Origini

PROLOG

În vreme ce bătrânul tren cu cremalieră își croia încet drum în sus, pe versantul amețitor, Edmond Kirsch privea masivul muntos care se înălța deasupra lui. În depărtare, construită în stânca muntelui, uriașa mănăstire din piatră părea suspendată în aer, ca și când cineva ar fi contopit-o, prin cine știe ce magie, cu buza abisului vertical.

Atemporal, sanctuarul din Catalonia, Spania, rezistase inexorabilei atracții gravitaționale vreme de mai bine de patru sute de ani, fără a-și trăda niciodată scopul pentru care fusese construit, acela de a-i izola de lumea modernă pe cei din interiorul lui.

„În mod ironic, ei vor fi acum primii care vor afla adevărul, își spuse Kirsch, întrebându-se cum aveau să reacționeze. Istoric vorbind, cei mai periculoși oameni din lume fuseseră întotdeauna oamenii lui Dumnezeu… mai cu seamă atunci când zeii lor erau amenințați. Iar eu mă pregătesc să arunc o torță aprinsă într-un cuib de viespi.“

Când trenul ajunse pe culme, Kirsch zări o siluetă solitară care-l aștepta pe peron – un schelet împuținat, înveșmântat în tradiționala sutană catolică purpurie cu stihar alb, cu un zucchetto[1] pe cap. Recunoscând din fotografii trăsăturile osoase ale celui care-l întâmpina, Kirsch simți un neașteptat aflux de adrenalina.

„Valdespino a venit personal să mă salute. “

Episcopul Antonio Valdespino era o personalitate importantă în Spania nu doar un prieten și un sfătuitor de încredere al regelui, ci și unul dintre cei mai energici și mai influenți militanți pentru păstrarea valorilor catolice conservatoare și a standardelor politice tradiționale.

— Edmond Kirsch, presupun, rosti episcopul în clipa în care inventatorul coborî din tren.

— În persoană, confirmă el zâmbind și strângând mâna osoasă a gazdei. Vă mulțumesc, Eminență, pentru că ați organizat această întâlnire.

— Apreciez faptul că dumneavoastră ați solicitat-o, replică episcopul, a cărui voce era mai puternică decât se așteptase Kirsch, limpede și pătrunzătoare ca dangătul unui clopot. Nu se întâmplă des să fim consultați de oameni de știință, și mai ales de cineva eu prestigiul dumneavoastră. Pe aici, vă rog.

Valdespino își conduse oaspetele pe peron, în vreme ce vântul rece de munte îi șfichiuia sutana.

— Trebuie să mărturisesc, adăugă el, că arătați altfel decât mi-aș fi imaginat. Mă așteptam la un savant, dar dumneavoastră sunteți mai degrabă…

Aruncând o privire cu o ușoară nuanță de dispreț spre elegantul costum Kiton K50 și spre pantofii Barker din piele de struț ai oaspetelui său, continuă:

— … trendy cred că e cuvântul, nu-i așa?

Kirsch zâmbi politicos. „Termenul trendy nu mai e la modă de vreo zece ani.”

— Deși am citit lista realizărilor dumneavoastră științifice, tot nu știu foarte bine cu ce anume va ocupați.

— M-am specializat în teoria jocurilor și modelarea computerizată.

— Deci faceți jocuri pe computer pentru copii?

Kirsch bănuia ca episcopul afișa un aer neștiutor în încercarea de a se arăta curtenitor. Fiindcă, știa bine, Valdespino era un cunoscător extrem de bine informat în domeniul tehnologiei și adesea îi avertiza pe ceilalți cu privire la riscurile ei.

— Nu, Eminentă. Teoria jocurilor este o ramură a matematicii care studiază tiparele, pentru a face predicții cu privire la viitor.

— Ah da. Parcă am citit că ați prezis, cu câțiva ani în urmă, izbucnirea unei crize financiare în Europa. Și atunci când nimeni nu pleca urechea Ia spusele dumneavoastră ați salvat situația concepând un program de computer care a readus Uniunea Europeană la viață. Cum suna butada aceea celebră a dumneavoastră? „La treizeci și trei de ani, am vârsta pe care o avea lisus când a înviat din morți.“

Kirsch simți o strângere de inimă.

