Abis

Abis de Colin Forbes

PROLOG

– Poate fi periculos, zise Philip Cardon când simți roțile Land Rover-ului alunecând în noroi.

– Dacă ești nervos, lasă-mă pe mine la volan. Mie îmi place să stau pe scaunul șoferului, sugeră Eve.

Pe Philip îl izbi nota provocatoare din tonul ei. Opri motorul, iar Eve, lângă el, își aprinse o nouă țigară de la cea pe care tocmai o fumase. Era noapte, și ei erau sus, pe dealurile din Purbeck[1], apropiindu-se de falezele care coborau până jos, în mare.

Philip se gândi că Dorset-ul[2], în februarie, semăna cu iadul. Plouase zile la rând, iar câmpiile joase pe care le lăsaseră de mult în urmă erau acum lacuri, mlaștini. Mergeau pe urmele adânci de roți dintr-un drum care urca pe spinarea unui vârf înalt. Era un frig crâncen, și Eve își încheie gulerul hainei din păr de cămilă în jurul gâtului.

În acest punct erau la adăpost de vânt. Philip găsi tăcerea misterioasă, ca și cum ar fi fost emis un avertisment. Cerul era senin, iar luna arunca o lumină tulburătoare peste vastul peisaj din dreapta lor. Doar la câțiva metri de drum, vârful cobora într-o pantă abruptă, spre o vale mărginită de o altă pantă, undeva, mai departe. Văzură prima dată marea de pe coasta aspră care se întindea înspre vest. Promontorii crestate se proiectau în marea furioasă. Valuri uriașe, cu coame bune pentru surf, se rostogoleau într-o mișcare nesfârșită.

– Acolo, jos, trebuie să fie Sterndale Manor[3], remarcă Philip. La baza văii – puțin mai mare decât o trecătoare largă – se găsea o casă în stil elisabetan, cu coșurile îndreptate spre cer. În timp ce urmărea casa, luminile se aprinseră, iar Philip scoase o lunetă din buzunarul hanoracului și îi reglă imaginea. Probabil că generalul Sterndale s-a întors de la hotelul nostru împreună cu fiul său. Cineva închide toate obloanele... Privi cum se aprindeau luminile, dispărând apoi, pe măsură ce tot mai multe obloane erau închise. E ca și cum ar dispărea viața, reflectă el.

– Acum ești morbid, îl mustră Eve, sărind jos, aproape alunecând în noroi și apucându-se de mașină.

– Fii atentă. Terenul e mlăștinos. El continuă să privească conacul. Nu putea să scape de premoniția unei tragedii iminente. „Trebuie să fie atmosfera ciudată de aici, de sus”, își spuse, dar știu că se închide înăuntru pe timp de noapte, observă el.

– Știi, îți aduci aminte că la barul din spate, la hotelul Priory, generalul zicea că e atât de izolat, încât noaptea transformă casa într-o fortăreață, îi aminti Eve. În toată casa aceea mare, doar ei doi și servitorul. Marchat. Ciudat nume. Mă întreb de ce naționalitate e. Afișă zâmbetul care-l atrăsese prima dată, când se întâlniseră, din întâmplare, la Priory. Dă-te la o parte, trec eu la volan.

– Înapoi, la locul tău. Eu conduc, și cu asta, basta.

– Fii încăpățânat, atunci, dar să nu ne trezim jos, în defileul acela. Era supărată că nu face ce vrea ea. Trecu înapoi, pe locul pasagerului, și tonul vioi păru să-i revină. Ăsta pe care urcăm e Lyman’s Tout? Ce înseamnă Tout?

– Promontoriu. Punct de observație. Un cuvânt local. În stânga, avem Houns Tout. Să nu mă întrebi ce înseamnă Houns.

Philip porni motorul și își continuară ascensiunea. În stânga lui se întindea, pe o suprafață extinsă, o iarbă pitică ce se cățăra pe un perete de piatră. Încercase mai devreme s-o ia peste iarbă, dar o găsise îmbibată cu apă. Încă tulburat, se uită în jos, spre Sterndale Manor, și continuă să urce mai sus și mai sus.

– Ne-au spus la hotel că vântul ne va lovi după ce vom trece de creasta vârfului ăstuia – drept dinspre mare. Lasă trapa jos.

Tocmai termină de vorbit, când ajunseră în cel mai înalt punct al vârfului. Vântul îi lovi, ca și cum o ușă imensă s-ar fi trântit în fața lor. Eve își trase pe cap gluga de la haină. Philip încetini pe pământul care devenise un platou întins de iarbă jalnică. În stânga, peretele de piatră se înclina spre est, ca lovit de un atac violent. Mugetul mării semăna cu o bătaie de tobă. Philip opri mașina, apoi motorul și se aplecă, așa încât Eve să-l audă.

