E usor sa ucizi

E usor sa ucizi de Agatha Christie

Capitolul I

Tovarășa de drum

Anglia!

Anglia după atâția ani!

Oare cum o să i se pară?

Luke Fitzwilliam își punea această întrebare, în timp ce cobora pasarela spre doc. Întrebarea îi stăruise în minte cât așteptase la vamă. Iar când, în fine, își luă locul în trenul care ducea pasagerii vaporului, îi revenise dintr-o dată.

Concediile în Anglia însemnau altceva. Bani mulți, pe care să-i arunci în toate părțile (sau, oricum, începi să-i risipești!), vechi prieteni pe care să-i vizitezi, întâlniri cu alții, veniți acasă ca și el – o atmosferă lipsită de griji, în genul: "Ei, n-o să dureze. Ar fi cazul să mă și distrez! Curând plec înapoi".

Acum însă, nu se mai punea problema întoarcerii. Nu vor mai fi nopți toride și înăbușitoare, nici soarele orbitor și frumusețea tropicală a vegetației abundente, nici seri singuratice în care citea și recitea numere vechi din "The Times".

Era un pensionar onorabil, cu câteva modeste venituri particulare în plus, un domn fără griji, care se reîntorcea în țara sa – Anglia. Oare cum își va petrece timpul?

Anglia! Anglia, într-o zi de iunie, sub un cer întunecat și un vânt tăios și pătrunzător. Nu prea părea să-l întâmpine cu drag printr-o zi ca asta! Și oamenii! Doamne, oamenii! Mulțimi întregi, cu chipurile cenușii ca și cerul – chipuri neliniștite și preocupate. Iar casele răsăreau pretutindeni ca ciupercile! Niște căsuțe revoltătoare! Pe tot parcursul niște cotețe prăpădite cu pretenții!

Cu un efort, Luke Fitzwilliam își mută ochii de la peisajul ce se întindea dincolo de fereastra vagonului și se cufundă în lectura ziarelor pe care tocmai le cumpărase: "The Times", "The Daily Clarion" și "Punch".

Începu cu "The Daily Clarion". "Clarion" vorbea numai de derbiul de la Epson.

"Păcat că n-am ajuns ieri. N-am mai văzut un derby de când aveam nouăsprezece ani", se gândi Luke.

Sublinie numele unui cal din formația "Club" și se uită să vadă ce pronostica în ziar corespondentul Clarionu-lui despre el. Dintr-o propozițiune îl nimicise:"Cât privește ceilalți, Jujube II, Mark's Mile, Santony și Jerry Boy, au puține șanse de calificare. Un posibil învins ar fi și..."

Dar pe Luke nu-l interesa posibilul învins. Privirile i se ațintiseră asupra pariului. În dreptul lui Jujube II era trecută cota modestă de 40 la 1.

Se uită la ceas. Patru fără un sfert: "Ei! Acum s-a terminat!" se gândi el. Regreta că nu a pariat pe Clarigold care era al doilea favorit.

Deschise "The Times" și fu absorbit de probleme mai serioase.

Totuși, asta nu dură mult, deoarece un colonel cu o înfățișare fioroasă din celălalt colț al compartimentului atât se enervase de ceea ce citise mai înainte, încât ținu să-și împărtășească indignarea tovarășului de drum. Se scurse o jumătate de oră până când colonelul obosi să-și tot exprime părerea despre: "blestemații aceștia de agitatori comuniști, sir".

În cele din urmă, colonelul amuți și adormi cu gura căscată. Puțin după aceea, trenul încetini și, în sfârșit, se opri. Luke se uită pe fereastră. Ajunseră într-o gară mare și pustie, cu multe peroane. Zări un chioșc ceva mai departe, pe care atârna o tăbliță: Rezultatele derbyului. Luke deschise ușa, sări jos din tren și alergă spre chioșc. O clipă mai târziu se uita cu un zâmbet de satisfacție la cele câteva rânduri mâzgălite la rubrica "Știri de ultimă oră".

Rezultatele derbyului

Jujube II

Mazeppa

Clarigold

Luke zâmbi și mai mult. O sută de lire de cheltuit! Buna Jujube II, respinsă cu atâta dispreț de toți.

Împături ziarul încă zâmbind în sinea sa și se întoarse, trezindu-se... În fața liniei goale. În timp ce se bucurase de victoria lui Jujube II, trenul se strecurase din gară pe neobservate.

— Când dracu a șters-o trenul ăsta? întrebă pe un hamal cu înfățișare mohorâtă.

Acesta răspunse:

— Care tren? N-a mai trecut nici un tren de la 3:14.

— Adineauri a fost un tren aici. Eu m-am dat jos din el. Expresul de Londra.

