Razboiul zeilor cu oamenii
Aa
AVERTISMENT
Cu mult timp înainte ca omul să se fi războit cu omul, zeii s-au luptat între ei. Ba chiar, Războaiele Oamenilor au început ca Războaie ale Zeilor.
Iar Războaiele Zeilor, pentru stăpânirea acestui Pământ, începuseră pe propria lor planetă.
Astfel, prima civilizație omenească a căzut victimă unui holocaust nuclear.
Aceasta nu e o ficțiune, ci pura realitate: totul a fost scris demult - în Cronicile Pământului.
1 . RĂZBOAIELE OAMENILOR
În primăvara anului 1947, un ciobănaș care-și căuta o oaie pierdută pe colinele sterpe de lângă Marea Moartă a descoperit o grotă care conținea suluri ebraice ascunse în ulcioare de lut. Acestea, împreună cu alte scrieri găsite în zonă în anii următori - denumite generic Manuscrisele de la Marea Moartă - stătuseră neatinse timp de aproape două mii de ani, fiind împachetate și ascunse cu grijă în anii tulburi când Iudeea sfidase puterea Imperiului Roman.
Oare făceau parte din biblioteca oficială a Ierusalimului, pusă la adăpost înainte ca orașul și templul să cadă, în A.D. 70, sau așa cum presupun majoritatea cercetătorilor aparțineau unei biblioteci a Esenienilor, o sectă de eremiți cu preocupări mesianice? Opiniile sunt împărțite, căci în bibliotecă se găseau atât texte biblice tradiționale, cât și scrieri tratând despre datinile, organizarea și credințele sectei.
Unul dintre cele mai lungi și mai complete manuscrise, și poate cel mai dramatic, descrie un război viitor, un fel de Război Final. Intitulat de savanți „Războiul Fiilor Luminii contra Fiilor întunericului", manuscrisul imaginează răspândirea beligerantei lupte locale care aveau să-i implice inițial pe vecinii Iudeei, crescând în ferocitate și anvergură până când cuprindeau întreaga lume antică: „Prima ciocnire a Fiilor Luminii cu Fiii întunericului, altfel spus cu armata lui Belial, va fi un atac asupra trupelor lui Edom, Moab, ale ammoniților și din regiunea filistinilor; apoi, asupra celor ale kittienilor din Asiria; și asupra celor ce-au încălcat înțelegerea care le dădea ajutor (...)." Iar după aceste bătălii, „vor înainta asupra kittienilor din Egipt", și „la tirnpul cuvenit (...) împotriva regilor de la miazănoapte".
În acest Război al Oamenilor, profețea manuscrisul, Dumnezeul lui Israel avea să preia un rol activ:
În ziua când kittienii vor fi căzut, va avea loc mare război și măcel, în prezența Dumnezeului lui Israel.
Căci aceea este ziua pe care El a hotărât-o din vechime pentru lupta finală împotriva Fiilor întunericului.
Profetul Ezechil prezisese deja Ultima Bătălie „în zilele de apoi", între Gog și Magog, în care Domnul însuși avea „să sfărâme arcul din mâna-ți stângă și să facă săgețile-ți să cadă din mâna-ți dreaptă". Dar manuscrisul de la Marea Moartă mergea mai departe, preconizând participarea efectivă la luptă a multor zei, angajați în bătălie cot la cot cu muritorii:
În ziua aceea, Tovărășia Divină și Adunarea Muritorilor se vor însoți în luptă și măcel. Fiii Luminii se vor război cu Fiii întunericului, într-o arătare de puteri zeiești, printre vuietele tunătoare și strigătele războinice ale zeilor și ale oamenilor.
Deși cruciații, sarazinii și nenumărați alții, de-a lungul istoriei, au pornit războaie „în numele lui Dumnezeu", credința că într-un război viitor Domnul însuși va fi prezent pe câmpul de luptă și că oamenii și zeii vor lupta unii lângă alții pare o fantezie, pe care o putem trata în cel mai bun caz la nivel alegoric. Și totuși, nu e o idee atât de extraordinară pe cât ar putea să pară, căci în cele mai vechi timpuri se credea într-adevăr că Războaiele Oamenilor nu erau numai decretate de zei, ci și purtate cu participarea activă a zeilor.
