CODUL LUI DA VINCI

• Dan Brown
  CODUL LUI DA VINCI

  Date

  Le Prieuré de Sion – societate secretă fondată în 1099 – este o organizație reală. În 1975, în cadrul Bibliotecii Naționale din Paris au fost descoperite o serie de suluri de pergament, denumite apoi Les Dossiers Secrets, în care erau menționate numele unor membri ai acestei organizații, printre care Sir Isaac Newton, Sandro Botticelli, Victor Hugo și Leonardo da Vinci.

  Opus Dei este o congregație catolică de o pietate ferventă, recunoscută de Vatican, care a stârnit de curând controverse ca urmare a relatărilor despre utilizarea unor tehnici de coerciție și spălare a creierelor și cu privire la o practică periculoasă cunoscută sub numele de “mortificare corporala”. În 2002, Opus Dei a finalizat construirea unui Sediu Central Național în valoare de 47 milioane de dolari, pe Lexington Avenue, la numărul 243, în New York.
  Toate operele de artă, obiectivele arhitecturale, documentele și ritualurile secrete menționate în această carte sunt reale.

  Prolog

  Muzeul Luvru, Paris
  22.46

  Renumitul custode Jacques Saunière se împletici pe pardoseala Marii Galerii a muzeului. Se repezi la cel mai apropiat tablou pe care-l zări, un Caravaggio. Se prinse de rama aurită și apoi bătrânul de șaptezeci și șase de ani trase de ea până ce o desprinse de pe perete și se prăbuși cu pânza la piept.
  După cum anticipase, un grilaj de fier bubui în apropiere și blocă intrarea în galerie. Parchetul se zgudui. Undeva, departe, o alarma începu să țiuie.
  Custodele rămase întins pe jos o clipă, încercând să-și recapete suflul și să decidă ce are de făcut în continuare. “Sunt încă în viață.” Se trase într-o parte de sub pânză și privi în jur, în căutarea unui loc în care să se ascundă.
  O voce răsună, cutremurător de aproape:
  – Nu mișca!
  În patru labe, custodele încremeni. Ușor, cu mișcări lente, își întoarse capul.

  La nici cinci metri distanță, dincolo de poarta închisă, atacatorul – care avea o constituție robustă, îl privea printre gratiile de fier. Era înalt și lat, cu pielea albicioasă, de parcă ar fi fost a unei fantome, și părul rar, alb și el. Ochii lui aveau irisul roz și pupila roșie-vineție. Albinosul scoase un pistol din buzunar și, printre barele de fier, îl îndreptă spre custode.
  – N-ar fi trebuit să fugi, spuse acesta cu un accent greu de iden¬tificat. Acum, spune-mi unde e!
  – Ți-am spus deja, bâigui bătrânul și îngenunche umil pe podea. Habar n-am despre ce vorbești!
  – Minți!
  Omul îl privea fără să i se clintească un mușchi măcar; singura licărire de viață părea a fi sclipirea din ochii lui roșii.
  – Tu și confrații tăi aveți ceva ce nu vă aparține, adăugă.
  Custodele simți cum un val de adrenalină i se revarsă în vene.
  “Cum e posibil să știe asta?”
  – Iar în noaptea asta va reveni în mâinile posesorilor lui de drept. Spune-mi unde e ascuns, și te las în viață.
  Albinosul își îndreptă arma spre țeasta bătrânului:
  – E un secret pentru care merită să mori?
  Saunière abia mai putea respira.
  Matahala își lăsă puțin capul pe umăr, privind în lungul țevii, gata să tragă.
  Custodele își ridică mâinile în semn de apărare:
  – Așteaptă… șopti el. Îți voi spune tot ce vrei să știi.
  Apoi rosti lent, cu grijă, cuvintele pe care le repetase de atâtea ori înainte, minciuna pe care o pregătise de mult… și pe care se rugase să nu fie vreodată nevoit s-o spună.
  Când isprăvi de vorbit, atacatorul său zâmbi încântat.
  – Da. Este exact ceea ce mi-au spus și ceilalți.
  Saunière încremeni. Ceilalți?
  – I-am găsit și pe ei, rânji Albinosul. Pe toți trei. Tu mi-ai confirmat ce mi-au spus ei.
  “Nu se poate!” Adevărata identitate a custodelui, ca și identitățile celor trei seneșali, era aproape la fel de sfântă ca și secretul pe care îl păstrau. Acum Saunière își dădu seama că, respectând procedura strictă, seneșalii îi serviseră individului aceeași minciuna înainte de a-și găsi sfârșitul. Așa cerea protocolul.
  Albinosul își aținti din nou arma:
  – După ce vei muri, eu voi fi singurul care știe adevărul.

