broască cu solzi: forfotea, repezea în toate părțile tentacule și labe, însă nimic nu o mai putea mântui. Degeaba răcnea castelanul, izbind cu spada în coifurile mercenarilor, să-i repeadă înainte, să deschidă o cale de mântuire! în niște urale îngrozitoare, mercenarii au aruncat armele la pământ, ridicând flamurile albe ale predării. Prantner și episcopul Csaky, scăpați ca prin minune, galopau în vremea asta spre Șoimuș, urmați doar de câțiva oameni de credință.

Și astfel, adăugată cu puterea mercenarilor, coloana s-a odihnit după cumplita zbatere, și valea vuia de glasuri, de nechezaturile cailor și de țipetele fierului în ascuțire.

— Să nu avem credință în mercenari, voivod Ciuci, spunea întruna Ion Sanislău. Ce le pasă de amarul acestui pământ celor ce umblă în calea vânturării? Voivod Ciuci, nu uita: căința vine totdeauna prea târziu… însă voivodul Ciuci îl încredința zâmbind stins, că-l cunoaște bine pe hauptmanul Lang, căpetenia lor, și să nu aibă nici o grijă. Și coloana înainta, ca la ducerea spre Buda, cu balaurul de colb galben deasupra. Cine se uita bine înainte, departe, departe, deslușea în apa morților așezările de la Șoimuș. Până acum trecuseră prin ostile nobililor ca prin pleavă și puțini căzuseră în acele vânturători vremelnice. Cum vor cuceri însă cetăți și castele întărite? Aveau oare destule tunuri pentru străpungerea sau năruirea zidurilor? Bătrânul voivod Ciuci aflase de la mercenari că aveau puțini sorți de izbândă fără o artilerie bună. în ce privește o împresurare a Șoimușului, ar însemna pierdere de vreme și măcinare înceată de vieți, căci cei din Șoimuș aveau fântâni adânci și hrană pentru un an! însă nimic nu mai putea opri oamenii îngroziți de veștile aflate despre ai lor! Și ca o umplere deplină a paharului, într-o dimineață străjile au adus în fața voivodului Ciuci un pământean pe care l-au recunoscut cu greu.

Timișan? s-a mirat voivodul, însă Timișan nu mai putea grăi. l-au turnat vin în gură, spre înviorare, însă Timișan a căzut într-un somn greu ca moartea. Straiele sfâșiate, zgârieturile de pe brațe și de pe obraji arătau că se întorsese târâș, spre a nu fi văzut și prins. Când a putut grăi, plângeau și pietrele:

Ilina a fost arsă pe rug… însă oamenii aveau să afle mai mult de la mercenari, aveau să afle cum, îndată după urnirea lor spre Buda, Prantner și Csaky au prins femeile și copiii…

— O femeie, pe nume Ilina, istorisea hauptmanul Lang, către voivodul Ciuci și Sanislău, a fost adusă din Zarand. Am avut neplăcerea să îndeplinesc porunca aceasta chiar eu, însă m-am spălat pe mâini de o astfel de faptă! Ș-au găsit însă alții, căci mercenarii nu trebuie să asculte de inima lor! Așa o fi, bătrâne voivod, a surâs cu amărăciune hauptmanul, spre voivodul Ciuci.

— Cum crezi și domnia-ta, hauptmane… a răspuns bătrânul voivod, și nu s-a putut stăpâni să nu-l îmbrățișeze, cu vechea prietenie născută în toiul unor lupte de demult. Amândoi aveau ceață în ochi, de duioșie și de năvala aducerilor aminte.

Totuși… a rostit Ion Sanislău, înduioșat și el.

Nici nu gândi la una ca asta! i-a întors cuvânt voivodul, spre a curma o dată bănuiala asupra cinstii inimii lui Lang, însă Ion Sanislău a adăugat:

Nu-i vorba numai de bătrânul Lang! iată…

A arătat printr-un semn din mână cum pâlcuri de mercenari râdeau de armele și îmbrăcămintea șerbilor.

Două lumi! a oftat diacul Sanislău, și asculta mai apoi istoria uciderii Ilinei. Se cutremura des și-și mușca buzele.

. judecata s-a făcut sub zidul cetății. Episcopul Csaky a deschis Sfânta Evanghelie, aflând îndată temei pentru osândirea ei la rug, ca vrăjitoare, într-o clipă, prieteni ai mei scumpi, ea urca dealul. O urmau cete de șerbe, sluțite îngrozitor. Pe o parte și pe alta a alaiului mergeau mercenari cu sulițele. Și când Ilina ostenea urcând, episcopul o îndemna: „Hai, hai, vrăjitoareo!” însă se vede că până la urmă s-a clătinat și inima, episcopului, căci a apucat-o de braț când era să cadă și și-a scăpat evanghelia jos. Mulți au văzut în asta semn rău, o prevestire. Apoi, după ce osândita s-a prefăcut într-o mână de cenușă, episcopul Csaky s-a uitat îngrozitor la oameni. A ridicat brațele la cer și a strigat:

Pentru ce mă pedepsești, Mântuitorule?

Se spune că de-atunci episcopul Csaky nu mai are stare: se deșteaptă în puterea nopții, visându-se pe drumul rugului și poruncește servilor săi să caute prin colțurile încăperilor un șerb, pe nume Timișan!

— Eu, unul, a reluat hauptmanul Lang, după ce și-a biruit tulburarea, pe șerbul acela l-am văzut acum câteva zile, scormonind cenușa Minei, pe dealul din Șoimuș…

— Eu sunt omul acela! a răspuns Timișan, sfruntându-l.