Răspunsul sosi sec:

— Expresul de Londra nu oprește nicăieri.

— Dar a oprit, îl asigură Luke. Eu am coborât din el.

— Nu oprește până la Londra, repetă hamalul netulburat.

— A oprit chiar la peronul ăsta și eu am coborât din el, să știi!

Pus în fața faptului, hamalul schimbă tactica.

— Nu trebuia să coborâți, spuse el pe un ton de reproș. N-are stație aici.

— Dar a oprit!

— A încetinit. Asta nu înseamnă c-a oprit.

— Nu mă pricep să fac deosebiri așa subtile. Problema este, ce mă fac?

Hamalul, care gândea încet, repetă cu reproș:

— Nu trebuia să coborâți.

— Să zicem că ar fi așa, spuse Luke. "E în zadar, căci ăst necaz s-a întâmplat. Noi nu vom plânge iar, fiindcă trecutu-i mort și nu va reînvia, spuse corbul Nevermore. Mâna care se mișcă scrie, și după ce a scris se mișcă iar, etc. etc. și așa mai departe". Ce vreau eu să aflu este ce mă sfătuiești să fac, având în vedere că ai experiență în serviciul companiei căilor ferate?

— Adică, să vă spun ce-ar fi mai bine să faceți?

— Exact, confirmă Luke, presupun că există trenuri care au stații oficiale aici?

— Cred că mai bine ați lua pe cel de 4:25.

— Dacă trenul de 4:25 merge la Londra, m-am și urcat în el.

Liniștit din acest punct de vedere, Luke începu să se plimbe pe peron. Un panou mare îl informa că se găsea la încrucișarea drumurilor dinspre Fenny Clayton și Wyechwood-under-Ashe și, în clipa următoare, un tren cu un singur vagon, împins din spate de o locomotivă mică și antică, intră încet în gară pufăind și trase pe o linie secundară. Cei șase sau șapte oameni care coborâră traversară podul și veniră lângă Luke pe peron. Hamalul cel mohorât se trezi brusc din moleșeală și începu să împingă un cărucior mare cu lăzi și coșuri; sosi și un alt hamal lângă el, zdrăngănind bidoanele cu lapte. Gara Fenny Clayton se trezi din toropeală.

În cele din urmă, mândru nevoie mare, sosi și trenul de Londra. Vagoanele de clasa a treia erau înțesate și nu existau decât trei vagoane de clasa întâi, fiecare cu câte unul sau doi călători. Luke cercetă acest compartiment. În primul, pentru fumători, era un domn cu aspect cazon care fuma un trabuc. Luke se gândi că pe ziua de azi îi ajunsese colonelul anglo-indian. Trecu în compartimentul alăturat, în care se afla o tânără obosită, cu un aer distins, probabil guvernanta, și un băiețel de vreo trei ani, care părea neastâmpărat. Trecu repede mai departe. Ușa de la compartimentul următor era deschisă și înăuntru nu se afla decât o singură pasageră, o doamnă în vârstă. Văzând-o, Luke își aminti de una din mătușile sale, Mildred, care consimțise cu curaj ca el, pe atunci de zece ani, să crească un șarpe de casă. Mătușa Mildred fusese fără îndoială o mătușă bună, așa cum s-ar cuveni să fie orice mătușă. Intră în compartiment și luă loc.

După cinci minute de activitate intensă a celor de pe vagoanele de transportat lapte, a celor cu cărucioarele de bagaje și a altor verificări, trenul se puse în mișcare. Luke despături ziarul și-și aruncă privirea asupra știrilor ce ar putea să-l mai intereseze pe un om care a parcurs de acum ziarul de dimineață.

Nu își închipuia că o să poată citi multă vreme. Avea multe mătuși, și era aproape sigur că plăcuta doamnă în vârstă din colțul compartimentului nu intenționa să călătorească până la Londra în tăcere.

Avusese dreptate – geamul trebuia ridicat, umbrela alunecase și bătrâna doamnă îi și declara ce bun era trenul cu care călătoreau.

— Numai o oră și zece minute. E foarte bun, să știți, chiar foarte bun. E mult mai bun decât cel de dimineață, care face o oră și patruzeci de minute.

Continuă:

— Bineînțeles, aproape toți îl iau pe cel de dimineață. Adică, e o prostie să călătorești după-masă, când celălalt e cu tarif redus. Și eu am vrut să plec de dimineață, dar îl pierdusem pe Wonky Pooh – motanul meu persan – o frumusețe, numai că a avut ceva la ureche nu de mult – și că nu puteam să plec până nu-l găseam.

