La începutul timpului

Prima Nouă Eră

• De ce Stonehenge a fost reconstruit și reamenajat între 2100 și 2000 î.H. și în ce măsură această reorganizare se leagă de întâmplările uluitoare care s-au petrecut în Sumerul antic cam la aceeași vreme?

• Ce descoperiri surprinzătoare s-au făcut la Pedra Furada, pe care să se sprijine credința potrivit căreia această zonă a fost populată de oameni cu mai bine de 32 000 de ani în urmă, stabilind relații chiar și cu alte culturi de peste oceane?

• Ce legătură există între Templul celor Trei Ferestre din Machu Picchu și întâmplările străvechi ieșite din comun din Lagash și Marea Britanie?

• Cum se explică faptul că cele trei faze identificabile ale construirii ansamblului Stonehenge coincid cu cele trei etape evidente ale popularii Pământului?

La începutul timpului

„Sitchin este un cercetător remarcabil"

Kirkus Reviews

Cuvânt înainte

Din cele mai vechi timpuri, pământenii și-au înălțat privirile către cer. Cuprinși de venerație și fascinație, au luat cunoștință de fenomenele cerești: poziția stelelor, ciclurile Lunii și Soarelui, mișcarea de rotație a unui Pământ înclinat. Însă cum a început totul, cum se va termina și ce se va petrece în tot acest răstimp?

Cerul și Pământul se întâlnesc la linia orizontului. De mii de ani, oamenii au văzut cum, la linia de întâlnire, stelele nopții cedează locul lor razelor Soarelui și au ales ca punct de referință momentul în care ziua și noaptea sunt egale, anume echinocțiul. Ajutat de calendar, omul a calculat Timpul Terestru pornind de la acel moment.

Pentru ca cerurile înstelate să poată fi identificate, bolta cerească a fost divizată în douăsprezece părți, cele douăsprezece case ale zodiacului. Dar pe măsură ce alte mii de ani s-au scurs, „stelele fixe" s-au dovedit a nu fi deloc fixe, iar ziua echinocțiului, ziua Anului Nou părea să se schimbe de la o casă zodiacală la alta. La Timpul Terestru a mai fost adăugat Timpul Astronomic, fapt care a corespuns cu începutul unei noi epoci, unei Noi Ere.

Pentru că ne aflăm în pragul unei Noi Ere, când răsăritul din ziua echinocțiului de primăvară va avea loc în casa Vărsătorului, spre deosebire de acum 2000 de ani, când s-a întâmplat să fie în casa Peștilor, mulți se întreabă ce ar putea aduce cu sine această schimbare: ceva benefic ori malefic, un nou început sau un sfârșit, sau lucrurile vor rămâne neschimbate?

Pentru a cunoaște viitorul, trebuie să cercetăm trecutul, pentru că, de când a început să măsoare Timpul Terestru, omenirea a înțeles deja ce ar putea să determine Timpul Astronomic-venirea unor Noi Ere. Ceea ce a precedat și a urmat după o asemenea Nouă Eră reprezintă o lecție esențială cu privire la rolul pe care-l avem noi înșine în curgerea Timpului.

1 Ciclurile timpului

Se spune că Augustin de Hipona, episcop în Cartagina romană (354 430 d.H.), cel mai mare gânditor din primele secole ale Bisericii creștine, cel care a îmbinat religia Noului Testament cu tradiția platoniciană a filozofiei grecești, a fost întrebat: „Ce este timpul?", iar răspunsul său a fost: „Dacă nu mă întreabă nimeni, atunci știu ce este; însă dacă vreau să-i explic cuiva care mă întreabă, nu știu ce să-i răspund."

Timpul este esențial pentru Pământ și pentru tot ceea ce se găsește pe suprafața sa, ca și pentru fiecare dintre noi. Și asta pentru că știm, din experiența proprie și din observațiile noastre, că ceea ce ne separă de momentul în care ne naștem și de clipa în care încetăm să mai existăm este chiar TIMPUL.

Deși nu știm ce anume este Timpul, am descoperit diferite modalități prin care să-l măsurăm. Ne măsurăm durata vieții în ani, ceea ce-dacă stăm să ne gândim-este un alt mod pentru a spune „orbite", pentru că asta reprezintă de fapt un „an" pe Pământ: durata de timp necesară Pământului, planeta noastră, pentru a parcurge o orbită completă în jurul astrului nostru, Soarele. Nu știm ce este timpul, dar modul în care-l măsurăm ne îndeamnă să ne întrebăm: am trăi oare mai mult, ciclul vieții noastre ar fi diferit dacă ne-am afla pe o altă planetă unde durata unui „an" ar fi mai mare? Am fi oare „nemuritori" dacă am trăi pe o „Planetă de milioane de ani"-așa cum credeau, de fapt, faraonii egipteni, că vor trăi o viață de apoi eternă, odată ce li se vor alătura zeilor de pe „Planeta de milioane de ani"?