Hauptmanul Lang s-a dat un pas înapoi.

Eu sunt, și jur pe oasele Mântuitorului, că pe episcopul Csaky am să-l ard pe rug, iar pe castelan îl voi răstigni! Când pornim, voivod Ciuci?

Chiar în clipa asta! Ridicați flamurile!

Scurtele sunete de trâmbițe au urnit coloana. Pulberea se ridica iar. Timișan mergea cu capul în pământ, tot mai repede, până-l domolea cuvântul blând al voivodului:

Cu răbdare, prietene! în război biruie judecata, nu numai patima!

Cu mâna mea voi aprinde rugul!

Timișan se și vedea înșfăcându-l pe Csaky de grumaz, legându-l în funie. Și-l va lega de-un picior, ca pe-un porc dus la târg, și-l va mâna spre locul osândei, izbindu-l cu bâta și cântându-i psalmi… Pe Prantner îl vor ține strâns cetele1 de șerbi, să se uite până la capăt, să se cutremure auzind grăsimile episcopului sfârâind! Și în vreme ce preotul satanei va arde, alături, lemnarii vor ciopli crucea, și Prantner în zadar va vrea să-și astupe urechile, să nu audă bufniturile securilor…

Mina! – a gemut Timișan, și a izbucnit în hohote de plâns, în fața soarelui urcat bine deasupra zării.

Să nu-l lăsăm singur! a spus voivodul Ciuci și mai apoi îl mângâia cu niște cuvinte nespus de fierbinți: Prietenul meu! Nu simți cât de iubim, cât de aproape suntem de nefericirea ta? iată un cal, Timișane! încalecă și vino printre prieteni…

Apoi, când se afla între voivodul Ciuci și hauptmanul Lang, Timișan plângea în liniște.

Lacrimile și somnul… a oftat bătrânul voivod.

Da! a adăugat hauptmanul. Numai ele alină sufletul și aduc uitarea. Când mă gândesc câți prieteni am lăsat pe sub brazde, pe toate câmpiile Europei, și câte iubiri prin atâtea burguri… Oare din ce-o fi fiind alcătuită inima omenească?

Uneori ne-o închipuim ca pe-o creangă, bătută de vânt, încărcată de lacrimi, apăsată spre pământ de regrete și de amintiri…

Așa e, bătrâne Lang! ofta voivodul Ciuci. Creangă a lacrimilor și suspinelor…

— Eh, Jesus Măria! a reluat bătrânul german. Eram în Boemia, sub flamura husiților. Odată, după o bătălie, rănit aproape de moarte, gemeam cu ochii la albastrul cerului. S-a apropiat un tânăr. Mi-a spus, dându-mi să beau apă: „Bagă de seamă, mercenare! Nu-ți întina spada în nedreptăți! Fă măcar spre sfârșitul vieții tale o faptă bună…” Și cum m-am vindecat, iar am pornit, sub flamurile împăraților și castelanilor, și așa am ajuns la Prantner! Ascultă-mă, Timișane, a reluat bătrânul, după un oftat: fapta bună, poruncită mie de omul acela, am săvârșit-o pe jumătate, când te-am văzut scormonind scrumul rugului și nu te-am prins, ci te-am lăsat în pace! Cealaltă parte o voi îndeplini foarte curând, ajutându-te să te răzbuni! Rogu-te, deci, să mă socotești frate mai bătrân…

Cu toate acestea… mormăia diacul Ion Sanislău, cu neîncredere…

Nici acum nu crezi? l-a întrebat voivodul Ciuci.

Nici… a răspuns diacul și s-a întunecat într-o muțenie adâncă.

Chiar și Timișan a ascultat cu neîncredere cuvintele fierbinți ale hauptmanului. l-a întins, totuși, mâna, mulțumindu-i, însă cum să creadă în cuvântul celui ce-și vinde spada și curajul pentru arginți?

— Simt că nu mă credeți… a oftat deodată hauptmanul Lang, dar mă veți vedea la fapte!

A căzut în muțenie și el, jignit profund și degeaba îi grăia blând voivodul Ciuci! Dar nu mai era vreme de cuvinte, căci așezarea Șoimușului se arătase. Coloana s-a oprit, când străjile înaintemergătoare au adus de știre că nu se vede nici țipenie de om.

S-au rânduit în trei linii puternice, înaintând, și abia când au ajuns la întărituri, o ploaie de lănci și de săgeți și trăsnetele tunurilor i-au risipit ca pe-un stol de vrăbii.

— Tunurile în bătaie! a poruncit voivodul Ciuci și tunurile s-au rânduit și au prins a hui, pe când pedestrimea și călărimile porneau a doua oară. Loviți drept în porți! striga voivodul Ciuci, însă bătrânii tunari se uitau parcă anapoda, la niște cruci ridicate pe-un deal. Grăiau unul cu altul, printre trăsnete:

Vezi muntele Golgotei? Am ajuns…

Da, îl văd! într-adevăr muntele Golgotei!

Și ne lăsăm? Ne lăsăm?

Cum ne-o fi scris… Și așa sunt prea obosit…

Bătrânii tunari degeaba ținteau spre porți, degeaba răcnea la ei voivodul Ciuci! Deodată însă, porțile s-au deschis și ca un întuneric a acoperit dealul, când a răbufnit afară călărimea mercenarilor în zale! Coloana voivodului a dat înapoi, înspăimântată, și în timp ce din față îi fulgerau spadele și halebardele, din spate au prins a-i ucide mercenarii hauptmanului Lang!

Vânzare! Vânzare! răcneau șerbii.

