Când a venit Darius și a cerut pământ și apă

Către aceste locuri și către acești oameni a urcat Herodot, în viața sa scursă între anii 484-431 înainte de timpul nostru. Călăuzit de o istovitoare sete de cunoaștere, marele istoric grec a urcat până la Marea Neagră sau Pontus Euxinus, cum i se spunea mării noastre pe atunci. Și-a făcut ochii roată spre depărtări. Și-a pus mâna streașină, să vadă și să scrie tot ce vede. Și a scris tot, în celebrele lui Istorii…

Astfel, în a patra carte, Herodot arată cum s-au neliniștit odată triburile din nordul Istrului1, auzind că se apropie Perșii, cu cel mai mare și mai vestit dintre regii lor, Darius, fiul lui Histaspes.

În jurul unei fântâni s-au adunat grabnic căpeteniile triburilor Taurilor și Neurilor. Au venit și căpeteniile Androfagilor și Melanhienilor. Apoi, niște călăreți au spintecat zarea dinspre aria Galonilor. Și căpetenia Ludinilor s-a arătat, și împreună cu ceilalți s-a mirat când s-a arătat ceata Sarmaților, îmbrăcați și ei și caii lor în plăci de fier strălucitoare. Toți erau gata de cuvântare. Deocamdată s-au mulțumit să ridice spre bărbi și să închine ulcioare cu apă rece.

Trebuia să mai vină, tocmai din munții Asfințitului, de pe lângă râul Maris2, mândrul și temutul rege al Agatârșilor. A venit și acesta, îmbrăcat în veșmânt țesut cu aur, cu diademă de aur și sandale de aur. Ceilalți i s-au plecat.

— Fii ai vânturilor! a început cu trufie Agatârsul. înainte de a trece la rostul acestei adunări, vă rog să binevoiți a vă îndulci cerul gurii cu miere de la noi din Agatârsia…

Astfel zicând, a făcut semn însoțitorilor săi. îndată s-au înfățișat pe talgere de aur faguri proaspeți. Pribegii au mușcat din faguri și de plăcere au plesnit din limbi. Agatârsul zâmbea de mare mândrie. Soarele îi fulgera în diademă. S-au înfățișat tipsii și tăvi cu podoabele de aur. Pribegii le priveau cu îndoială. Făceau chiar semne de dispreț față de lucirile metalului: ei erau fiii vânturilor și nu înțelegeau mândria acestui trufaș statornic! Ce preț avea viața lui și a seminției sale dacă prinseseră rădăcini și nu mai simțeau năvalnica bucurie a luptei necontenite pentru

1 Istru – Dunărea.

2 Maris – Mureșul.

ierburi și adâncimea somnului cu pumnul aub cap, pe pământ fierbinte?

Hotărât, se aflau față în față două lumi. Și Agatârsul îi privea lung. Zâmbea stins: ce fel de regi erau ei, dacă veșmintele lor miroseau a fum și nu știau cum să bea nici apa, nici vinul, decât din țestele prinșilor în luptă? Unii aveau la oblânc, ca semn al vitejiei și puterii, legături vechi de piei omenești!

— Fii ai vânturilor! a dat cuvânt Agatârsul, în timp ce seara venea din păduri și întinderi. Faceți cum binevoiți, dar eu nu voi sări împotriva lui Darius, căci nu vreau să-mi stric liniștea! Dar oare de ce întârzie de la adunare Idantirsus al Sciților?

Astfel zicând, Agatârsul și-a pus mâna streașină, către adâncul depărtării dincotro tocmai se zărea colb în vălmășag.

iată-l… a strigat Neurul.

Frați din pustie! a strigat Idantirsus, descălecând. Ceasul încercării se apropie…

Să se apropie! a răspuns Agatârsul cu răutate. Noi avem de gând să ne vedem de liniștea noastră!

Idantirsus i-a privit lung, pe rând. A înțeles că Agatârsul spunea adevărul, că adică Dacii și Sciții vor rămâne singuri în fața puhoiului persan de aproape un milion…

— Atunci, cu bine… a rostit Scitul. Dacă-i pe-atât, dacă mă lăsați singur, voi dovedi că și fără voi nu pier! Cu bine, fii ai vânturilor…

Și-a întors calul. S-a îndepărtat cu ceata sa și cu triburile de pământeni Daci. Era crunt sub coif Idantirsus!

Nu te îngrijora, rege al Sciților, a dat cuvânt Scopa – zis, căpetenia de credință.