— O analogie nefericită, Eminență. Eram tânăr pe atunci.

— Tânăr? râse episcopul încetișor. Și câți ani aveți acum…? Poate patruzeci?

— Exact.

Bătrânul surâse, în vreme ce sutana continua să-i fie fluturată de vânt.

— Ei bine, cei săraci cu duhul ar fi trebuit să moștenească Pământul, însă lumea este acum a celor tineri – cei cu preocupări tehnologice, care stau necontenit cu privirile în ecranele video în loc să și le întoarcă spre propriul suflet. Trebuie să recunosc, niciodată nu mi-aș fi închipuit că-l voi întâlni chiar pe tânărul aflat în avangarda mișcării. Știați că sunteți considerat un profet?

— În cazul de față, un profet nu foarte priceput, Eminență. Când v-am solicitat o întâlnire privată împreună cu colegii dumneavoastră, am calculat că șansele de a accepta se ridicau la numai douăzeci la sută.

— Așa cum le-am zis colegilor mei, credincioșii au întotdeauna de câștigat ascultându-i pe cei care nu cred. Doar auzind vocea diavolului putem aprecia mai bine glasul lui Dumnezeu. Glumesc, firește, surâse bătrânul. Vă rog să-mi iertați simțul umorului învechit. Din când în când, filtrele autoimpuse mai dau rateuri.

Cu aceste cuvinte, episcopul Valdespino schiță un gest.

— Ceilalți ne așteaptă. Pe aici, vă rog.

Kirsch zări destinația către care se îndreptau – o colosală citadelă din piatră aburcată pe buza unei stânci al cărei perete vertical cobora sute de metri până într-o vale cuibărită la poalele unor dealuri împădurite. Descumpănit de înălțime, Kirsch își întoarse privirea de la hăul căscat și-și urmă gazda pe poteca șerpuită, îndreptându-și gândurile spre întâlnirea programată. Ceruse o audiență cu trei importanți lideri religioși care tocmai participaseră la o conferință în mănăstire.

Parlamentul Mondial al Religiilor

Începând din 1893, sute de lideri spirituali din aproape treizeci de mișcări religioase din lume se reuneau Ia fiecare câțiva ani în locuri diferite pentru o săptămână de dialoguri interconfesionale. Printre participanți se aflau diverși clerici creștini influenți, rabini evrei și mulahi musulmani din lumea întreagă, dar și pujari hinduși, bhikkhu budiști, jainiști, adepți ai sikhismuhii și alții.

Parlamentul avea ca obiectiv declarat „cultivarea armonici între religiile lumii, construirea de punți între diverse mișcări spirituale și celebrarea comuniunii între toate credințele religioase”.

„Un țel nobil”, își spuse Kirsch, care-I considera totuși un exercițiu inutil – o căutare fără rost a unor puncte comune întâmplătoare într-un amestec eterogen de povești, mituri și închipuiri străvechi.

Continuând să străbată poteca alături de episcopul Valdespino, Kirsch privi în jos, la stânca abruptă, cu un gând sardonic: „Moise a urcat un munte pentru a primi Cuvântul lui Dumnezeu, eu am urcat un altul pentru a face exact contrariul”.

Motivația pentru acel demers, își spusese el, era una a obligației de ordin etic. Însă știa bine că vizita lui acolo era alimentată și de o doză considerabilă de orgoliu personal – aștepta nerăbdător să simtă mulțumirea de a sta față în față cu clericii aceia și a le vesti iminenta prăbușire.

„Ați avut șansa voastră de a ne defini adevărul.”

— V-am citit CV-ul, rosti episcopul pe neașteptate, întorcându-și privirea spre Kirsch. Am văzut ca ați studiat în cadrul Universității Harvard.

— Da, însă n-am luat licența.