Vânzare? Nu! a răspuns Lang. Eu nu-mi vând prietenii!

Voivod Ciuci, vom lupta și vom pieri alături…

Spada grea a hauptmanului Lang reteza capetele în căști ale vânzătorilor și deschidea cale largă, înainte, spre porțile cetății.

— Timișane, vino la răzbunare! răcnea amarnic hauptmanul, fulgerând din spadă, însă deodată și-a dat seama că totul e prea târziu, că totul era pierdut…

Episcopul Csaky! a strigat Timișan și galopa cumplit, și-și aruncase spada, și învârtea o funie cu juvăț pe deasupra capului!

Oprește, nebunule! a strigat hauptmanul Lang. Fugi, caută-ți scăparea!

La o parte, lăsați-mă! a răcnit Timișan, îngrozitor, și în clipa ce a urmat se afla în fața lui Prantner și a episcopului. Zeci de lănci stăteau îndreptate spre pieptul lui și-al voivodului Ciuci.

Mai apoi, cercuri de lănci s-au desfăcut și s-au închis la loc, cuprinzând bătrânii tunari care veneau liniștiți, îndemnându-și boii:

Hăis, spre muntele Golgotei…

Cea, boală, spre Dealul Crucilor…

Alaiul morții a pornit. Cu cât urcau, se auzeau de sus izbiturile securilor.

— Pornisem cu carele spre Muntele Măslinilor și spre ieslea din Bethleem! ofta bătrânul tunar Ion Șoimușan.

— Și, iată… i-a luat cuvântul moșul Vasile. Acum, urcăm pe muntele Golgotei… însă în față s-a petrecut un vălmășag scurt.

Ce-i? Ce-i?

Văd că-l iau pe Timișan! Și pe voivodul Ciuci… Oare unde-i duc?

Vor fi judecați la Timișoara, în fața markgrafului Georg Brandenburg von Hohenzollern… a răspuns un mercenar.

Dar văd că pornim! Pornim? a întrebat moșul Vasile.

De ce nu? a răspuns moșul Ion. Hăis, bouleni, sus, pe muntele Golgotei… Dar de ce dracul ne-am oprit iarăși? Hai mai repede! Nici la Golgota nu poate ajunge omul când vrea?

Însă alaiul s-a învălmășit îngrozitor, când a fost repezit între prinși diacul Ion Sanislău, încă luptând alături de hauptmanul Lang. Și când mercenarii au vrut să-l prindă între lănci și pe Lang, acesta a dat un răcnet înfiorător, zburând capete în căști dintr-o fulgerătură de spadă.

Adio, prieteni! a gemut în a doua clipă. Sanislău, Sanislău! N-ai avut credință în cinstea mea! Acum ai?

Deplină credință, hauptmane Lang! Păzește epistola!

Du-o drept la Gheorghe Doja!

Adio, prieteni! a mai strigat bătrânul mercenar, și calul lui parcă se rostogolea la vale, urmărit de lănci, spade și răcnete.

Hăis, spre Golgota… a rostit moșul Ion, văzând iar mulțimile de cruci tipărite de amurgul roșu.

S-a sprijinit de grumazul boului din dreptul său, căci picioarele nu-l mai țineau. Apoi, când mercenarii le-au poruncit să lase carele la jumătatea dealului, tunarii și-au cuprins de-a binelea boii de grumaji. Și, mai apoi, cu cât ei urcau, neînchipuit de încet, boii mugeau. Sus, se zăreau mantiile roșii ale episcopului, care sta sub cruci, descoperit și cu evanghelia deschisă. Când s-a culcat pe lemn Ion Sanislău și și-a desfăcut brațele, și când s-au culcat tunarii, boii au mugit mai tare, acoperind glasul episcopului care se ruga cutremurător cu fața îndreptată către amurg:

— Mântuiește, Doamne, sufletul robilor tăi…

Știrile străjerilor se îndesau, însă niciunul nu putea jura dacă în fața lor se află oastea lui Bathory sau a voivodului Ion Zapolia. Departe, departe se vedeau corturile bivuacului dușman. Gheorghe Doja sta singur în câmp, departe de oastea sa și scruta depărtarea cu mâna streșină. Coiful de fier greu, cămașa de zale, lancea cu flamură îl asemănau cu un vechi cruciat, poate cu Richard Inimă de Leu, scrutând depărtarea spre turnurile Ierusalimului. Primise cuvântul dușmanului necunoscut și venise la întâlnire, neînsoțit de nimeni. Când dintre corturile vrăjmașe s-a desprins un călăreț, Gheorghe Doja nici n-a tresărit. Curând însă a spus:

— Solul lui Ion Zapolia…

Mai apoi, stăteau față în față la un pas, și caii lor nechezau adânc unul spre altul, într-o chemare de prietenie.

Salut ție, și pace peste cetăți! s-a închinat în șa solul.

Pace! Pace în vecii vecilor! a răspuns Gheorghe Doja, închinându-se ușor. Pentru ce m-ai chemat?

Nu-i mai bine să vorbească întâi oamenii, pe urmă armele? Gheorghe Doja, va trebui să te astâmperi. Trebuie să punem pace!

Asta e și voia mea! Pace să punem, dar pe sfânta dreptate! E cu putință acest lucru?

Să lăsăm aceste cuvinte, Gheorghe Doja! Dă drumul șerbilor pe la vetre, și în numele lui Ion Zapolia îți făgăduiesc libertate și iertare… Știi, Gheorghe Doja, că au rămas câmpiile nelucrate…

De bună seamă! Să spunem că ți-aș primi cuvântul: care ar fi însă soarta șerbilor? Se va desființa serbia?