  “Adevărul”. În aceeași fracțiune de secundă, Saunière își dădu seama cu oroare de realitate. “Dacă mor, adevărul va fi pierdut pentru totdeauna.” Instinctiv, sări într-o parte, încercând să se adăpostească.
  Arma bubui și custodele simți o arsura atunci când glonțul îi pătrunse în stomac. Căzu cu fața în jos… chircindu-se de durere. Cu mișcări încete, se rostogoli și își privi atacatorul printre gratii.
  Pistolul era îndreptat spre capul său.
  Își închise ochii. În mintea lui, frica se împletea cu regretul.
  Clicul sec al încărcătorului gol răsună de-a lungul galeriei.
  Saunière deschise ochii.
  Albinosul își cercetă arma, aproape amuzat. Își duse mâna la buzunar, după un alt încărcător, dar păru că se răzgândește și privi calm spre abdomenul custodelui:
  – Eu mi-am terminat treaba aici.
  Bătrânul se uită în jos și văzu gaura pe care o lăsase glonțul în pânza albă a cămășii. Era înconjurată de un inel sângeriu, la câțiva centimetri sub stern. Stomacul. Cu cruzime parcă, glonțul îi ratase inima. Ca veteran al războiului din Algeria, custodele știa ce moarte lentă și cumplită îl aștepta. Timp de cincisprezece minute, acizii din stomac i se vor scurge în cavitatea toracică, otrăvindu-l încetul cu încetul, din interior.
  – Durerea e un lucru bun, monsieur, spuse Albinosul, după care dispăru.

  Rămas singur acum, Jacques Saunière își îndreptă din nou privirea spre poarta de fier. Rămăsese captiv aici, înăuntru, iar ușile nu aveau să se deschidă decât după cel puțin douăzeci de minute. Până atunci însă, el va fi mort. Cu toate acestea, spaima care îi strângea inima era cu mult mai rea și mai puternică decât frica de moarte.
  “Trebuie să transmit secretul.”
  Ridicându-se cu greu în capul oaselor, gândul îi zbură spre cei trei confrați ai săi, asasinați… la generațiile dinaintea lor… la misiunea care le fusese încredințată.
  “Un neîntrerupt lanț al cunoașterii.”
  Iar acum brusc, în ciuda tuturor precauțiilor… în ciuda tuturor masurilor de prevedere… Jacques Saunière rămăsese unica verigă în viață, singurul păstrător al unuia dintre cele mai mari secrete care au existat vreodată.
  Deși tremura, izbuti să se ridice în picioare.
  “Trebuie să găsesc o cale…”

  Era închis în Marea Galerie și în lumea întreagă exista doar o singură persoană căreia îi putea preda ștafeta. Saunière privi în jur, la zidurile luxoasei sale închisori. Unele dintre cele mai cu¬noscute tablouri din lume păreau să-i surâdă, asemenea unor vechi și dragi prieteni.
  Crispându-se de durere, își adună forțele și se strădui să-și limpezească mintea. Sarcina disperată de care trebuia să se achite urma să-i solicite – știa bine acest lucru – fiecare secundă care-i mai rămăsese din viață