– Mă duc puțin pe jos. Cred că suntem aproape de margine.

– Pentru mine e suficient de aproape.

– Mă întreb a cui e clădirea aceea veche.

În stânga lui, destul de departe de mare, se ridica, umilă, o construcție mare și mohorâtă, înaltă cât două etaje, cu pereți de granit. Părea părăsită, și de la ea terenul cobora constant spre ceea ce el bănuia a fi marginea falezei.

Aplecându-se contra forței vântului care-l dărâma, înainta cu grijă. Se opri brusc. Fără nimic care să îi indice primejdia, se trezi chiar pe margine și-i mulțumi lui Dumnezeu că vântul îi bătea din față.

Prăpastia se prăvălea aproape perpendicular, o sută de metri în jos, peste aflorimente de roci, de unde marea tuna, spărgându-se la baza ei. Roci, ca niște dinți imenși, ieșeau din mare. Un val uriaș își făcu apariția, se sparse ca o bombă de stâncă și rocile dispărură, iar Philip își simți fața umezită de stropi minusculi. Marea se retrase repede, descoperind rocile care fură inundate din nou de un val proaspăt ce apăru urlând.

Privea marea, când își aduse din nou aminte de fosta lui soție, Jean, care, pentru el, însemnase mai mult decât viața. „Dacă mai fac un pas, pământul se surpă și mă ia și pe mine cu el”, gândi el. Atunci, s-ar sfârși și chinul de a trăi fără ea. Avea și un martor care ar spune că a fost un accident. Scrâșni din dinți și își scoase ideea asta din cap. Jean n-ar fi vrut să se dea bătut, ar fi vrut ca el să meargă mai departe și să vadă ce nou viitor își poate construi. Doar dacă...

Clipi. Dinspre mare, o lumină licărise de câteva ori. Cu colțul ochiului, prinse o licărire și din interiorul țărmului. Continuă să fixeze casa aceea de granit, cu aspectul ei apocaliptic, când văzu câteva licăriri de răspuns. Cineva de acolo schimba semnale cu cineva de pe mare. Apoi clădirea se cufundă din nou în întuneric. Fusese doar o iluzie? Se întoarse la locul unde Eve stătea protejată de Land Rover, cu ochii pierduți înspre răsărit. Își dădu gluga jos, ca să-l poată auzi.

– Ai văzut o lumină licărind din casa aceea mare și întunecată? întrebă el.

– Nu, n-am văzut.

– Ești sigură?

– Da. Ai ajuns la marginea falezei?

– E un perete perpendicular. O clipă m-am simțit amețit.

– De aceea și vezi lumini. Sări pe locul șoferului înainte ca el să o poată opri. Cred c-ar fi mai bine să conduc eu la întoarcere. Hai! Sus!

El înjură cu voce joasă. Ei chiar îi plăcea să facă ce voia. În creier i se declanșă un semnal de alarmă. Când i se alătură, pe locul pasagerului, ea porni motorul. Apoi întoarse mașina într-un semicerc și coborî înapoi pe urmele de pe drum.

Zdruncinat de experiența de la marginea stâncii, Philip rămase tăcut câteva clipe. Curând realiză că ea era un șofer de primă mână, ceea ce era o ușurare. Privi în gol, spre vest, șirul de promontorii sălbatice, înfipte în mare, ca niște țepe gigantice. Se gândi că era una dintre cele mai aspre coaste pe care le văzuse vreodată, fără nici un copac, doar șiruri de creste care se terminau în promontoriile acelea uriașe. Apoi apucă brațul lui Eve, ușor, să nu o sperie. Tocmai trecuseră peste o creastă, lăsând-o în spate, iar vântul se întoarse, ca și cum cineva ar fi apăsat pe un buton. Liniștea aceea misterioasă se instală din nou.

– Oprește, pentru Dumnezeu! țipă el.

Mai jos, în depărtare, văzu Sterndale Manor. Casa cea mare ardea ca o torță gigantică. Întregul edificiu era în flăcări, de la un capăt la altul. Eve opri mașina, iar Philip scoase din nou luneta și o focaliză. O flacără de un roșu sălbatic umplu lentila. Cercetă terenurile împrejmuite de un zid de piatră. Ascuns pe jumătate de un hambar de lângă casa care ardea, se găsea un Bentley vechi, cu trepte laterale și faruri imense. Era al generalului Sterndale.

– Nu putem face nimic, zise Eve, aprinzându-și o țigară.

Mai târziu, când își aminti remarca, lui Philip i se păru rece, indiferentă, dar ea avea dreptate. Nu putea ajunge la conac dându-și drumul pe panta din stânga... era mult prea abruptă. Nu putea nici măcar s-o coboare cu frâna trasă, asta în cazul în care ar fi condus în jos, mai aproape de creastă... suprafața udă și noroioasă era atât de înșelătoare, încât și-ar fi pierdut echilibrul, iar distanța pe care ar fi plonjat ar fi fost fatală.