— Înțeleg. Nu cu mult timp în urmă, citeam că, pentru prima dată în istoria acestei universități, printre studenții ei sunt mai mulți atei și agnostici decât cei care se consideră adepți ai unei religii. Este o statistică sugestivă, domnule Kirsch.

„Ce pot să zic? ar fi vrut futurologul să-i răspundă. Studenții noștri sunt cu fiecare an mai inteligenți.”

Vântul sufla și mai tare când ajunseră în fața vechiului edificiu din piatră. Înăuntru, în lumina palidă de la intrare, aerul părea greu de la mirosul dens al lămâii arse. Cei doi bărbați străbătură un labirint de coridoare întunecate. Kirsch se străduia să se adapteze la semiobscuritate. În cele din urmă, ajunseră în fața unei uși din lemn neobișnuit de mici. Episcopul ciocăni, se aplecă și intră, făcându-i semn să-l urmeze.

Nesigur, Kirsch păși peste prag.

Se afla într-o încăpere dreptunghiulară, ai cărei pereți înalți erau ticsiți cu tomuri vechi, legale în piele. Rafturi suplimentare, separate, mărgineau zidurile aidoma unor coaste, alternând cu radiatoare din fontă care șuierau și zăngăneau, dând impresia stranie că încăperea însăși era vie. Kirsch ridică privirea spre pasarela cu balustradă ornată care înconjura etajul și în clipa aceea știu fără urmă de îndoială unde se aflau.

„Celebra bibliotecă de la Montserrat“, își dădu el seama uimit de faptul că fusese primit acolo. Se spunea că încăperea aceea găzduia texte rare, chiar unice, la care aveau acces doar călugării care-și dăruiseră viața lui Dumnezeu, trăind sechestrați pe acel munte.

— Ați cerut discreție, îi spuse episcopul. Ne aflam în cel mai retras spațiu al nostru. Puțini dintre cei de afară au intrat vreodată aici.

— Un privilegiu generos. Vă mulțumesc.

Pășind în urma episcopului, Kirsch se apropie de o masă mare din lemn, la care așteptau doi bărbați în vârstă. Cel din stânga părea istovit de vreme, cu privirea obosită și barba albă, încâlcită. Purta un costum negru, boțit, o cămașă alba și o pălărie Fedora.

— Rabinul Yehuda Köves, i-l prezentă episcopul. Un filosof prestigios, autorul unor scrieri ample despre cosmologia Cabalei.

Kirsch se întinse și strânse politicos mâna rabinului Köves.

— Îmi face plăcere să vă întâlnesc, domnule. V-am citit cărțile despre Cabala. Nu pot spune că le-am înțeles, dar le-am citit.

Köves înclină din cap, afabil, și-și tampona cu batista ochii lăcrimoși.

— Iar Domnia Sa, continuă episcopul întorcându-se spre cel de-al doilea bărbat, este reputatul allamah Syed al-Fadl.

Venerabilul cărturar islamic se ridică și surâse larg. Era scund și îndesat, cu o figură jovială, care părea să nu se potrivească deloc cu ochii lui pătrunzători. Era înveșmântat într-un simplu thawb[2] alb.

— Iar eu, domnule Kirsch, am citit previziunile dumneavoastră cu privire la viitorul omenirii. Nu pot afirma că sunt de acord cu ele, însă le-am citit.

Kirsch zâmbi îndatoritor și-i strânse mâna.

— Oaspetele nostru, reluă episcopul adresându-se colegilor săi, este, așa cum știți, un apreciat profesionist în domeniul computerelor, specialist în teoria jocurilor, inventator și un fel de profet al lumii tehnologice. Ținând cont de sfera de activitate a Domniei Sale, m-a mirat solicitarea sa de a ni se adresa în această formulă. De aceea, îl voi lăsa pe domnul Kirsch să ne explice pentru ce se află aici.