• January 4, 2018 at 10:20 am#380

  
  Elia

  Keymaster

  Offline

  Topics: 1417

  Replies: 911

  Been thanked: 29 times

  Capitolul 1

  Robert Langdon se trezi cu greu.
  În întunericul din cameră suna un telefon – un sunet subțire, nefamiliar. Bâjbâi pe noptieră și aprinse veioza. Își miji ochii și privi în jur: un luxos dormitor în stil renascentist cu mobilier Ludovic al XVI-lea, fresce și un pat uriaș din mahon, cu baldachin.
  – “Unde mama naibii sunt?!”
  Pe halatul de baie, agățat de unul dintre stâlpii patului, erau brodate trei cuvinte: “HOTEL RITZ, PARIS”.
  Încet, ceața începea să se risipească.
  Ridica receptorul: – Alo?
  – Monsieur Langdon? spuse o voce de bărbat. Sper că nu v-am trezit!
  Buimac, căută ceasul de pe noptieră. Era 12.32. Noaptea. Nu dor¬mise decât o oră, dar se simțea de parcă trecuse deja în lumea drepților.
  – Vă sun de la Recepție, monsieur. Îmi cer scuze că vă deranjez, dar aveți un oaspete. Insistă că este vorba despre o problemă urgentă.
  Încă nu reușise să-și revină de-a binelea. “Un oaspete?” Privirea îi căzu pe un fluturaș mototolit care se afla la capătul patului:

  “UNIVERSITATEA AMERICANĂ DIN PARIS are plăcerea de a vă oferi O SEARĂ CU ROBERT LANGDON, PROFESOR DE SIMBOLISTICĂ RELIGIOASĂ,
  HARVARD UNIVERSITY”.

  Langdon mormăi ceva inteligibil. Conferința din seara asta – o prezentare însoțită de diapozitive despre simbolismul care se ascunde în structura Catedralei din Chartres – atinsese, probabil, câteva puncte sensibile în rândul publicului. Probabil că vreun specialist cucernic îl urmărise și voia să înceapă acum o dispută.
  – Regret, spuse în receptor, dar sunt foarte obosit și…
  – Mais, monsieur, insistă recepționerul, coborându-și vocea până la nivelul unei șoapte presante: Oaspetele dumneavoastră este o persoană foarte importantă!

  Langdon nu se îndoia câtuși de puțin. Cărțile lui despre pictura și simbolistica religioasă îi aduseseră o nedorită celebritate în lumea artei, iar cu un an în urmă, implicarea sa într-un incident petrecut la Vatican și puternic mediatizat îl propulsase în lumina reflectoarelor. De atunci, șirul pretinșilor istorici și al specialiștilor autodeclarați care-i băteau la ușă părea a nu se mai sfârși.
  – Dacă sunteți amabil, spuse Langdon străduindu-se să păstreze un ton politicos, notați dumneavoastră numele și numărul de telefon al respectivului domn și comunicați-i că voi încerca să-l contactez înainte de a părăsi Parisul, marți! Vă mulțumesc!
  Și închise, înainte ca recepționerul să mai apuce să spună ceva.
  Ridicându-se în capul oaselor, se încruntă la broșura informativă destinată clienților, pe a cărei copertă scria mare: “DORMIȚI CA UN PRUNC ÎN ORAȘUL LUMINILOR. RELAXAȚI-VĂ LA RITZ, ÎN PARIS”. Își întoarse capul și privi oglinda care acoperea aproape în întregime peretele de vizavi. Chipul care îl privea de acolo părea a fi al unui necunoscut – ridat și obosit.
  “Chiar ai nevoie de o vacanță, Robert!”
  Anul care trecuse își lăsase puternic amprenta asupra lui și imaginea din oglindă o arăta perfect. Ochii lui, de un albastru viu de obicei, erau acum tulburi și melancolici. Bărbia cu gropiță la mijloc era acoperit de un început de barbă. În jurul tâmplelor, firele cărunte se înmulțiseră, începând să-i acopere părul des, aspru și negru. Deși colegele lui susțineau că firele argintii nu făceau decât să-i sporească aerul intelectual, el, unul, se cam îndoia…
  “Dacă m-ar vedea acum cei de la Boston Magazine…!”