Nu te îngrijora! a spus și o căpetenie a Dacilor. Vom lupta după exemplul bunicilor mei, daci statornici de multe secole pe aceste locuri: vom seca și vom otrăvi fântânile! Vom da foc pădurilor și câmpiilor! Astfel, ostile cotropitoare se vor macină clipă cu clipă, de sete și foame, luptând doar cu umbrele noastre, căci mereu ne vom feri din calea lor!

I-a plăcut lui Idantirsus cuvântul Dacului!

Deci, cum au ajuns în tabere, a făcut semn din sabie în jos, către Istru.

Pe celălalt mal al fluviului se și zăreau focurile persane.

Un neînchipuit vuiet arăta că dușmanii poposesc, înainte de a zvârli pod peste fluviu.

Darius Cotropitorul nu venea asupra acestor pământuri dintr-o ambiție deșartă, nici din setea de mărire: venea și-ntr-o răzbunare pentru o înfrângere, dar și atras de bogățiile extraordinare ale Daciei!

După ce stropșise Babilonul, venise necontenit, târând după sine un milion de oameni. Pe mări pluteau necontenit spre aceste locuri șase sute galioane. Cum a ajuns la Bosfor, Darius a dat poruncă arhitectului Mandrocles din Samos să arunce peste strâmtoare pod. Au trecut în Tracia. Au străbătut-o. Ajungând în apa Istrului, Darius a poruncit Grecilor din lonia, care-l urmau, să alcătuiască pod de vase.

Vai de voi, Daci și Sciți! spunea el, uitându-se peste fluviu.

Nu te grăbi, rege! i-a întors cuvânt înțeleptul sfetnic Gobrias. După cât îi cunosc eu pe Daci și după veștile aduse de iscoade, numai ușor n-are să ne fie…

Darius a scrâșnit. A spumegat ca uraganul asupra mării. S-a liniștit, cunoscând bunăcredința și înțelepciunea sfetnicului. Pe sub ochii săi crunți au trecut pedestrimile și călărețiiPe urmă au dat buluc pe pod adunăturile de catâri, asini, care cu poverLânainte de a porni în drumul cotropirii, Darius și-a strâns laolaltă căpeteniile. Le-a tot vorbit despre faima și mândria imperiului persan; despre prăzile de război ce le aveau înainte. Dar inima năvălitorului nu bătea cum trebuie! îi era rușine că acum, după ce cucerise lumea, amestecând cu pulberea cele mai puternice oști, tremura ușor în fața necunoscutului dacic… Totuși își ținea firea. După ce a gândit adânc, a cerut să i se aducă o curea, l s-a adus. Darius a făcut pe ea șasezeci de noduri! L-au întrebat căpeteniile ce rost aveau nodurile acelea. El a răspuns:

— Aceste șasezeci de noduri înseamnă șasezeci de zile!

Mă duc în necunoscut! Vă rog deci, pe voi, Grecilor de la lonia, să rămâneți aici, să păziți podul! începând de azi, în fiecare zi, seara, să desfaceți câte-un pod, astfel însemnând trecerea zilelor! Și dacă în șasezeci de zile nu mă întorc, să desfaceți podul și să vă întoarceți pe la casele voastre, în lonia, căci va însemna că eu, Darius, am fost înfrânt șf~ca pulberea m-am risipit…

Astfel zicând, Darius a pornit. Târa după sine pedestrimi încercate și cavalerii neîntrecute. Cu cât înaintau, ura lui Darius creștea, dorul de luptă îl secătuia. A dat oștirilor semn de desfășurare. S-a repezit în frunte, cu spada ridicată, când a deslușit înainte, departe, un pâlc de umbre, însă umbrele s-au făcut nevăzute, ca umbrele. Câmpiile au prins a arde. Soarele bătea înspăimântător. Rezervele de apă erau pe sfârșite. Fântânile erau secate, otrăvite sau astupate. Oștenii deznădăjduiți se îngrămădeau la râuri, cucerind un strop de apă cu prețul vieții. Și iar se arăta pâlcul de umbre. Darius iar se repezea înainte, însă afla numai pustia goală și arsa.