Cu aceste cuvinte, episcopul Valdespino se așeză între colegii lui, își împreună mâinile și ridică spre Edmond o privire nerăbdătoare. Asemenea juraților într-o sală de judecată, atitudinea celor trei crea o atmosferă care amintea mai degrabă de Inchiziție decât de o agapă amicală între niște minți luminate. Dintr-odată, Kirsch conștientiza că episcopul nici măcar nu-i pregătise și lui un scaun.

Mai mult nedumerit decât intimidat, își studie o clipă gazdele încărunțite. „Deci aceasta este Sfânta Treime pe care am solicitat-o. Cei Trei Magi.“

Luându-și un răgaz de o clipă pentru a-și impune prezența, Kirsch se apropie de fereastră și privi în jos, la superba panoramă care se deschidea dedesubt. Un mozaic de pajiști și pășuni scăldate în soare acoperea o vale adâncă, lăsând apoi loc piscurilor ascuțite ale munților Collserola. Departe în zare, undeva deasupra Mării Balcarelor, un front amenințător de nori de furtună începuse să se adune la orizont.

„Cum nu se poate mai potrivit”, reflectă Kirsch, conștient de tulburarea pe care avea s-o stârnească în scurt timp acolo, în acea încăpere, însă și în lumea de afară.

— Domnilor, începu el, întorcându-se brusc spre cei trei, cred că episcopul Valdespino v-a transmis deja dorința mea de confidențialitate. Înainte de a continua, aș vrea să repet că ceea ce vă voi comunica trebuie păstrat în cel mai strict secret. Mai simplu spus, cer din partea fiecăruia dintre dumneavoastră angajamentul că va păstra tăcerea. Suntem de acord în această privință?

Cei trei bărbați încuviințară în liniște – gest despre care Kirsch știa că era totuși inutil. „Vor vrea să îngroape cât mai adânc această informație, nicidecum s-o difuzeze.”

— Mă aflu astăzi aici, continuă el, deoarece am făcut o descoperire științifică, una pe care o veți considera, cred, surprinzătoare. Este un domeniu pe care l-am studiat ani de-a rândul, cu speranța că voi găsi răspunsul la două dintre cele mai profunde întrebări ale spiritului omenesc. Iar acum, că am reușit, mă adresez dumneavoastră, deoarece cred că informația pe care o dețin îi va afecta pe credincioșii din întreaga lume într-un mod radical, provocând, probabil, o schimbare de paradigmă pe care n-aș putea s-o descriu decât ca… explozivă. În acest moment, sunt singura persoană din lume care cunoaște această informație. Și mă pregătesc să v-o dezvălui.

Duse mâna la buzunar și scoase un smartphone supradimensionat – unul conceput și realizat în mod special pentru nevoile Iui. Telefonul avea o husă viu colorată, cu ajutorul căreia Kirsch îl așeză în fața celor trei bărbați ca pe un ecran de televizor. Peste o clipă avea să folosească dispozitivul pentru a apela un server ultrasecurizat, își va tasta parola de acces din patruzeci și șapte de caractere și va accesa o prezentare on-line live.

— Ceea ce veți vedea, le spuse el, este rezumatul unui anunț pe care sper să-l împărtășesc lumii întregi, probabil cam peste o lună. Dar înainte, am vrut să mă consult cu unii dintre cei mai influenți lideri religioși, pentru a înțelege mai bine cum va fi primită această informație de cei pe care-i va afecta în modul cel mai profund.

Episcopul oftă, parând mai degrabă plictisit decât îngrijorat.

— Un preambul incitant. Domnule Kirsch. Vorbiți de parcă ceea ce aveți de gând să ne arătați va zdruncina din temelii marile religii ale lumii.

Kirsch privi în jur, la tezaurul străvechi de texte sacre și își spuse: „Nu le va zdruncina din temelii. Le va spulbera”.

Apoi îi cântări din ochi pe cei trei bărbați aflați în fața lui. Ceea ce nu știau ei era faptul că, peste numai trei zile, Kirsch intenționa sa facă publică prezentarea video respectivă. În cadrul unui eveniment exploziv, meticulos coregrafiat. După aceea, oamenii din lumea întreaga vor înțelege că învățăturile tuturor religiilor de pe Pământ au, într-adevăr, un lucru în comun. Toate sunt greșite.