  Luna trecută, spre iritarea lui, publicația îl situase în rândul celor mai interesante zece personalități ale orașului – o onoare mai degrabă dubioasă, care-l transformase în ținta ironiilor și înțepăturilor din partea colegilor de la Harvard. În seara aceasta, la aproape cinci mii de kilometri de casă, articolul respectiv fusese dezgropat și readus în actualitate pentru a-i bântui seminarul.
  – Doamnelor și domnilor, rostise moderatoarea în fața publicului care umpluse până la refuz Le Pavilion Dauphine, din cadrul Universității Americane din Paris. Oaspetele nostru din această seară nu mai are nevoie de nici o prezentare. Autor a numeroase cărți, printre care Simbolistica sectelor secrete, Arta Illuminati și Limbajul pierdut al ideogramelor, a scris totodată una dintre cele mai importante lucrări în domeniul iconologiei religioase – și nu exagerez deloc spunând acest lucru; mulți dintre dumneavoastră stu¬diați la orele de curs după manualele sale.
  Studenții din public încuviințaseră entuziaști.
  – Mă gândisem ca în această seară să-l prezint inspirându-mă din impresionanta sa autobiografie. Însă, continuase moderatoarea aruncându-i o privire jucăușă, o persoană din public mi-a oferit o sursă de inspirație mult mai… interesantă, dacă-i pot spune așa.
  Și scosese la vedere un exemplar din Boston Magazine.
  Langdon se crispase. “De unde mama naibii a făcut rost de chestia asta?”
  Moderatoarea începuse să citească fragmente din articol, iar el nu știuse cum să se afunde mai adânc în fotoliul pe care stătea. După treizeci de secunde, publicul râdea, iar femeia nu dădea semne că ar vrea să se oprească.
  – Iar refuzul domnului Langdon de a vorbi despre neobișnuitul rol pe care l-a jucat anul trecut, în Conclavul de la Vatican, i-a adus noi puncte în clasamentul celor mai interesante personalități. Ce ziceți, doriți să aflați și alte amănunte?
  Publicul aplaudase.
  “S-o oprească cineva!” se rugase el atunci când femeia începuse să citească din nou.
  “– Deși profesorul Langdon ar putea fi considerat o frumusețe mai puțin izbitoare decât unii dintre laureații noștri mai tineri, acest universitar de patruzeci și… de ani are în mod cert o alură de intelectual rasat. Prestanța îi este subliniată de o voce baritonală, neobișnuit de joasă, pe care studentele sale o descriu ca fiind «ciocolată pentru urechi».”
  Sala izbucnise în râsete.
  Langdon se silise să afișeze un zâmbet stânjenit. Știa ce urmează – o frază ridicolă despre “Harrison Ford în sacou Harris” – și, fiindcă în această seară crezuse că poate îmbrăca iarăși în siguranță sacoul respectiv și puloverul pe gât marca Burberry, se hotărâse că trebuie să treacă la acțiune:
  – Mulțumesc, Monique, îi spusese el și, ridicându-se brusc, o invitase elegant să coboare de pe podium. Boston Magazine are un gust prea pronunțat pentru ficțiune.

