Dezvoltarea limbajului și a gândirii în primul an

Intre 1 an jumătate și 2 ani intră în acțiune reprezentările. Acum se face trecerea între acțiunea concretă și reprezentarea acțiunii înainte de a trece la executarea ei prin operarea pe plan mental cu simboluri ale obiectelor. Capacitatea de a-și reprezenta ceva printr-un simbol se poate realiza prin : imitația amânată, jocul simbolic, desenul, imaginile mentale, limbajul. Intre dezvoltarea limbajului și reprezentări este o strânsă legătură. Sub influenta limbajului reprezentările se supun unei profunde restructurări. Limbajul, la rândul sau, se dezvolta pe seama creșterii capacitaților de reprezentare a obiectelor, acțiunilor.

Tot acum copilul poate să mimeze acțiuni astfel încât el se poate preface că mănâncă chiar dacă nu are o linguriță sau mâncare în farfurie.
Inițial reprezentările apar involuntar și abia mai târziu voluntar, în urma unei solicitări verbale. Copilul poate fi solicitat pe la 2 ani jumătate să caute și să aducă un anumit obiect la solicitările adulților.

Dezvoltarea gândirii în această perioadă este în strânsă legătură cu dezvoltarea limbajului. Pe la 2 ani datorită întrebării “ce este asta?” copilul identifică și diferențiază diferite obiecte iar întrebarea “de ce?” care apare puțin mai târziu vizează relația dintre obiecte.

Caracteristică perioadei de 1 an / 1 an jumătate este căutarea de noi mijloace pentru a acționa și experimentarea unor noi posibilități de utilizare a unui obiect (reacții circulare terțiare). Apar o serie de conduite noi: de exemplu copilul se urcă pe un scaun pentru a lua un obiect la care nu ajunge altfel. Activitatea sa trece de la perioada de “reproducere” la perioada de “explorare”. Acum copilul nu doar repetă mișcările pe care le vede, ci experimentează și unele noi.

În perioada 18-24 luni are loc interiorizarea schemelor de rezolvare a problemelor. Acum copilul începe să găsească soluții la problemele lui și inventează modalități pentru a-și atinge scopurile. De exemplu dacă vrea să deschidă o cutie cu o jucărie înăuntru, dacă nu reușește,acum începe să analizeze situația întorcând cutia pe toate părțile căutând o soluție.

La 2 ani debutează un nou stadiu, cel al inteligenței preoperatorii care este considerat și stadiul reprezentărilor. Până la 4 ani gândirea copilului este preconceptuală. Preconceptele sunt „noțiunile” empirice care ocupă o poziție intermediară între general și particular, adică nu cuprind toate exemplarele dintr-o categorie ci doar pe acelea care apar în existența concretă.

La sfârșitul celui de-al doilea an de viață modificarea care are loc la nivelul abilităților cognitive este masivă, copiii devenind capabili acum să se angajeze în gândire simbolică, nemaifiind legați de realitatea imediată. Un simbol este un cuvânt sau o imagine care înlocuiește altceva (de exemplu copilul care ia un cub și spune că e o cană, prefăcându-se că bea din ea). Tot acum în loc să se angajeze doar în activități senzorio-motorii cu jucăriile – scuturare lovire, aruncare, supt – copiii încep acum să se joace jocuri imaginative de exemplu un băț este o mașină. Copilul poate să se angajeze în gândirea de tip reprezentațional, adică el poate folosi cuvinte sau imagini pentru a înlocui diferite obiecte, pe care le poate manipula pe plan mental pentru a crea lumea pe care o vrea el. În loc să interacționeze direct cu mediul, acum copilul poate să utilizeze reprezentările mentale ale mediului și să interacționeze cu acestea.
În această perioadă gândirea are un caracter egocentric adică lumea e abordată dintr-un unghi de vedere foarte personal. De exemplu, întrebat fiind un copil dacă are un frate și el spune „da”, întrebat apoi dacă fratele lui are un frate foarte probabil va spune „nu”.

Între 1-3 ani memoria copilului se dezvoltă foarte mult pe linia recunoașterii și reproducerii cuvintelor. Ontogenetic memoria verbală începe în al doilea an de viață datorită perfecționării mecanismelor verbale pe de o parte și progreselor cognitive pe de altă parte.
În această perioadă memoria are un caracter predominant involuntar și afectogen, copilul reținând mai ales lucrurile care i-au plăcut sau care i-au displăcut, care au fost cele mai pregnante. Memoria este alimentată prin achiziția evenimentelor și conduitelor zilnice implicate în satisfacerea trebuințelor și nevoilor copilului.

În această perioadă granița dintre real și fantastic este foarte flexibilă copilul crede tot ceea ce i se povestește.
Este important ca părinții să stimuleze încă din această perioadă imaginația copilului, spunându-le cât mai des scurte povestioare care pot fi însoțite și de imagini.

Dezvoltarea comunicării
Între 18 și 24 de luni are loc formarea vorbirii în propoziții, iar între 48 și 60 de luni are loc organizarea sintaxei (regulilor gramaticale) în vorbire, ceea ce ordonează vorbirea totală.