Luke murmură:

— Sigur că nu, și, în mod ostentativ, își aruncă privirea pe ziar. Stratagema nu-i servi la nimic. Torentul de vorbe se porni iar.

— Așa că ar trebui să aleg dintre două rele pe cel mai mic; am luat trenul de după-amiază, și e o plăcere să mergi cu el, pentru că nu e atât de aglomerat – chiar asta nu te interesează când călătorești cu clasa întâi. Sigur că de obicei nu procedez așa. Adică, eu consider că asta e oextravagance, acum, când veniturile au scăzut, impozitele s-au ridicat, iar servitorilor trebuie să le dai salarii mai mari; dar am fost atât de năucită – pentru că, știi mă duc la Londra cu niște treburi importante și vroiam să mă gândesc bine ce o să spun... Știți, am vrut să am puțină liniște... Luke își reținu zâmbetul. Și dacă sunt și alții care călătoresc în aceeași direcție – ce să mai vorbim! Nu poți să fii neprietenoasă – așa că mi-am zis că o dată pot să-mi permit și eu, deși cred că în zilele noastre oamenii cheltuiesc prea mult și nimeni nu mai e strângător și nu se mai gândește la ziua de mâine. Ce păcat că s-a desființat orarul cu secunde la trenuri... era cu totul altceva.

Desigur, continuă repede, aruncând o privire fugară înspre fața bronzată a lui Luke, că militarii în permisie trebuie să călătorească cu clasa întâi. Adică, e de la sine înțeles că ofițerii...

Luke îndură privirea cercetătoare a unei perechi de ochi scăpărători. Capitulă imediat. Tot o să-l întrebe până la urmă.

— Nu sunt militar, spuse el.

— Vai, scuză-mă. N-am vrut să... când v-am văzut așa ars de soare, mi-am închipuit că poate veniți din Orient într-o permisie.

— Da, mă întorc din Orient, dar nu în permisie. Puse capăt cercetărilor ulterioare cu o declarație îndrăzneață: sunt polițist.

— Lucrați la poliție? Nu zău, asta-i foarte interesant. O prietenă bună de-a mea, știți băiatul ei tocmai a intrat în poliția palestiniană.

— Vin din Strâmtoarea Mayang, spuse Luke, intervenind iar cu o precizare.

— Vai, ce interesant. Ce coincidență! Vreau să spun faptul că dumneata călătorești în acest vagon. Pentru că, știți, afacerea cu care am plecat la oraș... Ei bine, de fapt mă duc la Scotland Yard.

— Zău? spuse Luke.

Se gândi: "Oare o să se oprească odată sau o ține așa până la Londra?" De fapt, nu-l deranja prea mult, pentru că ținuse foarte mult la mătușa Mildred și-și aminti cum odată îi dăduse o bancnotă de cinci șilingi când avea mai mare nevoie. Și apoi, doamnele în vârstă, cum era acesta sau mătușa Mildred, aveau ceva foarte plăcut și specific englezesc în ele. În Strâmtoarea Mayang nu găseai așa ceva. Semănau cu puddingul de prune de Crăciun, cu jocul de crichet din sat și cu șemineele în care sălta focul. Lucruri pe care ajungeai să le apreciezi mult atunci când nu le aveai și te aflai la celălalt capăt al lumii. (Totuși, puteai să te plictisești dacă ai fi stat prea mult în tovărășia lor, dar, după cum am mai spus, Luke abia debarcase în Anglia, de trei-patru ore).

Bătrâna doamnă reluă, voioasă:

— Da, aveam de gând să plec de dimineață, dar pe urmă, cum v-am spus, am fost foarte îngrijorată de Wonky Pooh. Credeți că e prea târziu să mă duc acum? Adică, Scotland Yardul nu acordă audiențe speciale numai la anumite ore.

— Nu cred că închid la ora patru ca magazinele, spuse Luke.

— Și eu cred tot așa. Adică ar trebui ca oricine să poată anunța o crimă serioasă la orice oră, nu?

— Exact, spuse Luke.

O clipă, bătrâna tăcu. Părea preocupată.

— Întotdeauna m-am gândit că cel mai bine e să mergi la sursă, spuse în cele din urmă. John Reed e o persoană drăguță – sergentul nostru din Wychwood – un om plăcut și foarte politicos. Dar, știți, nu cred că ar putea să se ocupe de o problemă serioasă. S-a obișnuit prea mult să aibă de-a face cu bețivani sau să dea amenzi pentru depășiri de viteze, pentru semnalizări greșite sau persoanelor care nu au permis de ținut câini... foarte rar cu câte o spargere. Dar nu cred, de fapt sunt convinsă, că nu e omul să se ocupe de o crimă!