Castelul destinelor încrucisate
Aa
Castelul destinelor încrucisate de Italo Calvino
În mijlocul unui codru des, un castel oferea adăpost celor pe care noaptea îi prinsese pe drum: cavaleri și doamne, alaiuri regești și drumeți oarecare.
Am trecut peste un pod mobil părăsit, am descălecat într-o curte întunecată, grăjdari tăcuți mi-au luat în grijă calul. Nu mai aveam suflare, abia mă mai țineam pe picioare: de când am intrat în pădure trecusem prin atâtea, tot felul de apariții, dueluri, întâlniri, încât nu mai eram în stare
să-mi pun în ordine nici mișcările și nici gândurile. Am urcat scările ; m-am trezit într-o sală înaltă și largă, lume multă – desigur și ei oaspeți în trecere care mi-o luaseră înainte pe cărările pădurii – mânca de cină în jurul unei mese la lumina lumânărilor.
Atunci când am privit în jur am încercat o senzație ciudată, mai bine spus erau două senzații distincte care se confundau în mintea mea destul de nesigură din cauza oboselii, tulburată chiar. Mi se părea că mă găsesc la o curte bogată, dar asta nu era de crezut, eram într-un castel de țară izolat, iar dacă mi se părea așa nu era doar din cauza mobilei luxoase și a tacâmurilor, ci din pricina siguranței și ținutei care domnea între comeseni, cu toții chipeși și îmbrăcați cu o eleganță desăvârșită. Dar totodată aveam impresia a ceva întâmplător și de dezordine, dacă nu chiar de relaxare totală, ca și cum nu s-ar găsi într-un salon domnesc ci într-o cârciumă oarecare, unde persoane care nu se știu între ele, provenind din locuri diferite și fiind de ranguri diverse, se aflau laolaltă pentru o noapte, iar în această promiscuitate forțată fiecare simțea că regulile pe care se străduia să le respecte la el acasă au slăbit, și, după cum te mulțumești cu o viață mai aspră, tot așa începi să te porți mai slobod și mai altfel. De fapt, cele două senzații opuse puteau foarte bine să se refere la același lucru, fie că locul acesta, castelul, fiind de multă vreme doar un loc de popas, începuse să se degradeze și să ajungă o cârciumă, iar castelanii fuseseră siliți să se coboare la rangul de cârciumar și cârciumăreasă, chiar dacă niciodată n-au renunțat la gesturile lor de ospitalitate nobiliară, fie că, la un moment dat, cârciuma, una dintre acelea care se pot vedea adesea pe lângă castele și unde se dădea de băut soldaților și călăreților, a invadat – din cauză că de multă vreme castelul fusese părăsit – străvechile săli domnești ca să-și așeze lavițele și butoaiele; iar fastuozitatea acelor spații – laolaltă cu venirea și plecarea unor iluștri călători – i-ar fi conferit o neașteptată demnitate în stare să umple cu gărgăuni mintea cârciumarului și a nevesti-sii, încât au ajuns să se creadă suveranii unei curți pompoase.
Aceste gânduri, ca s-o spun pe cea dreaptă, nu m-au chinuit decât vreo câteva clipe, prea mari erau ușurarea că am ajuns întreg și sănătos în mijlocul acestei distinse adunări și nerăbdarea de a intra în vorbă (la semnul celui care părea a fi castelanul – ori cârciumarul – m-am așezat pe singurul loc care mai rămăsese liber) și de a schimba cu tovarășii de drum impresiile de pe urma aventurilor petrecute. Numai că la masa cu pricina, spre deosebire de ceea ce se întâmplă prin cârciumi și chiar pe la curți, nimeni nu scotea o vorbă. Când unul dintre meseni voia să-i ceară vecinului să-i dea sarea ori ghimbirul, îi făcea semn și tot cu semne se adresa servitorilor ca să-i taie o felie din budinca de fazan ori să-i toarne o juma’ de litră de vin.
Hotărât să rup eu ceea ce credeam că este o lene a limbii după toată osteneala drumului, am lăsat să-mi scape o exclamație zgomotoasă cum ar fi „într-un ceas bun“ ori „Să fie bine“ ori „Hai noroc“, însă din gura mea n-a ieșit nici un sunet. Răpăitul lingurilor și clinchetul paharelor și al tacâmurilor ajungeau să mă convingă că nu surzisem, nu-mi rămânea să cred decât cădevenisem mut. Îmi întăriră convingerea și comesenii mișcându-și și ei buzele în tăcere cu un aer elegant resemnat, era limpede că trecerea prin pădure ne costase pe fiecare dintre noi pierderea glasului.
Odată sfârșită cina, într-o tăcere pe care sunetele mestecatului și gâlgâiturile sorbirii vinului n-o faceau deloc mai plăcută, am rămas așezați, privindu-ne în față, cu obsesia că nu puteam să ne împărtășim multele experiențe pe care oricare dintre noi le avea de zis. În momentul acela, pe masa abia strânsă, cel care părea a fi castelanul așeză o pereche de cărți de joc. Erau cărți de tarot, mai mari decât cele cu care se joacă în partidă sau cu care țigăncile ghicesc viitorul, iar pe ele se puteau recunoaște dintr-o ochire aceleași figuri pictate în smalțuri de pe cele mai prețioase miniaturi. Regi, regine, cavaleri și valeți erau niște tineri îmbrăcați luxos, ca pentru o sărbătoare princiară: cele douăzeci și două de Arcane Mari păreau niște tapiserii de la un teatru de curte, iar cupele, tobele, spadele și bâtele străluceau ca niște steme heraldice împodobite cu broderii și panglici.
Am început să risipim cărțile pe masă, cu fața în sus, de parcă am fi vrut să învățăm să le recunoaștem, să le dăm valoarea corectă în joc sau sensul adevărat în citirea destinului. Cu toate acestea, nu părea că vreunul dintre noi ar fi avut dorința să înceapă o partidă și cu atât mai puțin să vrea să întrebe viitorul, dat fiind că păream goliți de orice viitor, suspendați
într-o călătorie nici sfârșită și nici pe cale să se sfârșească. Altceva vedeam în acele cărți de tarot, ceva care nu ne lăsa să ne desprindem ochii de fragmentele aurite ale acelui mozaic.
Unul dintre comeseni adună către el cărțile risipite, lăsând goală o mare parte a mesei, dar nu le așeză în pachet și nici nu le amestecă, luă o carte și o așeză dinaintea sa. Cu toții am observat asemănarea dintre chipul său și figura de pe carte și mi se părea că prin cartea aceea dorea să spună „eu“ și prin asta începea să-și spună povestea.