Solul a zâmbit cu adâncă silă:

De ce te-aș amăgi? Noi doi suntem soldați vechi și n-are rost să ne spunem cuvinte mari! Dacă ții numaidecât la desființarea serbiei, nimic nu ne poate împăca! în loc să ne batem între noi, ar fi fost mult mai bine dacă porneam alături împotriva Turcilor! Căci în curând pământul strămoșesc va cădea în robie…

Asta e și durerea mea! Știi doar că împotriva Turcilor pornisem, însă voi, nobilii, ați voit să fie altfel, și veți plăti-o scump. Chiar Ion Zapolia, în loc să-și spele spada în sânge de cutropitor, a folosit-o spre căsăpirea șerbilor, la Buda, pe câmpia Racoș…

Gheorghe Doja a reluat:

Facem pace, însă nu oricum! Să vină și Zapolia alături de mine, în apărarea celor ce sufăr…

El? s-a mirat solul. Știi bine că-și apără nobilimea, căci nobilimea l-a ales voivod al Transilvaniei! Tu, Gheorghe Doja, ai pornit pe drumul primejdiei și nu-i bine! Răzmerița voastră se va spulbera!

— Asta o crezi cu adevărat? Uiți că suntem mulți cât pulberea?

Dar cât durează zbuciumul pulberii, Gheorghe Doja? Te astâmperi?

Oare nu m-ai disprețul chiar tu, dacă aș pune pace nedreaptă cu prețul vieții șerbilor?

Deci, nu e nimic de făcut?

Nimic!

Ești încă tânăr, Gheorghe Doja, și ai avea când trăi bine!

Ți-aș putea făgădui averi și ranguri, însă te cunosc și știu că n-ai primi și știu că nu-ți calci cuvântul niciodată. Oare ce e de făcut?

— Nimic, nimic… Ne vom bate, și vor hotărî armele…

Solul lui Ion Zapolia a tăcut mult. A întrebat plecându-și capul în pământ:

— Poate chiar eu voi porunci arderea ta pe rug!

— Poate chiar eu îl voi răstigni pe Ion Zapolia! a răspuns Gheorghe Doja, cu nemăsurată ură. Acesta e cuvântul meu ultim, și du-i-l repede…

Apoi, amândoi s-au privit lung, de sub coifuri. Caii se apropiaseră de-a binelea. Boturile lor se atingeau, păscând alături iarba proaspătă, stropită de rouă răsăritului de ziuă. Gheorghe Doja și solul s-au îndepărtat mai apoi, cu caii la pas. Mereu se opreau și se tot uitau în urmă.

Cum a ajuns la taberile sale, Gheorghe Doja a intrat în cort și nimeni n-a mai putut grăi cu dânsul. l s-a dat seamă, pe la prânz, că oastea lui Ion Zapolia și-a strâns corturile și s-a pierdut în zare. Se mai vedea pulberea, dacă Gheorghe Doja binevoia să se uite. însă Gheorghe Doja nu binevoia. Apoi, când s-a arătat altă oaste lângă Cenad, el a înțeles că venise Bathory. Străjile veneau mereu, dându-i seamă ce număr și ce putere are oastea nouă. Când i s-a dat seamă că a mai venit o oaste, dinspre Șoimuș, sub căpetenia episcopului Csaky, Gheorghe Doja a poruncit pornirea spre împresurarea întăriturilor și spre nimicirea vrăjmașului. A mai înțeles că dacă Șoimușul poate trimite oști, înseamnă că coloana voivodului Ciuci a fost făcută una cu pulberea. Trâmbițele au sunat tocmai pe când soarele răsărea, punând flori de aur în scuturi și în miile de lănci și halebarde. Vălmășagul a fost scurt și înspăimântător.

Bathory și Csaky au scăpat cu fuga, în timp ce porțile se prăbușeau și ostile intrau în Cenad, în cântecul clopotelor. S-au înfățișat nobilii în solie, cu pâine și sare pe blid, și descoperiți, însă Gheorghe Doja i-a împins în pieptul calului, rostind doar câteva vorbe:

— Nu cruțați nimic! Răzbunați morții de pe câmpia Racoș…

Tot atunci, clopotarii au fost fulgerați din turnuri! S-au suit răsculați să tragă clopotele de moarte! Ulițele pline de mulțimi au prins a arde! Spadele lucrau fără hodină! Lăncile străpungeau! Halebardele se repezeau ca stolurile de ulii și vulturi! Nimic, nimic nu trebuia să rămână viu, din tot ce purtase cândva blazon și umilise mii și răsmii de oameni la adăpostul lui! Și în timp ce răzbunarea lucra, Gheorghe Doja sta sub zid, între Avacum și Barnabas.

— Piatră pe piatră! tuna din glas Avacum.

— Ca la Sodoma și Gomora! cârâia glasul lui Barnabas, însă deodată anahoretul și-a pus mâna la inimă, aproape mort de spaimă: încetați! Să înceteze! încetați odată!

Trâmbițele au răsunat încetarea, însă nimic nu mai putea opri mânia. Lângă trunchiuri fulgerau securi. Săbii și cuțite lucrau repede. Pomii se scuturau, se scuturau de zbaterile celor agățați în funii. Soarele se făcuse roșu. Oamenii, caii și armele parcă înotau prin sânge. Clopotele bubuiau adânc și larg, ca la un amurg colosal al Universului. Degeaba sunau trâmbițele a zecea oară, și a douăsprezecea oară! Mânia alerga cu mii de capete, cu mii și mii de brațe, cu mii și mii de spade. Pătrundea până și în adâncul beciurilor și suia pe turnuri, și în podurile caselor, scormonind și dând neființei tot ce era domnesc…

Destul! răcnea pustnicul Barnabas, și pentru că trâmbițele sunau zadarnic, el a ridicat arcul. A potrivit săgeata, țintind drept într-un clopotar. Apoi a țintit în altul, însă mânia a crescut, răsculații crezând că-i ucid nobilii ascunși prin case.