Unul dintre cele mai romanțate războaie, când „dragostea avântase o mie de corăbii", a fost Războiul Troiei, între grecii ahei și troieni. Știm că l-au declanșat grecii, pentru a-i sili pe troieni s-o înapoieze pe frumoasa Elena soțului ei legiuit. Totuși, o poveste greacă, „Kypria", a reprezentat războiul ca fiind premeditat de marele Zeus:
A fost o vreme când mii și mii de oameni se înghesuiau la sânul larg al Pământului. Și făcându-i-se milă de ei, Zeus, în marea lui înțelepciune, s-a hotărât să ușureze povara Pământului.
Prin urmare, a pricinuit bătălia de la Ilion (Troia) în acest scop, ca prin moarte să poată face un gol în neamul omenesc.
Homer, povestitorul grec care a relatat evenimentele acestui război în „Iliada", a învinuit toanele zeilor de a fi provocat conflictul, înrâurindu-l și îndreptându-l spre uriașele sale proporții din final. Acționând direct și indirect, uneori văzuți, alteori nevăzuți, diverși zei i-au înghiontit pe actorii principali ai acestei drame omenești spre soarta lor. Iar deasupra tuturor stătea Jov (Jupiter/Zeus): „în vreme ce alți zei și luptătorii înarmați de pe câmpie dormeau adânc, Jov veghea, căci se gândea cum să-l cinstească pe Ahile și să distrugă mulți oameni la corăbiile aheilor."
Chiar înainte de a intra în luptă, zeul Apollo a început ostilitățile: „S-a așezat dincolo de corăbii, cu un chip negru ca noaptea, iar arcul său de argint a sunat a moarte când și-a azvârlit săgeata în mijlocul lor [al aheilor] (...). Preț de nouă zile încheiate, a tras cu săgeți în oameni (...). Și cât era ziua de lungă, rugurile morților ardeau." Când părțile beligerante au convenit să amâne ostilitățile pentru ca problema să fie rezolvată printr-o luptă corp la corp între conducători, zeii, nemulțumiți, au instruit-o pe zeița Minerva: „Du-te de îndată în oștirile troiană și ahee și ticluiește ca troienii să-și calce cei dintâi legământul și să-i atace pe anei." Dornică să-și îndeplinească misiunea, Minerva „s-a repezit pe cer ca un meteor strălucitor (...) cu o aprigă dâră de lumină în urma ei." Mai târziu, pentru ca luptele pustiitoare să nu înceteze pe timpul nopții, Minerva a prefăcut noaptea în zi, luminând câmpul de luptă: a „ridicat vălul gros al întunericului de pe ochii lor și multă lumină căzut-a asupră-le, atât de partea corăbiilor, cât și acolo unde lupta făcea prăpăd iar aheii l-au văzut pe Hector cu toți oamenii săi."
În timp ce bătăliile continuau, uneori aducând față în față erou cu erou, zeii priveau cu ochi atenți spre războinicii individuali, aplecându-se să înhațe câte un erou încolțit sau să îndrepte un car rămas fară vizitiu. Când însă zeii și zeițele, găsindu-se în tabere adverse, au început să se lovească între ei, Zeus i-a oprit, ordonându-le să nu se amestece în luptele dintre muritori.
Pauza nu a durat mult, căci un mare număr dintre combatanții de frunte erau fii de zei și de zeițe (cu parteneri umani). Cel mai furios a fost Marte, când fiul său, Ascalaphus, a fost străpuns mortal cu lancea de un aheu. „Să nu-mi găsiți vreo vină, voi zei ce-n cer sălășluiți, dacă mă duc la corăbiile aheilor să-mi răzbun fiul," i-a anunțat Marte pe ceilalți nemuritori, „chiar dacă în cele din urmă voi fi lovit de fulgerul lui Jov și voi zăcea în praf și sânge printre leșuri."
„Atâta vreme cât zeii s-au ținut departe de războinicii de neam omenesc," a scris Homer, „aheii au triumfat, căci Ahile, care mult timp refuzase să lupte, era acum cu dânșii." Dar, având în vedere furia crescândă a zeilor și ajutorul pe care îl primeau acum aheii de la semizeul Ahile, Jov s-a răzgândit:
„Din partea mea, voi sta aici,
pe Muntele Olimp, privind în pace.