Chiar așa, există „dincolo" și alte planete, ba chiar unele unde viața să fi avut o evoluție similară cu cea de pe Pământ-ori sistemul nostru planetar este unic, viața pe Pământ unică, iar noi, oamenii, suntem cu totul singuri-ori faraonii au știut ei bine despre ce au vorbit în Textele Piramidelor?

„Privește către cer și numără stelele", i-a spus Yahweh lui Avraam, pe când încheia legământul cu acesta. Din timpuri imemoriale, omul și-a înălțat privirea către cer, întrebându-se dacă se mai află și alții ca el dincolo, pe alte pământuri. Logica și probabilitatea matematică, indică un răspuns afirmativ clar. Dar se pare că abia în 1991 astronomii au descoperit, pentru prima dată, alte planete care să orbiteze în jurul altor sori din Univers.

Prima descoperire, în iulie 1991, s-a dovedit a nu fi în întregime corectă. Anunțul venea din partea unei echipe de astronomi britanici care, bazându-se pe observațiile făcute în decursul a cinci ani, au ajuns la concluzia că un astru care se rotește extrem de repede și care a fost identificat ca fiind Pulsar 1829-10 este însoțit de un „companion de mărimea unei planete", cu o masă de aproape zece ori mai mare decât a Pământului. Se presupune că Pulsarii sunt niște stele neutronice foarte dense, care au colapsat pentru un motiv sau altul. Rotindu-se într-un mod amețitor, ei emit pulsuri de energie radio în explozii regulate, de mai multe ori pe secundă. Asemenea pulsuri pot fi monitorizate cu ajutorul radiotelescoapelor. Detectând o fluctuație ciclică, astronomii au presupus că o planetă care orbitează în jurul Pulsarului 1829-10, o dată la șase luni, poate să determine și să justifice fluctuația.

Dar astronomii britanici au fost nevoiți să admită, câteva luni mai târziu, imprecizia calculelor efectuate, fapt care i-a împiedicat să-și mențină concluzia potrivit căreia pulsarul ar avea, la o distanță de circa 30 000 de ani lumină, un satelit planetar. Însă deja până în acel moment, o echipă americană făcuse o descoperire similară, referindu-se la un pulsar mult mai apropiat, identificat drept PSR 1257+12-un soare care a colapsat la o distanță de numai 1300 de ani lumină de noi. Astronomii estimează că a explodat aproximativ cu numai un miliard de ani în urmă și că are, indiscutabil, două sau chiar trei planete care orbitează în jurul său. Cele două planete, despre care care se știe cu siguranță, ar orbita în jurul soarelui lor cam la aceeași distanță la care o face Mercur față de Soarele nostru; cea de-a treia planetă posibilă ar orbita în jurul soarelui său aproximativ la aceeași distanță la care Pământul orbitează în jurul Soarelui nostru.

„Descoperirea a stârnit speculații potrivit cărora sistemele planetare sunt nu doar un lucru destul de obișnuit, dar pot apărea chiar în anumite circumstanțe bine determinate", scria John Noble Wilford în ediția din 9 ianuarie 1992 a cotidianului New York Times; „oamenii de știință au afirmat că este foarte puțin probabil ca pe planetele ce orbitează în jurul pulsarilor să se găsească vreo formă de viață; însă rezultatele cercetărilor le-au dat speranțe astronomilor care vor întreprinde în toamna aceasta un studiu sistematic asupra spațiului ceresc, în căutarea unor forme de viață extraterestră inteligentă."

Au avut atunci dreptate faraonii?

Cu mult înaintea faraonilor și a Textelor Piramidelor, o civilizație antică-prima civilizație umană despre care se cunosc amănunte-se afla în posesia unei cosmogonii avansate. Cu șase mii de ani în urmă, în Sumeria antică, lucrurile despre care astronomii au aflat în 1990 erau deja cunoscute: nu doar adevărata natură și alcătuire a sistemului nostru solar (incluzând cele mai îndepărtate planete), ci și ideea că în Univers se mai află și alte sisteme solare, că stelele lor („sorii") pot colapsa ori exploda, că planetele lor pot fi aruncate afară din circuit, că Viața, într-adevăr, poate să fie astfel purtată de la un sistem solar la altul. Cosmogonia lor era una detaliată, explicată pe larg în scris.

Un text de mare întindere, scris pe șapte tăblițe, a ajuns inițial la noi în versiunea sa babiloniană de mai târziu. Denumit Epopeea Creației și cunoscut pentru cuvintele sale de început, Enuma elish[1], era citit în public de sărbătoarea Anului Nou, care începea în prima zi din luna Nissan[2], totodată prima zi de primăvară.