Noaptea târziu, la lumina faclelor, pâlcurile s-au rânduit în sfârșit în linie. Gheorghe Doja sta sus pe trepte. Era din cale afară de ostenit, își da seama că dacă nu se gândește mai departe, izbânda clipei nici un preț n-avea. îl obseda chipul lui Ion Zapolia. De bună seamă, încrucișarea săbiilor era de neînlăturat. Trebuia să coboare neîntârziat la Timișoara, cetatea cea puternică a nobilimii, s-o împresoare și s-o spulbere. Și abia după ce va nimici nobilii din Timișoara și întâi pe Georg Brandenburg, se va uita mai departe în noaptea viitorului.

— Căpetenii ale mele!. a glăsuit Gheorghe Doja, liniștit.

Să sune trâmbițele tăcere…

După ce trâmbițele au sunat tăcere, el s-a ridicat din jâlț. A întins brațul:

— Șerbi și meșteșugari! Oameni de toate neamurile! Aflați: din voința voastră a tuturor, de azi înainte dăm neființei serbia!

Dăm neființei umilința! Bogați să nu se mai afle! Toți ne naștem la fel, să trăim la fel! Ați înțeles, șerbi și meșteșugari? E sau nu voința voastră aceasta?

Glasurile au bubuit ca tunetele. Clopotele au prins a bate iar. Liniile pâlcurilor s-au amestecat. Chiotele și trâmbițele acopereau vaierele aramei. Țimbaluri și lăute cântau. Oștenii se cuprinseseră într-un danț repede, la lumina faclelor.

Veselie? a tunat din glas Avacum.

Veselie, pe stârvuri? a cârâit din glas Barnabas.

Să-i lăsăm să-și trăiască bucuria! l-a întrerupt Grigore.

Anahoreții au dreptate! i-a retezat cuvântul Gheorghe Doja, când poloboacele au prins a fi date de-a dura și vinul țâșnea. Opriți! Adunați pilcurile în linii… Cine-i? Ce vrea călărețul ce se apropie?

Sunt hauptmanul Lang! striga mai apoi călărețul, sărind din șa și urcând treptele în fugă. Vin de la Șoimuș! Ostile tale au fost nimicite și căpitanii uciși! iată epistola diacului Sanislău!

Uciși? Cum?

Răstigniți!

Răstigniți? s-a înfiorat Barnabas.

Răstigniți? Cine? Și de cine? a întrebat Avacum, și un cutremur i-a zguduit trupul puternic.

Lang a reluat:

— Răstigniți de către castelanul Prantner și episcopul Csaky! Șerbilor prinși li s-au scos ochii! Dar citește epistola lui Sanislău… însă Gheorghe Doja citise de mult cuvântul diacului: „Mântuirea e în brațul vostru, veniți!”

Ostile stăteau înmărmurite. Faclele se stingeau pe rând. Gheorghe Doja și-a păstrat cumpătul.

— Cu liniște, căpetenii! Poruncesc fratelui meu să rămână la Cenad, cu pâlcuri de oameni, să păzească legea nouă!

Apoi Gheorghe Doja și-a ridicat securea, l-a privit gura știrbă. A oftat…

— Iar noi, la Șoimuș, să pedepsim moartea cu moarte…

Și nimic, nici piatra, nici apa, nici focul, n-ar fi putut opri ostile trecute o dată pe la praznicul răzbunării. Pe când părăseau Cenadul, clopotele bubuiau și ei se revărsau pe sub ultimele flăcări.

Rămas în capul treptelor, Grigore a strigat:

— Gheorghe, păzește-te de Ion Zapolia…

Gheorghe Doja s-a oprit. S-a întors la fratele său:

La Zapolia mă și gândeam! însă valul mă duce drept spre dânsul! Ce va fi, oare?

Ce va fi? Dacă încapi pe mâna lui, va fi cumplit…

Cumplit… a șoptit Gheorghe Doja. Știu acest lucru. N-ai uitat, frate? Să te duci la noi în Țara Secuilor…

Sărind în șa, Gheorghe Doja galopa cumplit, strigând:

— Să te ferești de mine, Ion Zapolia…

Ion Zapolia parcă răspundea, dintr-o ceață:

— Vii în mâna mea, Gheorghe Doja, vii drept în mâna mea!

Zvârle securea și astâmpără-te!

