Cuore inima de copil

Directorul.

Vineri, 18.

Coretti era vesel azi de dimineață, fiindcă profesorul lui de clasa a II-a, Coatti, venise să asiste la examenul de sfârșitul lunii.

Profesorul acesta e un om mare cât un munte, cu părul des și creț, cu barba neagră, cu ochii căprui și cu un glas gros și tare. El amenință necontenit pe copii, că are să-i facă mii de fărâme, că are să-i ducă de urechi la secție; cu toate acestea nu pedepsește pe niciunul; din contră zâmbește pe ascuns, pe sub mustață.

Profesorii noștri sunt opt cu domnul Coatti, socotind și pe un suplinitor, care n-are încă barbă și e așa de mic, încât pare că e un băiețandru.

Un profesor din clasa a IV-a umblă șchiopătând, înfășurat totdeauna într-un tartan de lână; este copleșit de reumatisme. Bietul om a căpătat acele dureri, când era învățător rural, într-o școală așa de umedă încât curgea apa pe pereți. Un altul, tot din a IV-a, e bătrân, cu părul alb de tot. Acesta a fost profesor la o școală de copii orbi.

Unul dintre profesori este totdeauna dichisit, poartă ochelari și are mustățile blonde. Acestuia i s-a dat porecla de Avocățelul, fiindcă își luase bacalaureatul și, fiind învățător, studiase în același timp, și dreptul. El a făcut o carte în care arată cum trebuie să se scrie literele.

Profesorul care ne învață gimnastica, are un chip cu totul soldățesc. A fost în bătălii alături cu Garibaldi și are la gât semnul unei lovituri de sabie, căpătată în bătălia de la Milazzo.

Directorul nostru e un om înalt, pleșuv, cu barba lungă și căruntă, poartă ochelari legați cu aur și este îmbrăcat totdeauna în haine negre, încheiate până la gât. Ce bun e cu băieții! Când îi cheamă în cancelarie, ca să-i dojenească, el nu-i ceartă, îi ia de mână, îi povățuiește încetinel, zicându-le că ar fi mai bine să fie cuminți, că trebuie să se căiască și să promită că o să fie ascultători. Le vorbește cu atâta blândețe și cu un glas așa de lin, încât toți ies de acolo cu ochii plini de lacrimi, impresionați mai tare decât dacă ar fi fost pedepsiți. Bietul director! E totdeauna dimineața cel dintâi la postul său, ca să aștepte pe școlari și să vorbească și cu părinții. La ieșire, după ce pleacă ceilalți profesori, el tot se mai învârtește pe lângă școală, ca să vadă nu cumva să treacă vreo trăsură peste copii, nu cumva să se oprească băieții pe uliță, să se joace și să-și umple ghiozdanele cu nisip și cu pietricele.

Îndată ce-l zăresc la colțul vreunei străzi, copiii fug în toate părțile, încetând deodată de a se mai juca de-a arșicele sau de-a mingea. El îi amenință de departe cu degetul, dar tot cu aceeași privire iubitoare și tristă. Mama spune că nu I-a mai văzut nimeni râzând de când i-a murit băiatul, care intrase voluntar în armată. Ține portretul său pe masă, în cancelaria direcțiunii, ca să-l aibă totdeauna dinaintea ochilor.

După acea nenorocire, voia să se retragă din slujbă: scrisese chiar petiția prin care cerea primăriei, ca să-l scoată la pensie și, fiindcă îi părea rău să lase pe copii, amâna zi după zi, ca să o trimită. Mai deunăzi se hotărâse. Tatăl meu, care stătea de vorbă cu dânsul în cancelaria direcției, îi zicea:

— Ce păcat, domnule director, că-ți ceri retragerea! Tocmai atunci intră în cancelarie un om, ca să înscrie pe copilul său la școala noastră, fiindcă se mutase în suburbia aceea. Îndată ce directorul zări pe băiat, făcu o mișcare de surprindere, se uită bine la el, apoi la portretul fiului său; se mai uită iarăși la copil trăgându-l lângă dânsul și ridicându-i obrazul, apoi zise:

— Bine! Înscrise pe băiat, conduse pe tată și pe fiu și rămase câtva timp pe gânduri.

— Ce păcat că te retragi! zise încă o dată, tatăl meu.

Atunci, directorul luă petiția ce conținea cererea sa de retragere, o rupse în două și zise: "Rămân!"