  Apoi se întorsese spre public cu un oftat din adâncul pieptului: – Iar dacă aflu care dintre dumneavoastră i-a oferit articolul acela, deportarea vă așteaptă!
  Oamenii izbucniseră din nou în râs.
  – Ei bine, prieteni, după cum știți, în această seară vom vorbi despre puterea simbolurilor…
  Țârâitul subțire al telefonului se auzi iarăși în întuneric. Scrâșnind un “de necrezut” printre dinți, Langdon ridică receptorul: – Da?
  Așa cum bănuise, era tot recepționerul: – Domnule Langdon, vă rog să mă scuzați. V-am sunat pentru a vă informa că oaspetele acela se îndreaptă chiar acum spre camera dumneavoastră. Am crezut de cuviință că e bine vă anunț.
  Profesorul se trezise de-a binelea:
  – Ați trimis pe cineva spre camera mea?!
  – Îmi cer scuze, monsieur, dar o persoană de acest rang… nu-mi pot asuma autoritatea de a-i interzice să vină.
  – Dar cine este omul acesta?
  Recepționerul închisese însă. Aproape în aceeași clipă, în ușă se auzi o bătaie nerăbdătoare. Nu foarte în largul lui, Langdon coborî din pat; tălpile i se înfundară în mocheta groasă de pe podea. Își trase halatul de baie pe umeri și se apropie de ușă.
  – Cine e?
  – Domnule Langdon! Trebuie să vorbesc cu dumneavoastră!
  Engleza individului avea un accent puternic, ca un lătrat dur și autoritar.
  – Sunt locotenentul Jérôme Collet. Direction Centrale Police Judiciaire.
  “Poliția Judiciară?!” Langdon rămase o clipă tăcut; știa că DCPJ era corespondentul francez al FBI-ului din Statele Unite.

  Fără a ridica lanțul de siguranță, întredeschise ușa doi centimetri. Chipul care îl privea de dincolo de prag era îngust și palid. Bărbatul părea extrem de slab și purta oficiala uniformă albastră: – Pot să intru?
  Langdon ezită, simțindu-se nesigur sub privirile șterse ale celuilalt: – Despre ce este vorba?
  – Mon capitaine are nevoie de experiența dumneavoastră profesională într-o problemă personală.
  – Acum? bâigui profesorul. E trecut de miezul nopții!
  – Greșesc dacă spun că în această seară aveați programată o întrevedere cu directorul Muzeului Luvru?
  Dintr-o dată, Langdon simți o ușoară neliniște. Avusese, într-adevăr, stabilită o întâlnire cu apreciatul custode după seminarul din această seară, dar Saunière nu își făcuse apariția.
  – Nu, nu greșiți. De unde știți dumneavoastră acest lucru?
  – Am găsit numele dumneavoastră în agenda domniei sale!
  – Sper că nu s-a întâmplat nimic grav.
  Agentul oftă greu și-i întinse prin ușă o fotografie.
  Când văzu imaginea, Langdon încremeni.
  – Fotografia aceasta a fost făcută acum mai puțin de o oră. În interiorul Muzeului Luvru.
  Fără a-și dezlipi ochi de la imagine, profesorul simți cum repulsia inițială i se transformă într-o bruscă revărsare de mânie: – Cine a făcut asta?!
  – Sperăm că dumneavoastră ne veți ajuta să răspundem la această întrebare, ținând seama de cunoștințele pe care le aveți în domeniul simbolisticii și de programata dumneavoastră întrevedere cu domnia sa.

  Langdon se holbă la fotografie, cu oroare, dar și cu teamă. Imaginea era cumplită și extrem de bizară, deși îi dădea impresia unui déjà-vu. Acum mai bine de un an, primise o altă fotografie, a unui alt cadavru, și o solicitare similară. Douăzeci și patru de ore mai târziu, era cât pe ce să-și piardă viața la Vatican. Fotografia asta nu semăna deloc cu cea de atunci și totuși, ceva anume, în acest sce-nariu, părea ciudat de familiar.
  Agentul se uită la ceas: – Mon capitaine ne așteaptă, monsieur!
  Profesorul abia dacă îl auzi; nu putea să-și desprindă privirea de pe fotografie.
  – Simbolul de aici… și modul în care trupul lui este atât de straniu…
  – Poziționat? îi sugeră agentul.

  Langdon încuviință, înfiorat: – Nu-mi imaginez cine ar fi putut să facă așa ceva!
  Agentul îl fixă încruntat: – Nu ați înțeles, domnule Langdon. Ceea ce vedeți în această fotografie… monsieur Saunière însuși și-a făcut asta.

descărcați cartea direct de aici...........