Hruba era zidită din stânci masive și niște trepte întortocheate și umede duceau până sus la ușă. Rareori, când venea un temnicer cu facla, prin firide se vedeau fiare ruginite, cranii omenești din cine știe ce adânc de vremuri, și în toate părțile se mistuiau1 șobolanii. Voivodul Ciuci murise de câteva zile și-l scoseseră afară călugări în sutane negre. Timișan își aștepta ceasul sfârșitului, cu o sete arzătoare, știind că îl vor scoate afară și va mai putea vedea o dată soarele, măcar cât ar urca până la rug sau mai sus, până la Dealul Crucilor. Visa adesea că soarele coboară treptele, întrupat într-o fată plină de zâmbet, și-l cuprindea cu brațe fierbinți și-l acoperea cu plete de raze. L-a cuprins o nemărginită deznădejde când și-a dat seama că nu mai poate dormi și Ilina nu i se mai poate arăta în vis. își retrăia cu închipuirea copilăria și tinerețea, și se vedea luându-și rămas bun de la ea, înainte de a sări în șa pe urma pâlcului de oaste pornit tocmai la cetatea Belgrad. De ce-l cruțau oare castelanul și episcopul? La o vreme, pe când era aproape mort de foame, a coborât la el magister Melhior, medicul preasfinției sale, și l-a cercetat mult, și după ce a poruncit temnicerului să-i dea de mâncare, a părăsit temnița rostind:

1 A (se) mistui – a dispare, a pieri.

— Madona să te aibă în pază…

Apoi, Timișan a băgat de seamă că temnicerii vorbeau cuviincios și-l tot întrebau de sănătate, dându-i nădejde într-o scăpare de năpraznă, căci mare și nemărginită e puterea ceruluj!

Într-o zi a coborât la el chiar mercenarul Bruder, căpetenia temniței, și i-a dat să bea vin, sub jurământ că nu va spune nimănui. Timișan avea să afle taina acestor schimbări în purtare, în altă zi, când a coborât alt mercenar, destul de speriat:

— De bună seamă, nu știi ce se întâmplă afară, la lumina soarelui… însă nu și-a mai continuat cuvântul, căci temnița s-a cutremurat. Mercenarul s-a făcut alb:

— Au și sosit coloanele lui Doja…

Timișan s-a clătinat, l-au zornăit lanțurile.

Să fim oameni! a continuat mercenarul. M-am purtat rău cu tine? Dacă cumva coboară aici castelanul sau episcopul, să te ucidă, te voi apăra eu, însă și tu să mă aperi în fața răsculaților…

Prea bine! a răspuns Timișan, în timp ce mercenarul îi dezlega lanțurile și-i da o spadă.

Hauptmanul nostru, Bruder e hotărât să deschidă porțile, căci I-a zărit între răsculați pe bătrânul hauptman Lang… Așa stau lucrurile, și roagă-te cerului să scăpăm cu bine…

Mercenarul a urcat treptele, repede, dar s-a întors aproape rostogolindu-se, după ce s-a uitat afară:

Porțile au fost deschise! Răsculații l-au prins pe Prantner!

Și astfel, Timișan urca în sfârșit spre soare, cu obrajii scăldați în lacrimi, l se părea^că Ilina îl așteaptă sus la ușă, să-și lase capul pe pieptul lui. însă, în auz au prins a vui ca un vânt flăcările rugului. S-a împleticit, încât a trebuit să se sprijine de mercenar. După câteva clipe I-a văzut pe Gheorghe Doja. L-a auzit strigând:

Ați deschis temnița? Deschideți temnița!

Gheorghe Doja! Mântuitorul meu! striga Timișan, vrând să se lase în genunchi, însă Gheorghe Doja i-a răspuns aspru:

Apucă o spadă! iată… a adăugat repezindu-și coiful pe spate. Episcopul Csaky?

— Oh, Dumnezeule, în sfârșit!. a gemut Timișan și-și deschidea cale spre episcop. S-a oprit drept în fața lui și abia atunci a văzut că Barnabas îl legase cu. funia de-un picior, ca pe-un porc dus la târg, și-l plesnea cu un bici îndemnându-l:

Mână, spre flacăra Gheenei…

Timișan! a gemut deodată episcopul. Ți-am făcut vreun rău? Mărturisește în fața oamenilor…

Vreun rău? s-a cutremurat Timișan, gata să-i fulgere grumazul. Dar Ilina? Cine a ucis-o?

Prantner! a strigat episcopul. Eu mi-am făcut doar datoria, cântându-i veșnica pomenire!

Prea multă vorbă! a strigat Gheorghe Doja. Ce spun șerbii din Șoimuș?

Spre rug! Hai, spre rug! cârâia din glas Barnabas, plesnindu-l pe episcop cu biciul și smucindu-l de funie. Avacum, deschide evanghelia și cântă-i veșnica pomenire…

Apoi, după ce Prantner a fost ridicat pe cruce, și după ce din trupul lui Csaky a rămas doar o mână de pulbere, Gheorghe Doja a poruncit alinierea pâlcurilor. Era neînchipuit de mânios. A coborât dealul în galop, lovind calul cumplit, încât hauptmanul Lang a întrebat:

Oare ce-l roade pe Gheorghe Doja?

Cine să știe? a oftat Avacum.

— Prea mult sânge… Prea multe flăcări… a adăugat Barnabas. Călărimile galopau ca nălucile. Abia zăreau șerbii îngenunchind la marginile satelor. Abia auzeau alarma clopotelor.

— Spre Timișoara! înainte!. striga Gheorghe Doja în răstimpuri, și galopul creștea, înaintea lui stăruia chipul lui Ion Zapolia:

— Vii drept în mâinile mele, Gheorghe Doja…

Gheorghe Doja plesnea calul mai tare, și mai tare, să mănânce întinderile. Apoi, a oprit scurt. S-a uitat zâmbind spre hauptmanul Lang și spre Avacum. Barnabas rămăsese în urmă, pe armăsarul lui uriaș și blând.

Ce ne poruncești Gheorghe Doja? a întrebat hauptmanul.

— Deocamdată, nimic! a răspuns Gheorghe Doja, neînchipuit de blând. A continuat, după ce a ajuns lângă el: La Timișoara va fi greu. Trebuie liniște și cumpăt! Șerbii adăugați nouă trebuiesc supuși rânduielii și muștrului! Unde-i Timișan?