În vremea asta, Idantirsus însoțit de Scopazis, Taxaces și de vestiții conducători ai Dacilor, se trăgeau tot mai în adâncul pustiei. Lăsau în urmă câte un pâlc de oșteni, cu poruncă să aștepte dușmanul până la o bătaie de săgeată. Cum ajungeau Perșii la depărtarea hotărâtă, ei se prefăceau că fug, dar cum își porneau caii în galop, trăgeau din arcuri peste umăr, semănând groaza și moartea în rândurile urmăritorilor. Au tot înaintat Perșii, astfel amăgiți de iscusitul Idantirsus. Zilele treceau ca apa. Țara din fața lor era mai înfricoșătoare, mai arsă. în sfârșit, cam pe când lonienii rămași la pod desfăcuseră poate al treizecilea nod, Darius a primit veste de la iscoade că Dacii și Sciții sunt aproape, gata să primească lupta…

Darius s-a închinat către zeii focului. Taberile lui toată noaptea s-au frământat, ascuțindu-și armele. S-au și repezit înainte, într-un geamăt, dar au văzut și de data asta că și săgețile lor, și lăncile aruncate, și pietrele din praștii străbat umbrele, căci Idantirsus și ai săi făcuseră cale întoarsă încă de la începutul nopții, înăbușit de ură, Darius a trimis acest cuvânt către Idantirsus și căpeteniile Dacilor: „Tu, cel mai ciudat dintre toți oamenii, de ce fugi? Dacă te socoti destul de tare spre a te lupta cu mine, luptă-te odată! Iar dacă te știi slab, adă-mi mie, stăpânul tău, pământ și apă…”

Și au dat răspuns Idantirsus și căpeteniile dace: „O, persane, află! Niciodată n-am fugit de frica cuiva, și nici acum nu fug, ci pribegesc așa cum pribegesc și în timp de pace! De ce nu lupt cu tine? la aminte: noi nu ne temem că ne vei cuceri cetățile și pământurile cu semănătură, căci n-avem nici cetăți, nici pământuri semănate! Deci, n&având nici de unele, nici de altele, de ce ne-am lua la luptă? Află, însă, că avem și noi niște locuri statornice: mormintele părinților noștri! încercați și le aflați, și îndrăzniți și jefuiți-le, și atunci veți vedea cum știm noi lupta! Acesta este răspunsul nostru! în ce privește pământul cerut și apa cerută, n-avea nici o grijă, căci îți voi trimite la timp tot ce ti se cuvine! Dacă te socoti stăpân peste mine, îți și spun de pe acum: plângi mai bine, o, rege, și te cutremură!” în vremea asta nodurile de la curea scădeau. Darius se gândea la întoarcere. Și vrând Idantirsus și căpeteniile Dacilor să-i macine oastea, întrebuințau fel de fel de viclenii, să-l mai întârzie în pustie. Ici-colo lăsau ocoale și staule pline, ca vrăjmașii să mai aibă cu ce-și amăgi foamea.

Strașnic s-au mirat Perșii, într-q noapte, auzind neînchipuită larmă într-o tabără a Dacilor! întrebând Darius ce se întâmplă, tot înțeleptul Gobrias i-a dat răspuns:

— Vrăjmașii noștri se joacă fugărind un iepure…

A scrâșnit Darius, dar a tăcut, înțelegând până în adânc ce vor să arate Dacii, că adică și el va fugi ca iepurele… în sfârșit, când moartea și descurajarea măcinau Perșii mai tare, Idantirsus și-a adunat căpeteniile. După sfat lung, au trimis lui Darius sol, purtând cu sine o pasăre, un șoarece, o broască și cinci săgeți…

— iată, în sfârșit… a strigat bucuros Darius, citind semnele tocmai pe dos. iată, acești pământeni se predau, cu pământul și apa lor! Oare nu trăiește șoarecele pe pământ și nu se satură ca omul? Nu trăiește broasca în apă? Și, deci, nu-i așa că prin semnul ei se predau apele Daciei? Oare pasărea nu seamănă cu calul, prin puterea ei de fugă? în ce privește săgețile, se știe doar că prin ele se predau armele!

Însă s-a ridicat de la locul său tot înțeleptul Gobrias. A cuvântat astfel:

— Nu te bucura, o, Darius, ci întristează-te mai curând! Ai binevoit a citi semnele întocmai cum nu trebuie, iată cum le citesc eu: „Dacă nu veți zbura de pe la noi ca păsările, o, Perși!

dacă nu vă veți preface în șoareci în fundul pământului să vă ascundeți, în broaște dacă nu vă veți preface să vă ascundeți în adâncul mâlurilor, veți cunoaște puterea săgeților noastre, și niciodată n-o să vă mai întoarceți de unde-ați pornit! Luați aminte…”

Văzând bine că Gobrias citise adevărul, Darius s-a gândit la fugă, dându-și seama că niciodată nu se va putea lupta cu pământenii Daciei. A coborât la Istru, părăsindu-și bolnavii și răniții…

Astfel a pățit-o Darius cotropitorul, când a venit pe la noi să ceară pământ și apă! Pe cei căzuți în lupte, Dacii și Sciții i-au îngropat cu deosebită fală, adică așezați pe cai și înarmați cu armele, și au ridicat deasupra lor dâmburi înalte de pământ spre amintire.