CAPITOLUL 1

Profesorul Robert Langdon ridică privirea spre câinele înalt de doisprezece metri aflat în piațetă. Blana animalului era un covor viu de iarbă și flori parfumate.

„Mă străduiesc să te plac, se gândi el. Chiar mă străduiesc.“

După ce mai privi o vreme creatura, își continuă drumul pe pasarela suspendată, traversând apoi o vastă suprafață terasată, ale cărei trepte inegale erau menite să-i scoată pe vizitatori din ritmul obișnuit al pașilor. „Misiune îndeplinită”, comentă Langdon în sinea lui, după ce aproape că se împiedică de două ori pe treptele neregulate.

În capătul de jos al scării se opri brusc, cu privirea ațintită asupra construcției masive care se ridica în fața lui.

„Acum chiar că le-am văzut pe toate!”

Era un păianjen uriaș – o văduvă-neagră ale cărui picioare subțiri susțineau trupul burduhănos la cel puțin nouă metri în aer. De pântecul păianjenului atârna un sac din împletitură de sârmă plin cu sfere din sticlă.

— Se numește Maman, se auzi un glas.

Plecându-și privirea, Langdon zări sub păianjen un bărbat zvelt. Purta un caftan din brocart negru și avea o mustață arcuită à la Salvador Dali, aproape comică.

— Suni Fernando și mă aflu aici pentru a vă ura bun venit la muzeu, continuă el, după care se opri și examina un șir de ecusoane aflate pe masa din fața lui. Îmi puteți spune numele dumneavoastră, vă rog?

— Sigur. Robert Langdon.

Omul ridică ochii spre el.

— Ah, îmi pare foarte rău! Nu v-am recunoscu, domnule.

„Abia mă mai recunosc eu însumi, reflectă Langdon, pășind țeapăn în fracul negru, cu vestă albă și papion de aceeași culoare. Arăt ca un muțunache scorțos.” Fracul clasic era vechi de aproape treizeci de ani, rămas de pe vremea în care activa ca membru al Ivy Club[3] la Princeton, dar, grație lungimilor de bazin pe care le făcea zilnic cu asiduitate, încă îi venea bine. În graba lui de a-și face bagajele, luase din dulap fracul în locul smochingului obișnuit.

— În invitație scria „ținută protocolară”, spuse el. Sper că fracul corespunde.

— Fracul este clasic! Iar dumneavoastră arătați superb.

Bărbatul se apropie în grabă și-i prinse un ecuson la rever.

— E o onoare să vă întâlnesc, domnule, adăugă mustăciosul. Fără îndoială, ne-ați mai vizitat și înainte.

Langdon privi printre picioarele păianjenului, spre clădirea strălucitoare de dincolo de ele.

— Mărturisesc cu stânjeneală că nu.

— Nu se poate! exclamă bărbatul în caftan, prefăcându-se că se clatină pe picioare. Nu sunteți un admirator al artei moderne?

Langdon agrease întotdeauna provocarea pe care o constituia pentru el arta modernă – și mai cu seamă încercarea de a înțelege de ce anumite opere de artă erau considerate capodopere: lucrările în tehnica picurării ale lui Jackson Pollock, cutiile de supă Campbell’s ale lui Andy Warhol sau dreptunghiurile de culoare ale lui Mark Rothko. Și totuși, se simțea mult mai confortabil discutând despre simbolismul religios al lui Hieronymus Bosch ori despre trăsăturile de penel ale lui Francisco de Goya.

— Sunt mai degrabă un clasicist, replică Langdon. Mă descurc mai bine cu Leonardo da Vinci decât cu Willem de Kooning.

— Însa da Vinci și de Kooning sunt atât de asemănători!

Langdon surâse răbdător.

— Dacă-i așa înseamnă că mai am câte ceva de învățat despre de Kooning.