– Păcat că nu putem da alarma sau chema pompierii, își făcu el griji.

– Nu ai un telefon mobil?

– Nu.

Tweed, șeful lui și directorul adjunct al SIS[4] de la Park Crescent, din Londra, le interzisese angajaților săi să folosească acest instrument. În zilele noastre era atât de ușor să interceptezi convorbirile telefonice, iar Tweed se păzea de un eventual grup ostil care era pe recepție.

– Nu văd cum Sterndale sau fiul lui ar fi putut să scape dintr-un asemenea pârjol, remarcă el.

Trecătoarea în care se găsea casa era netedă și cobora spre mare chiar din dreptul conacului. Vântul urla în josul acestei pâlnii naturale, ațâțând flăcările și dându-le forme nebunești. Philip își puse resemnat luneta înapoi în buzunar.

– Să mergem, spuse el. O să anunțăm incendiul de îndată ce vom putea. Obloanele acelea nenorocite, pe care Sterndale ne-a spus că le închide în fiecare noapte, probabil că i-au prins ca într-o capcană. Stai! O clipă...

Văzuse mișcare în spatele casei aceleia condamnate. Pentru prima oară, luna fuse traversată de nori. Brusc, totul fu întunecat, în afară de conacul în flăcări. Continuă să încerce o focalizare mai bună a lunetei pe drumul din spatele conacului, care făcea o cotitură spre satul Langton Matravers. Nu văzu nimic în întunericul acela.

– Ce cauți? întrebă Eve, lăsând motorul să meargă în gol. E al naibii de frig aici, sus.

– Mi s-a părut că văd o altă mașină plecând de la conac, cu câțiva oameni în ea.

– Se poate să fi fost Sterndale și fiul? întrebă ea pe un ton plictisit, aprinzându-și o altă țigară.

– Nu. El ar fi folosit Bentley-ul... iar mașina e încă pe jumătate în interiorul hambarului. Mi-a spus că singurul lui mijloc de transport, în afară de Bentley, o altă piesă clasică, e la reparat.

– Probabil că ți s-a părut. Ești încă amețit de cât te-ai uitat în jos, de pe stâncă. Putem să mergem? Înghețăm aici.

– Da...

Din nou Eve putea avea dreptate. Nu prinsese decât pentru o clipă imaginea unui vehicul ieșind în viteză din acel infern. Eve manevră Land Rover-ul cu multă abilitate, conducând mai repede decât el, ieșind adesea de pe urmele de roți, în porțiunile laterale cu aspect de burete, dar reușind să rămână pe drum.

– Îmi place să-ți conduc rabla. E distractiv... În condițiile astea, e un test pentru nervi.

– Oare?

Din nou primi un semnal din subconștient. Încetă să-i mai dea atenție când trecură pe lângă conacul care căpătase aspectul unui rug funerar înnegrit, luminat de luna care apăruse din nou. Peisajul Dorset-ului era din nou deprimant... vârfuri golașe mărșăluind spre vest, unul după altul. Coborau spre locul unde drumul întâlnea o șosea, când Philip auzi sirenele unei mașini de pompieri, o văzu trecând cu girofaruri albastre, apoi o alta.

– Ia-o la stânga, spre Kingston, spuse Philip după ce intrară pe o șosea pustie, cu o suprafață decentă de asfalt, lăsând terenul mlăștinos în spatele lor.

– Bine, dar de ce?

– Așa, e un drum lung, ocolește, dar, dacă o facem prima la stânga, ieșim, în cele din urmă, în drumul care duce spre Sterndale Manor. Am putea să raportăm ce am văzut.

– Ce crezi tu că ai văzut. O adevărată pierdere de timp. Știm că pompierii au venit în forță. E vreun bar în Kingston? Mi-ar prinde bine ceva de băut.

– E unul bun. Bine. Mergem în continuare spre Kingston.

Philip era confuz. Deși mintea îi era tulbure – se resimțea după durerea provocată de moartea bruscă a soției sale, în urmă cu un an și mai bine, iar acum era pentru prima oară când simțea un interes crescând pentru o altă femeie – o parte din ea îi funcționa încă normal. De ce Eve nu dorea să raporteze tragedia la care fuseseră martori?

Spre Kingston coborâseră pe un drum șerpuit și înșelător. Eve devia uneori pentru a evita băltoacele cât niște adevărate lacuri. Panta era foarte înclinată, iar Philip avu din nou dovada profesionalismului ei ca șofer. „Nu știu nimic despre ea, de când ne-am întâlnit prima oară, la cina de la Priory, se gândea el, în afară de faptul că e foarte frumoasă. Trebuie să-i pun câteva întrebări, așa, la un pahar...”