Mai târziu, după întâmplarea cu Darius, s-a stropșit asupra Daciei alt cotropitor îngâmfat, Lisimachos al Macedoniei. Dacii viețuiau în liniște și muncă, fără să poftească să-și arunce venin din ochi peste hotar străin.

A fost zdrobit și Lisimachos, iar fiul său, Agatocles, prins în luptă. Comandantul dac Dromichetes l-a trimis însă pe Agatocles înapoi acasă, părintelui său, deși acesta îi pustiise țara. Ba, la ducere, l-a încărcat cu daruri nenumărate.

Drept aceea, îngâmfatul Lisimachos a adunat și mai tare oaste, o sută de mii de oameni! Iar s-a repezit asupra dacilor! De data asta însă și Dacii s-au gândit la străbuni și la strategia lor! Au dat și ei foc semănăturilor! Au astupat și ei fântânile sau le-au otrăvit! Ostile cotropirii piereau urmărind zadarnic pâlcuri răzlețe! După un timp, ajunsă la capătul puterii și răbdării, inima lui Lisimachos crăpa! însă, pe când se pregătea poate să-și ia tălpășița peste Istru, Dacii lui Dromichetes ca din pământ au răsărit! L-au înconjurat! L-au supus ascuțișului nimicirii!

Lisimachos și-a plecat trufia!

Și-a întins repede brațele să primească lanțul sclaviei!

Însă Dromichetes i-a zâmbit.

L-a petrecut chiar, la cetatea Helis.

L-a poftit la masă…

Mirat se uita Lisimachos, mai mirate se uitau căpeteniile lui!

Și s-a întins, în cetatea Helis, pe malul Istrului, la umbră, întâi o masă aleasă, cu farfurii de aur. Și Spau adus și linguri de aur.

Macedonenii și-au făcut ochii mai mari, când bucătarii și paharnicii au prins a căra mâncăruri rare și vinuri scumpe. Se uitau mai mirați, cum alături de masa lor se întindea o masă simplă de lemn, cu străchini de lemn. Lângă pocalele de lemn s-au adus vase de lut ars pline cu apă. Ca bucate, au fost aduse doar dăraburi de pită…

— Poftim și ospătați! a dat cuvânt Dromichetes către Lisimachos, arătându-i masa cea scumpă.

S-au așezat năvălitorii la masa scumpă! Dromichetes și ai săi la cea săracă.

Și pe când Macedonenii cărau la gură mâncărurile și băuturile, Dromichetes s-a ridicat și a cuvântat astfel:

— Binevoiește, Lisimachos, părinte al meu, și spune-mi: care din aceste două mese e mai bogată: a noastră sau a voastră?

— De bună seamă că a noastră! a dat Lisimachos răspuns, neînțelegând tâlcul.

— Dacă-i așa, bunule părinte, binevoiește și-mi răspunde la altă întrebare: dacă masa voastră e mai bogată, ce căutați în sărmanul pământ al Daciei? De ce nu vă mulțumiți cu bogăția voastră? De ce veniți și ne stricați sărmanele câmpii și așezări?

O, părinte al meu, îmi poți da răspuns la întrebarea asta?

Lisimachos a înghițit în sec. Și-a plecat în jos obrazul bine biciuit cu acest cuvânt. S-a ridicat. Și-a cerut iertare. A făgăduit că niciodată nu va mai cotropi pământuri. Ba, după cum arată scrierile, i-ar fi înapoiat lui Dromichetes cetățile luate la năvălirea dintâi! Alte cărți spun că s-au și înnemurit, Dromichetes luând de soață pe fata lui Lisimachos.

Așa a pățit-o îngâmfatul, când a trecut Istrul a doua oară!