— Ei bine, ați venit în locul potrivit, exclamă Fernando, schițând un gest amplu cu brațul spre clădirea impunătoare. Aici, în muzeu, veți găsi una dintre cele mai bune colecții de artă modernă din lumea întreagă. Sper să vă facă plăcere.

— Așa intenționez. Aș să știu de ce mă aflu aici.

— Dumneavoastră și toți ceilalți! râse vesel mustăciosul, clătinând din cap. Gazda dumneavoastră a fost foarte discretă cu privire la obiectivul evenimentului din această scară. Nici măcar personalul muzeului nu știe ce anume se va întâmpla. Misterul e teribil de incitant, iar zvonurile circulă din belșug. Înăuntru se află câteva sute de invitați – mulți celebri – și nimeni n-are nici cea mai vagă idee despre ce urmează să se petreacă în seara aceasta!

Langdon zâmbi larg. Puține persoane din lume ar fi avut tupeul să expedieze invitații de ultim moment cu un text menționând scurt: „Sâmbătă seară. Să fii acolo. Ai încredere în mine”. Și chiar mai puține ar fi reușit să convingă sute de VIP-uri să lase orice altceva și să ia primul avion spre nordul Spaniei, pentru a participa la evenimentul respectiv.

Ieșind de sub păianjen, Langdon traversă mai departe pasarela, privind spre uriașul banner roșu care flutura în aer.

O SEARĂ CU EDMOND KIRSCH

„Edmond n-a dus niciodată lipsă de încredere în sine“, reflectă Langdon amuzat.

Cu vreo douăzeci de ani în urmă, tânărul Eddie Kirsch fusese unul dintre primii lui studenți la Harvard – un pasionat al computerelor, cu părul vâlvoi, care, interesat de coduri, se înscrisese la seminarul de anul întâi, susținut de Langdon: „Coduri, cifruri și limbajul simbolurilor”. Profesorul fusese impresionat de inteligența sofisticată a lui Kirsch și, cu toate că Edmond renunțase, în cele din urma, la domeniul prăfuit al semioticii, între el și Langdon se înfiripase o relație învățător-învățăcel datorită căreia păstraseră legătura și în cele două decenii de după ce Kirsch își încheiase studiile.

„Iar acum, elevul și-a depășit maestrul, își spuse Langdon. I-a luat-o înainte cu ani-lumină.“

În prezent, Edmond Kirsch era un nonconformist de renume internațional specialist IT miliardar, futurolog, inventator și om de afaceri, autorul unei game incredibile de tehnologii de ultimă generație în domenii variate, ca robotica, neurologia, inteligența artificială și nanotehnologia. Iar predicțiile lui infailibile cu privire la viitoarele evoluții științifice îi conferiseră o aură aproape mistică.

Langdon bănuia că neobișnuita abilitate vizionară a Iui Kirsch izvora din uriașul lui bagaj de cunoștințe despre Iumea din jur. De când îl știa, Edmond fusese un bibliofil împătimit, citind tot ce-i cădea în mână. Pasiunea Iui pentru cărți și uluitoarea capacitate de a le asimila conținutul depășeau tot ce întâlnise vreodată.

În ultimii ani, Kirsch trăise în cea mai mare parte a timpului în Spania, motivându-și alegerea prin dragostea pe care o resimțea pentru șarmul ei desuet, pentru arhitectura avangardistă, barurile excentrice și vremea perfectă.

O dată pe an, când revenea la Cambridge pentru o alocuțiune la MIT Media Lab[4], Langdon i se alătura pentru o masă în doi la unul dintre noile localuri la modă din Boston, de care el, unul, n-auzise. Niciodată nu discutau despre tehnologic; tot ce-l interesa pe Kirsch la acele întâlniri era arta.

— Robert, ești conexiunea mea cu domeniul culturii, glumea el deseori. Singurul meu maestru în arte!

Aluzia glumeață la starea civilă a lui Langdon era ironica, deoarece venea din partea unui burlac la fel de înrăit ca el, care declarase că monogamia era „un afront la adresa evoluției” și care fusese fotografiat în decursul timpului alături de nenumărate supermodele feminine.