Aici, Gheorghe Doja!

Sunt fericit, prietene, că n-au apucat a te ucide! Te păstrau, să te ducă la Timișoara, să te judece markgraful sau ciuma știe pentru ce te păstrau! Dar bine că te văd viu! Ai fi în stare să îndeplinești o poruncă?

Și cu prețul vieții mele!

Prea bine! Apucă spre miazănoapte și caută coloanele lui Hosu! îl rog să coboare neîntârziat spre Timișoara…

Timișan i s-a închinat. Curând se învolbura în pulberi.

E încă prea slab și nu trebuie să-l lăsăm singur! a spus deodată Barnabas. îmi îngădui, Gheorghe Doja, să-l însoțesc?

Nu, prietene! Tu ai alt drum, ceva mai greu!

Prea bine!

Deci, lasă armăsarul acesta greoi și pornește pe jos, înainte, la Timișoara! Strecoară-te în cetate! Vei putea?

Nici nu mai încape vorbă!

Află numărul tunurilor și numărul oștirilor…

Și astfel, după o clipă, Barnabas alerga pe drumul Timișoarei, cântând psalmi despre cetatea Ierihonului.

După aceea au desfășurat corturile, în apropierea unei ape. Au tipărit1 străji cu lănci pe tuspatru zările și oastea a trecut îndată la rânduiala muștrului. Stihia își arătase colții, unii crâcneau în fața căpeteniilor, încât răul trebuia nimicit repede și din rădăcină. Alte iscoade, repezite spre Timișoara mai înainte, arătau că acolo e liniște, că cetatea putea fi luată repede, dacă n-ar ploua să se umfle apa Timișului. Gheorghe Doja cunoștea puterea cetății. Ce împotriviri avea de biruit, au arătat-o faptele, după ce s-a poruncit strângerea corturilor și înaintarea.

Încercatul oștean Gheorghe Doja își așezase bine cumpenele sufletului și se uita în viitor. Dar oare ce va fi după ce va supune și Timișoara? Pretutindeni, pe o mare întindere de țară, nimicise serbia, dăduse legi drepte breslelor, împrăștiase ostile vrăjmașe, iar nobilimea fusese trecută prin flăcări și prin ascuțișul spadelor, însă vechiul oștean își da seama limpede că și împotrivirile sunt din ce în ce mai puternice, își da seama că domnii vor zdrobi repede stăpânirea sărmanilor, dacă această stăpânire nu va fi apărată de o putere

1 A tipări – a lăsa, a fixa.

de oști formidabilă. Și ostile trebuiau strânse și bine muștruluite și bine înarmate, căci furca stihiei nu^poate înfrunta mult timp artileria și călărimile îmbrăcate în fier. în mintea strategului totul era bine rânduit: după ce va izbi cu securea în cap ultima așezaje, va începe strângerea de oști și arme potrivite.

Într-o dimineață, au început ploile mari de vară. Gheorghe Doja și-a dat seama că nu-i a bine. în zadar glasul lui Avacum se întrecea cu tunetele, blestemându-le și poruncindu-le să se oprească! Auzindu-l pe anahoret bubuindu-și rugăciunile în fața oștilor descoperite, Gheorghe Doja a surâs cu îngăduință și cu destulă amărăciune ca-n fața copiilor ce zidesc cetăți de pulbere. Prevederile lui s-au dovedit, din nefericire, drepte. Într-o zi s-au zărit turnurile Timișoarei și ^centura de zid înconjurată de ape până la o mare depărtare, însuși Barnabas, întors peste noapte, îi spunea că era să se înece în mlaștini, în toată cetatea era liniște, mai ales după întinderea apelor. Gheorghe Doja își mânca unghia, gândind adânc, în fața puhoaielor. Deodată, l-a fulgerat un gând: ce-ar fi dacă ar abate apa Timișului? Gândul era neînchipuit de îndrăzneț, dar o căpetenie nu are a se gândi decât la biruință. Abaterea Timișului ar fi însemnat deschiderea drumului spre ziduri și slăbirea cetății prin sete! Totuși, o încercare de ajungere la ziduri, și așa, n-ar fi stricat! Deci, a dat poruncă să se facă rost numaidecât de poloboace! Șerbii și mercenarii și-au lepădat armele. Așezau poloboace în lungul mlaștinilor, unul după altul, și deasupra așezau repede bârne, butuci și scânduri. Podul se întindea necontenit, însă ce lucrau peste noapte, zdrobeau tunurile cetății într-o clipă… Au ajuns de câteva ori până la ziduri, însă pâlcurile s-au întors, rănite, și abia izbutind să se smulgă din smârcuri!

După aceste încercări costisitoare de vieți, toți, de la căpetenia cea mare până la șerbi, au văzut limpede că mântuirea sta numai în lupta cu puhoaiele! îndrăzneala lor amintea tragediile războiului peloponeziac, curajul Dacilor lui Decebalus! însuși Doja a dat semnalul luptei cu stihia, înfingând hârlețul!

Unde se aflau însă ostile vrăjmașului? Ce se socotea Bathory, că sta nevăzut? La o vreme, au venit și coloanele lui Hosu, din nord, și cleștele lor se strângea zi cu zi împrejurul cetății.