După cum tot scrierile mărturisesc, Dacii cu o mână țineau plugul, cu cealaltă spada! Erau neîntrecuți arcași. Ca ploaia curgeau săgețile lor otrăvite în venin de viperă! După cum se spune în cărți, și îndeosebi după cum spune Herodot, ei credeau că sufletul nu are moarte. Se închinau cerului albastru.

Erau aprigi la petreceri, temuți băutori de vin, și poate de aceea coborau polisteii, vestiții preoți ai zeilor Zamolxis și Gebeleizis, tocmai de pe înălțimile de la Cogaiori să-i pedepsească. Le aminteau palizii sihaștri că dacă voiau să ajungă în închipuita lume de apoi, trebuie să se uite la vin cu scârbă, să nu ia carne în gură, ci numai poame! Ascultau Dacii, cu capetele plecate, dar îndată după plecarea lor, viața intra în curgerea firească; petreceau mai avan, până se trezeau iar într-un târziu cu sihaștrii palizi…

Judecând mai adânc, putem vedea în felul de viață al strămoșilor noștri un simțământ de vremelnicie, căci tot ce era azi liniște și așezare, mâine se spulbera în flăcări sau sub copitele călărimilor cotropitoare.

Vor fi văzut năvălitorii, de bună seamă, ciudata săgetare a furtunilor, unul din cele mai grandioase spectacole ale antichității. Cum se arătau furtunile din depărtările mării sau dinspre munți, arcașii Daci se strângeau într-o alcătuire compactă. La un semn porneau strigătele împotriva furtunii! Din arcuri țâșneau mii și mii de săgeți, pierzându-se în înălțimea văzduhului, amestecându-se cu trăsnetele, cu fulgerele și cu bubuiturile tunetelor! Așa credeau ei că-l ajută pe marele Gebeleizis, zeul seninătății și luminii, să biruiască în lupta cu întunericul!

Când Dacii aveau de trimis solie către Zamolxis, de obicei se alegea feciorul cel mai frumos, și era aruncat în sus în așa fel, încât să cadă drept în sulițele ridicate! Cel ce nu pierea la prima prima aruncare, era izgonit din obște, căci se credea că marele zeu n-a vrut să-i dea intrare și loc în împărăția vieții fără sfârșit.

Disprețul de moarte al Dacilor era uimitor și-i făcea de neînvins!

Istrul, fluviul cel mare, era drumul din milenii al negoțului. Se spune că expediția Argonauților n-ar fi mers să caute lâna de aur numai la legendara Colhida, în Caucaz, ci ar fi apucat în sus, pe Istru și prin alte râuri, către inima Daciei, poate la Abruttus, și că s-ar fi înapoiat prin Adriatica. Navele Elinilor urcau pe Istru până la cetățile dace, aducând vase scumpe, vinuri vestite din Elada, stofe și arme, și luând în schimb aur,

1 Cogaion – numele unui munte aflat probabil în Moldova de azi.

dar mai cu seamă sclavi. Drumuri de comerț coborau pe râurile Pyrethus1 și Tyras2 și pe altele, tocmai de la” neamurile Nordului. Cetatea elină, Tomis, împreună cu cetățile vecine erau artere puternice prin care pulsa viața și civilizația.

De netăgăduit este că Grecii de pe tărâmurile pontice au avut înrâurire asupra triburilor dace. Ciobanul dac, călărețul de pe meleagurile Sciției Mici3 s-au șlefuit la fire în contact cu toată bogăția de civilizație veche de mii de ani, adusă de coloniștii din Milet4. Cetățile Tomis5 și Callatis6 excelau în opere monumentale. E destul poate să amintim statuia lui Dyonisos de pe țărmurile Callatis-ului, dominând întinderile mării. Cine nu se va fi uimit, văzând o cană albastră de sticlă, translucidă ca vioreaua, adusă tocmai din Alexandria Egiptului!

Dacii de la Pontul Euxin știau scrie. După cum atestă unele descoperiri, ei foloseau alfabetul elin. După cum tot cunoscut este, la Sarmizegetusa era folosit alfabetul latin. Și latina era o limbă foarte cunoscută, dacă nu cumva chiar desăvârșit înrudită cu limba Dacilor.

1 Pyrethus – Prutul de azi.

2 Tyras – Nistrul de azi. Se varsă în Marea Neagră, lângă străvechea cetate Tyras – Cetatea Albă de azi.

3 Sciția Mică – Dobrogea de azi, numită în latinește Sciția Minor.

4 Milet – cetate grecească din Asia Mică.

5 Tomis – Constanța de azi.

6 Callatis – Mangalia de azi.