Dar voi, ceilalți, printre troieni și ahei vă duceți
și ajutați fiece tabără cum v-o fi voia. "
Astfel grăit-a Jov, poruncă dând de luptă;
La care zeii și-au luat oștirile
și au plecat la bătălie.
Războiul Troian, ba chiar însăși Troia au fost considerate multă vreme ca nefiind altceva decât elemente ale fascinantelor, dar neverosimilelor legende grecești, pe care savanții le-au numit în mod tolerant „mitologie". Troia și evenimentele legate de ea continuau să fie socotite strict mitologice în 1822, când Charles McLaren a sugerat că un anumit munte din estul Turciei, numit Hissarlik, ar fi locul Troiei homerice. Abia în 1870, când un om de afaceri pe nume Heinrich Schliemann, riscându-și propriii bani, a făcut o descoperire spectaculoasă, săpând în munte, oamenii de știință au început să recunoască existența Troiei. În prezent, se acceptă că Războiul Troian a avut loc cu adevărat, în secolul al treisprezecelea înainte de Christos. În acea perioadă, conform surselor grecești, zeii și oamenii luptau alături; iar grecii nu erau singurii cu asemenea convingeri.
În vremurile acelea, deși capătul Asiei Mici din dreptul Europei și Marea Egee erau presărate cu așezări în esență grecești, Asia Mică propriu-zisă era dominată de hittiți. Cunoscuți inițial de cercetătorii moderni numai din referirile biblice, apoi din inscripțiile egiptene, hittiții și regatul lor - Hatti - s-au redeșteptat la viață de asemenea în momentul când arheologii cu început să le dezgroape orașele antice.
Descifrarea scrierii hittite și a limbii indo-europene pe care o vorbeau a făcut posibilă localizarea originii lor în mileniul al doilea î.Ch., când triburile ariene au început să migreze din regiunea caucaziană - unele spre sud-est, în India, altele spre sud-vest, în Asia Mică. Regatul hittit a înflorit în jurul anului 1750 î.Ch., intrând în declin peste cinci sute de ani. Atunci, hittiții erau hărțuiți de incursiunile întreprinse de pe celălalt mal al Mării Egee. Hittiții îi numeau pe năvălitori „oamenii din Achiyawa"; mulți cercetători presupun că erau aceiași pe care Homer îi numește Achioi - aheii, al căror atac asupra capătului apusean al Asiei Mici este imortalizat în „Iliada".
Cu secole înainte de Războiul Troian, hittiții și-au extins regatul până la proporții imperiale, susținând că o făceau la porunca zeului lor suprem, TESHUB („Furtunosul"). Titlul său mai vechi era: „Zeul Furtună A Cărui Putere Aduce Moartea", iar regii hittiți susțineau uneori că zeul chiar pusese umărul în luptă: „Mărețul Zeu furtună, Doamne" [a scris regele Murshilis], „și-a arătat puterea divină și a aruncat un trăsnet" spre dușman, ajutând să-l învingă. De asemenea, pe hittiți i-a mai ajutat în luptă și zeița ISHTAR, al cărei epitet era „Doamna câmpului de bătălie". Multe victorii se atribuie „Puterii Divine" a lui Ishtar, care „s-a pogorât [din cer] ca să lovească țările ostile."
Influența hittită, după cum indică multe referiri din Vechiul Testament, se extindea până în sud, în Cannan; acolo, însă, veniseră în chip de coloniști, nu de cuceritori. Dar, în vreme ce hittiții tratau Canaanul ca pe o zonă neutră, fără a emite nici o pretenție asupra sa, nu aceeași era și atitudinea egiptenilor. În repetate rânduri, faraonii au încercat să-și întindă domnia spre nord, până în Canaan și Țara Cedrilor (Liban); au reușit s-o facă în jurul anului 1470 î.Ch., când au învins o coaliție a regilor canaanieni, la Megiddo.
Vechiul Testament și inscripțiile lăsate de dușmanii hittiților îi prezintă pe aceștia ca pe niște maeștri ai războiului, care au perfecționat folosirea carului în Orientul Apropiat antic. Dar inscripțiile hittite sugerează că ei plecau la război numai când le dădeau poruncă zeii, că inamicului i se oferea o șansă de a capitula pașnic, înainte de începerea ostilităților, și că, o dată ce războiul era câștigat, hittiții se mulțumeau cu tribut și prizonieri; orașele nu erau prădate; populația nu era masacrată.