Ținând seama de reputația lui de inovator în domeniul informaticii, toți cei care nu-l cunoșteau și l-ar fi închipuit ca pe un împătimit al tehnicii plin de el și megaloman. Kirsch își luase însă aerul unei vedete pop la modă care frecventa lumea celebrităților, se îmbrăca după ultimele tendințe, asculta muzică underground obscură și colecționa o gamă largă de opere de artă modernă și impresionistă. Deseori îi trimitea lui Langdon câte un e-mail în care-i cerea sfatul cu privire la piesele cu care ar fi vrut să-și îmbogățească astfel colecția.

„Și pe urmă procedează exact pe dos!”, comentă Langdon în sinea lui.

Cu aproximativ un an în urmă, îl luase prin surprindere întrebându-l nu despre artă, ci despre Dumnezeu – un subiect de discuție ciudat pentru un ateu declarat. În fața unui platou cu cotlet de vițel la Tiger Mama în Boston, Kirsch îl descususe cu privire la credințele fundamentale ale diverselor religii ale lumii, și mai eu seamă referitor la variatele mituri ale creației.

Langdon îi conturase o imagine detaliată a diferitelor convingeri, de la povestea Genezei, aceeași în iudaism, creștinism și islamism, până la mitul hindus al lui Brahma, cel babilonian al Iui Marduk și multe altele.

— Sunt curios, remarcase Langdon când ieșeau din restaurant, de ce un futurolog ca tine este interesat de trecut. Înseamnă asta, oare, că renumitul nostru ateu l-a găsit, în sfârșit, pe Dumnezeu?

Edmond izbucnise într-un râs vesel.

— Ai vrea tu! Îmi evaluez concurența, Robert!

Langdon zâmbise. „Tipic pentru el!“

— Ei bine, știința și religia nu sunt rivale; sunt doar două limbaje diferite care încearcă să spună aceeași poveste. E loc suficient în lumea asta pentru amândouă.

După întâlnirea aceea, Edmond rupsese legătura cu el aproape un an. Dar cu trei zile în urmă, din senin, Langdon primise un plic Fedex cu un bilet de avion, rezervarea unei camere la hotel și un bilețel scris de mână prin care Edmond îl invita să participe la evenimentul din acea seară: „Robert, ar însemna foarte mult pentru mine dacă tu, mai presus decât nimeni altcineva, ai putea veni. Cunoștințele pe care mi le-ai împărtășit la ultima noastră întâlnire au făcut posibilă seara asta“.

Langdon rămăsese nedumerit; nimic din ceea ce vorbiseră atunci nu părea nici pe departe relevant pentru un eveniment organizat de un futurolog.

În plicul Fedex se aflau o imagine reprezentând două chipuri așezate față în față, și o scurtă poezie pe care Kirsch i-o compusese fostului său profesor,

Robert,

Când față în față ne vom privi,

Spațiul gol ți-l voi dezvălui

Edmond

Langdon zâmbise văzând imaginea – o aluzie ingenioasă la o poveste în care fusese implicat cu câțiva ani în urmii: conturul unei cupe, sau potirul Graalului, vizibil în spațiul gol dintre doua figuri omenești.

Și iată-l în fața muzeului, nerăbdător să afle ce anunț intenționa să facă fostul lui student. O adiere ușoară îi flutura poalele fracului în vreme ce străbătea aleea de pe malul râului Nervión, odinioară coloana vertebrală a unui prosper oraș industrial. În aer plutea un iz vag de aramă.

Când trecu de un cot al aleii, își permise, în sfârșit, să ridice ochii spre clădirea masivă a muzeului. Era imposibil ca întreaga construcție să-i poată fi cuprinsă în câmpul vizual, așa că-și lăsă privirea să alerge înainte și-napoi de-a lungul ciudatelor forme alungite.