După 1 an, copilul construiește propoziții simple de 2, apoi de 3 cuvinte. El începe să folosească propriul nume în referințele despre sine, după modelul luat de-a gata de la ceilalți (vorbește despre sine la persoana a treia o perioadă de 2-3 luni).
Copilul începe să denumească numeroase acțiuni ca: gătitul, scrisul, desenatul, călcatul, dormitul, mâncatul, jocul, etc. La 3 ani copilul dispune de aproximativ 1.100 cuvinte.
Progresele privind exprimarea sunt evidente la 2 ani și în alte direcții. Copilul începe să-și transfere foamea de experiență senzorială pe planul interogației verbale: la 2 ani, se manifestă o fază de acută insistență în întrebarea „Ce este asta?”. Se consideră acest moment ca un fel de „mare identificare” a lumii obiectuale. Copilul începe să-și exprime verbal dorințele, voința, dificultățile, sentimentele. Dorința de comunicare
devine intensă, copilul se străduiește să povestească din ce în ce mai mult ceea ce i s-a întâmplat sau ar fi voit să i se întâmple.

La 3 ani copilul intră într-o fază complicată de dezvoltare a limbajului (ca instrument al gândirii). Se instituie o nouă etapă interogativă, în care întrebările perseverente sunt „de ce?”, „cum?”. Această fază atrage atenția și interesul asupra planului gândirii în plină expansiune, spre numeroasele interrelații și dependențe (inclusiv de cauzalitate) dintre fenomenele din jurul copilului, dar și dintre acțiunile înfăptuite de cei din jurul lui.
Interogația „de ce?”, „pentru ce?” permite o vastă acumulare de experiență, dar și creșterea curiozității față de relațiile și interrelațiile dintre fenomene și obiecte și sensibilizarea față de explicații ca expresie a inteligenței ce se adaptează la condițiile realității ca obiect al cunoașterii.
Dezvoltarea evidentă a inteligenței practice, a mișcărilor animate de curiozitate care se transformă în momente de interes, contribuie la acumularea de experiență umană și la transformarea acesteia în conduite.

Dezvoltarea afectivității și a comunicării afective
La 18 luni rezonanța afectivă crește, copilul este mai impresionabil și intuiește dispoziția mamei. Atașamentul față de mama sau de persoana care o înlocuiește devine acaparant. Se manifestă gelozia, dacă mama acordă atenție altui copil sau dacă nu-i acordă lui (copilului) destulă atenție. Gelozia este la copiii mici un spațiu dramatic al trăirilor psihice în care se activează ambiguitatea legată de intrusiune (o a treia persoană în relațiile de afecțiune dintre copil și mamă).
Timiditatea față de persoanele străine, simpatia, antipatia încep să fie nuanțate. Copilului de 2 ani îi place „păcăleala”, gluma, comicul, surâde la complimente, are multe accese de generozitate.
După 2 ani, copilul devine impulsiv, neînțelegător și instabil. Tendințele ostile față de adult cresc, deoarece crește câmpul frustrațiilor. Se constituie negativismul primar ce devine vehement de multe ori. Copilul se trântește, plânge, țipă dacă i se ia un obiect oarecare (jucăria); dacă i se restituie – îl aruncă.
Deosebit de pregnant se manifestă la copiii antepreșcolari atașamentul. Această rezonanță afectivă (atașamentul) face ca în momentul de teamă (de ceva cu totul neobișnuit) copilul să se refugieze în brațele mamei, sau (după 2 ani) să se ascundă în spatele ei. Atașamentul se exprimă ca o dorință de conservare a unei apropieri emoționale de o persoană dată. Conduitele de atașament se complică și se diferențiază, pot să se manifeste și față de o jucărie sau obiect, pe care copilul le poartă cu el peste tot.

Atașamentul este selectiv activ și față de membrii familiei. Aspecte deosebite sunt legate și de anxietate.
Se consideră că în copilăria timpurie se manifestă următoarele forme de anxietate:
(a) anxietatea față de persoane și situații străine, (b) anxietatea de separație. Treptat se constituie și (c) anxietatea morală ca teamă de pedeapsă și trăire a sentimentelor de vinovăție.
(a) La unii copii de 12-14 luni, anxietatea față de persoane străine este foarte intensă. Teama de persoane străine se diminuează spre vârsta de 3 ani. În schimb, anxietatea de acest tip se conservă față de „necunoscut”. Astfel, copilul poate manifesta teamă de „bau-bau”, de „baba-cloanța”, de „moșu” etc. În astfel de situații se exprimă însă și aspecte de teamă morală (de pedepsire).

(b) Anxietatea de separație (mai ales de mamă) capătă în jurul vârstei de 21-24 luni forme dramatice, mai ales dacă copilul este obișnuit ca mama să fie cu el tot timpul, sau dacă persoana care îngrijește copilul, substituind mama, este puțin tandră. Fenomenul de hospitalism, de abandon, în caz de avitaminoză afectivă operează prin mărirea anxietății care acționează asupra resurselor intime ale dezvoltării, deteriorând-o.

(c) După vârsta de 2 ani, copilul începe să intuiască mai clar limitele ce i se impun și să sesizeze conduitele admise, corectitudinea lor, etc. Strategiile de evaziune se constituie din teama de pedeapsă. Acestea au un rol deosebit în formarea identității.