Timișan săvârșea neînchipuite fapte, însoțit doar de Barnabas, se strecurau până la porți și, într-o noapte, au adus prins un mercenar de-al lui Georg Brandenburg, răpit chiar din locul de strajă. Fapta a înmiit curajul oamenilor, însă, într-o zi, pe când se aflau răspândiți în lungul râului, departe, au auzit câmpiile duduind! Au zărit ca un nour cumplit apropiindu-se…

Bătălia s-a încins într-o clipă. Ostile călări treceau ca prin pleava în vânturare. Gheorghe Doja și-a înșfăcat securea. S-a avântat în șa! însă deodată a văzut în jurul lui un gol. Călăreți străini îl strângeau într-un cerc de lănci. Degeaba striga, chemându-și oastea risipită!

Peste o clipă, Ion Zapolia s-a oprit în fața lui. După ce a făcut semn călăreților să se îndepărteze, a strigat:

Gheorghe Doja, cuvântul meu s-a îndeplinit…

Și acum? a întrebat Gheorghe Doja, alb ca varul. Crezi că acesta e sfârșitul?

Da, Gheorghe Doja! Laurentie a fost ars pe rug, la Cluj!

Zdrobiți au fost și voivozii Maramureșului! Zvârle securea, Gheorghe Doja, și supune-te…

Cum? Asta, nu! Ne vom bate, Ion Zapolia!

Ne vom bate! a răspuns voivodul, și lupta s-a încins repede.

Amarnic își învârtea securea pe deasupra capului nefericitul Doja! Amarnic se rotea securea lui Ion Zapolia! Insă, au dat năvală călărimile! Totul s-a sfârșit înspăimântător de repede.

Voivodul s-a îndepărtat în galopul calului.

În vremea asta, Gheorghe Doja era dus spre cetate. Abia auzea în urmă răcnetele măcelului săvârșit asupra răsculaților.

Nu târzie vreme după aceea, Gheorghe Doja urca spre osândă.

— Și tu, Timișane? a tresărit el, deslușindu-l ca printr-o ceață pe Timișan, în lanțurile zornăind.

— Da, Gheorghe Doja, da: și acum sunt alăturea de tine…

— Și tu, Barnabas? Și tu? s-a mirat Doja, apoi. Dar Avacum, unde-i?

— Aici, Gheorghe Doja, aici sunt! Oare ce ne vor face?

Să vă păstrați cumpătul, frații mei, să fim mândri!

N-ai grijă, n-ai grijă! a suspinat Barnabas și se clătina îngrozitor.

Gheorghe Doja l-a îndemnat:

Ține-te de mine, Barnabas, că-s lunecoase bârnele…

M-aș ține de tine, frate, dar mâinile mele sunt ferecate în lanțuri.

Apoi, Georg Brandenburg von Hohenzollern îi aștepta, între două rânduri de lăncieri cu scuturi. Doja s-a oprit. L-a privit drept în ochi:

— Și totuși, nu voi sunteți biruitorii!

Georg Brandenburg i-a acoperit cuvintele cu hohotele de râs:

— Așa? Priviți…

Cum s-a ferit, osândiții au văzut o podișcă și niște oameni în straie roșii aprinzând focul. S-a văzut un jâlț de fier, o coroană de fier și un sceptru de fier.

— Pentru cine sunt toate acestea? a întrebat Barnabas, cutremurat din creștet până-n tălpi.

Apoi, în vaierul clopotelor, jâlțul de fier, coroana de fier și sceptrul de fier au fost lăsate în foc până la înroșire. Doja s-a așezat pe jâlț. Și doar o clipă, cât i s-a pus coroana pe cap și sceptrul în mâna dreaptă, el a stat drept și demn, și miile de privitori au văzut în fumul ce se ridica un colos al fierului, un împărat al munților de fier și subpământului.

Apoi, totul a fost acoperit într-o ploaie înaltă și repede. Călăii rupeau cu cleștele bucăți din carnea martirului, aruncându-le răsculaților să le înfulece, dar nimeni nu le voia. Securile fulgerau.

Numai Barnabas n-a avut tărie.

Tu, Barnabas? l-a dojenit Avacum.

Mi-i frică! Dacă mușc din carnea omului, scap numai cu ochii scoși…

Cum ai primi să muști din carnea omului? l-a întrebat Timișan.

Dealtfel, a reluat Avacum, și pe noi ne duc! Vedeți cum se apropie?

Da! a răspuns Timișan, și a izbucnit în hohote de plâns.

S-aud securile…

Au pornit tustrei. N-au mers prea departe, l-au doborât călăii, l-au întins pe bârne. Le-au făcut trupurile cruce.

Apoi i-au ridicat în văzduh, țintuiți pe bârne. Zăreau pumni ridicați, guri strâmbe de ură.

Dormiți, fraților? a întrebat la o vreme Avacum, de pe bârna din dreapta.

Nu! încă nu! a răspuns Timișan, din mijloc. S-apropie o fată, cu o creangă de măslin…

Dar Barnabas? a stăruit Avacum.

Barnabas doarme! Și-a scăpat capul pe umeri…

— Spuneai de-o fată? a continuat Avacum, cutremurându-se. Mântuiți-vă de ispitele pământului!

— Dar vine cu o creangă de măslin…

Și Timișan se uita drept înainte, departe, departe, și vedea cum vin spre el și satele, și cetățile, și munții, și câmpiile; urca spre el tot pământul Transilvaniei; și când s-a arătat soarele din cețuri, Timișan a văzut chipul Ilinei în soare, surâzând, încălzindu-l în frigul îngrozitor. El a gemut:

— Mi-i sete! înmoaie creanga de măslin în apă… suie-mi-o spre buze…

Apoi și-a lăsat capul pe umăr. Zâmbea, zâmbea, căci Mina suise la el și-i răcorea fruntea cu creanga.