„Clădirea asta nu numai că încalcă toate regulile, chibzui el, ci le ignoră cu desăvârșire. E locul perfect pentru Edmond.“

Muzeul Guggenheim din Bilbao, în Spania, părea ceva desprins dintr-o halucinație extraterestră – un alambicat colaj de siluete metalice curbe, sprijinite, parcă, una de alta aproape la întâmplare. Întinzându-se departe în fața lui, masa haotica de forme era acoperită cu peste treizeci de mii de plăci din titan care luceau ca solzii unui pește și confereau structurii un aspect organic și, totodată, nepământesc, ca și cum cine știe ce leviatan futurist ieșise din apă pentru a se încălzi la soare pe malul râului.

Când clădirea fusese inaugurată, în 1997, un articol din The New Yorker nota că arhitectul, Frank O. Gehry, concepuse „o fantastică navă onirică de formă vălurită, într-o mantie din titan“, în vreme ce alți critici din lumea întreagă se extaziară: „O senzațională construcție a epocii noastre!”, „Splendoare diafană!", „O extraordinară reușită arhitecturală! “

De atunci fuseseră construite alte zeci de clădiri „deconstructiviste” – Disney Concert Hall din Los Angeles, BMW Welt din München și chiar noua bibliotecă de la Princeton. Toate aveau o concepție și o realizare categoric neconvenționale, însă Langdon se îndoia ca vreuna dintre ele ar putea concura cu Muzeul Guggenheim din Bilbao.

Pe măsură ce se apropia de ea, fațada mozaicată părea să se metamorfozeze la fiecare pas, vădind un aspect cu totul nou. În scurt timp deveni vizibilă cea mai impresionantă iluzie vizuală a clădirii. Din perspectiva din care o privea în acel moment, uriașa structură părea să plutească efectiv pe apă, unduind pe o vastă lagună „fără margini”, ale cărei valuri clipoceau pe zidurile muzeului.

Langdon se opri o clipă pentru a admira efectul și apoi păși pe podul minimalist care se arcuia deasupra oglinzii apei, traversând laguna. Ajunsese abia la jumătate, când un șuierat îl făcu să tresară. Venea de sub picioarele lui. Se opri locului în timp ce un fuior de pâclă începu să se ridice în valuri de sub pasarelă. Norul de ceață deasă se încolăci în jurul Iui, pe urmă se revărsă deasupra lagunei, vălătucindu-se spre muzeu și înghițindu-i temelia.

„Sculptura de ceață”, reflectă Langdon.

Citise despre acea operă de artă a artistei nipone Fujiko Nakaya. „Revoluționar” în privința sculpturii era materialul din care era realizată: aer vizibil – un perete de ceață care se materializa și se disipa în timp. Și cum vântul și condițiile atmosferice nu erau niciodată identice de la o zi la alia, sculptura era mereu alta de fiecare dată când își făcea apariția.

Șuieratul podului încetă. Langdon văzu cum zidul de ceață se așternu în tăcere peste lagună, învolburându-se și înaintând, aparent, cu de la sine putere. Efectul era diafan și deconcertant. Muzeul părea să plutească deasupra apei, alunecând imponderabil pe un nor – o corabie-fantomă pierdută pe mare.

În clipa în care se pregătea să-și reia drumul, zări suprafața neclintită a apei, încrețită de o serie de mici erupții. Dintr-odată, cinci coloane de foc țâșniră spre cer din lagună, vuind asemenea unor motoare cu reacție ce străpungeau aerul pâclos, aruncând sclipiri bruște de lumină pe plăcile din titan ale muzeului.

Deși preferințele lui arhitecturale se îndreptau mai degrabă spre stilul clasic al unor muzee ca Luvru sau Prado, Langdon își spuse, privind ceața și locul care pâlpâiau deasupra lagunei, că nu putea exista un loc mai potrivit decât acel muzeu ultramodern pentru a găzdui evenimentul organizat de un om ce iubea arta și inovațiile și privea cu atâta realism în viitor.

Străbătând valul de pâclă, se apropie de intrarea în clădire – o sumbră gaură neagră deschisă în structura reptiliană. Și când păși peste prag avu deconcertanta senzațiile că pătrunde în gura căscată a unui dragon.