Prezentând în linii mari procesul prin care sistemul nostru solar a luat ființă, textul de mare întindere descria cum Soarelui („Apsu") și mesagerului său Mercur („Mummu") li s-a alăturat o planetă bătrână care se numea Tiamat, cum o pereche de planete, Venus și Marte-(„Lahamu" și „Lahmu") s-au inserat atunci între Soare și Tiamat, urmate de alte două perechi de planete dincolo de Tiamat-Jupiter și Saturn („Kishar" și „Anshar") și respectiv Uranus și Neptun („Anu" și „Nudimmud"), ultimele două fiind niște planete necunoscute astronomilor până în 1781 și 1846 și cu toate acestea, cunoscute și descrise de către sumerieni cu mii de ani în urmă. Dar „zeii cerești" care abia apăruseră au început să se împingă și să tragă unii de alții, astfel încât din unii dintre ei au apărut sateliții sau lunile. Din Tiamat, aflat în mijlocul unei familii planetare instabile, s-au desprins unsprezece sateliți. Unul dintre aceștia, „Kingu", a crescut atât de mult în dimensiuni, încât a început să-și însușească atributele unui „zeu ceresc", adică ale unei planete. Astronomii moderni au ignorat întru totul posibilitatea ca o planetă să aibă mai multe luni, până când Galileo a descoperit cele mai mari patru luni ale lui Jupiter în 1609, ajutându-se de un telescop. Dar sumerienii erau conștienți de aceste lucruri cu mii de ani în urmă.

Potrivit Epopeii Creației, veche de mii de ani, în acel sistem solar instabil, și-a făcut apariția un invadator dintr-un spațiu îndepărtat, care nu se născuse în familia lui Apsu, ci aparținuse unei alte familii solare, dar fusese împins afară și rătăcea prin spațiu. Cu milenii înainte ca astronomia modernă să afle despre pulsari și stele care colapsează, cosmogonia sumeriană a preconizat existența altor sisteme planetare și a unor aștri care colapsează și explodează, expulzându-și planetele în univers. Și astfel, se povestea în Enuma elish, o asemenea planetă alungată, ajungând la marginile sistemului nostru solar, a început să fie atrasă spre interiorul acestuia. (Fig. 1).

Pe măsură ce a trecut de planetele din exterior, a provocat modificări prin care s-ar putea explica numeroasele enigme care încă dau de furcă astronomiei moderne-cum ar fi motivul pentru care axa lui Uranus este aproape paralelă cu elipsa, cauza orbitei retrograde a celei mai mari luni a lui Neptun, Triton, sau ce anume l-a împins pe Pluto din poziția sa de lună, încât a devenit o planetă cu o orbită ciudată. Cu cât invadatorul era atras în centrul sistemului solar, cu atât avea să intre în coliziune cu Tiamat, ceea ce a provocat „Bătălia Cerească". În urma seriilor de coliziuni în care sateliții invadatorului au izbit în mod repetat în Tiamat, planeta mai bătrână s-a despicat în două. O jumătate a fost sfărâmată în fragmente și bucățele, formându-se așa numita „Centură de asteroizi" (între Marte și Jupiter) și nenumărate comete. Cealaltă jumătate, vătămată dar rămasă totuși intactă, a fost împinsă pe o nouă orbită, devenind planeta căreia îi spunem Pământ („Ki" în sumeriană). Deviat odată cu aceasta, a fost și cel mai mare satelit al lui Tiamat, care avea să devină Luna. Invadatorul însuși a fost reținut să orbiteze în permanență în jurul Soarelui, devenind cel de-al doisprezecelea membru al sistemului nostru solar (Soarele, Luna și zece planete). Sumerienii i-au spus Nibiru-„Planeta traversării". Babilonienii au redenumit-o Marduk, în onoarea zeului lor național. După cum se afirmă în epopeea antică, în timpul Bătăliei Cerești „sămânța vieții", adusă de Nibiru din alte părți, a fost transmisă pe Pământ.

Filozofii și oamenii de știință, în încercarea lor de a înțelege universul și de a formula cosmogonii moderne, ajung inevitabil la problema Timpului. Este Timpul o dimensiune de sine stătătoare ori poate unica dimensiune veritabilă din univers? Oare Timpul este, într-adevăr, ireversibil? Prezentul face parte din trecut, ori este începutul viitorului? Pentru că, dacă așa stau lucrurile, va mai avea oare vreun sfârșit? Dacă Universul există dintotdeauna, fără să aibă un început sau un sfârșit, atunci și Timpul este lipsit de început și de sfârșit, sau Universul a avut, într-adevăr, un început, fiind poate vorba de Big Bangul la care numeroși astrofizicieni fac trimitere, iar Timpul a început să existe odată cu Universul?

Cei care au conceput cosmogonia sumeriană de o uimitoare precizie au crezut, de asemenea, într-un început (și, în mod inexorabil, într-un Sfârșit). Este evident că ei au conceput Timpul ca pe o măsură, cel care impune ritmul și care marchează începutul în saga cerească, întrucât cuvântul care deschide străvechea Epopee a Creației, Enuma, înseamnă Când:

Enuma elish la nabu shamamu

Când în înălțimi cerul nu fusese numit

Shaplitu ammatum shuma la zakrat

Iar dedesubt, suprafața statornică (Pământul) nu primise niciun nume.