Expresul de Plymouth

Expresul de Plymouth de Agatha Christie

Alee Simpson, R.N.[1], se urcă de pe peronul de la Newton Abbot într-un compartiment de clasa I al expresului de Plymouth. Un hamal îl urma cu un geamantan greu. Era pe punctul de a-i face vânt pe grătarul pentru bagaje, când tânărul marinar îl opri.

— Nu, lasă-l pe scaun, îl pun eu sus mai târziu. Poftim.

— Mulțumesc, domnule.

Hamalul se retrase cu un bacșiș gras. Ușile se închiseră și o voce de stentor strigă: „Numai spre Plymouth. Legătură pentru Torquay Plymouth, următoarea stație”. Apoi se auzi un fluierat și trenul porni ușor din gară.

Locotenentul Simpson era singur în compartiment. Aerul de decembrie era rece și închise geamul. Apoi inspiră într-o doară și se încruntă. Ce miros venea! Îi reamintea de timpul petrecut în spital și de operația la picior. Da, cloroform; asta era!

Coborî geamul din nou și-și schimbă locul pentru unul cu spatele la locomotivă, își scoase pipa din buzunar și o aprinse. Câtva timp stătu liniștit, uitându-se afară în noapte și fumând.

Apoi se ridică și, deschizându-și valiza, scoase niște ziare și reviste și, închizând-o la loc, se strădui s-o bage sub scaunul de vis-a-vis, fără succes. Ceva ascuns nu-i permitea. O împinse mai tare și cu mai multă nerăbdare, dar, totuși, jumătate din ea rămânea în afară.

De ce dracu nu intră? își zise și, trăgând-o în afară de tot, se aplecă și se uită sub scaun...

O clipă mai târziu un țipăt răsună în noapte și trenul cel lung se opri, fără să vrea, ascultător la tragerea semnalului de alarmă.

— Mon ami, spuse Poirot, știu că ai fost foarte interesat de misterul din expresul de Plymouth. Citește asta!

Am luat nota pe care mi-o întinsese peste masă. Era scurtă și la obiect.

Dragă domnule,

V-aș fi recunoscător dacă îmi veți face o vizită cât de curând veți crede de cuviință.

Al dumneavoastră

Ebenezer Halliday

N-am făcut imediat legătura, așa că m-am uitat întrebător la Poirot.

În loc de răspuns, apucă ziarul și citi tare:

„O descoperire senzațională a fost făcută noaptea trecută. Un tânăr ofițer de marină, care se reîntorcea la Plymouth, a găsit sub scaunul din compartimentul său cadavrul unei femei înjunghiate în inimă. De îndată, ofițerul a tras semnalul de alarmă și trenul a fost oprit. Femeia, care avea în jur de 30 de ani și era elegant îmbrăcată, nu a fost încă identificată”.

— Și, mai târziu am dat peste asta:

„Femeia găsită moartă în expresul de Plymouth a fost identificată ca doamna Rupert Carrington”.

— Ei, vezi acum, prietene? Sau, dacă încă nu, îți mai spun și asta: doamna Rupert Carrington a fost, înainte de căsătorie, Flossie Halliday, fiica bătrânului Halliday, regele oțelului din America.

— Și el a trimis după tine? Splendid!

— I-am făcut un mic serviciu în trecut; o afacere cu niște acțiuni la purtător. Și, odată, când am fost la Paris pentru o vizită regală, mi-a fost arătata domnișoara Flossie. La jolie petite pensionnaire! Ea avea și o zestre frumoasă! Aceasta a dus la necaz. A făcut o alegere proastă.

— Cum s-a întâmplat?

— Un anume conte de la Rochefour. Un bien mauvais sujet! Un tip nepotrivit, cum ați spune voi. Un aventurier, pur și simplu, care știa cum să atragă o tânără romantică. Din fericire, tatăl ei a aflat la timp. A dus-o degrabă înapoi în America. Acum câțiva ani am auzit de căsătoria ei, dar nu știu nimic despre soț.

— Hm, am zis. Onorabilul domn Rupert Carrington nu stă pe roze după toate socotelile. Cred că a intrat bine în toți banii și mi-l imaginez pe bătrânul Halliday apărând la timp. Aș zice că greu i s-ar putea găsi perechea unui tânăr ticălos prezentabil, foarte manierat și fără nici un fel de scrupule.

— Ah, biata fată! Elle n’est pas bien tombée!

— Îmi închipui că el i-a dat de înțeles de la început că banii și nu altceva l-au atras la ea. Cred că s-au îndepărtat aproape imediat. În ultimul timp am auzit vorbindu-se despre un divorț definitiv.

— Bătrânul Halliday nu e prost. El nu ar lăsa să i se ducă banii ei pe apa sâmbetei.

— Chiar așa. Oricum, știu precis că domnul Rupert se zice că este extrem de strâmtorat.

— Aha! Tocmai mă întrebam...

— Ce te întrebai?

— Prietene dragă, nu sări la mine chiar așa. Văd că te interesează. Ce-ar fi să mă însoțești la domnul Halliday. E o stație de taxiuri la colț.

Câteva minute au fost suficiente pentru a ajunge la su­perba casă din Park Lane, închiriată de magnatul american. Am fost conduși în bibliotecă și aproape imediat a apărut uni bărbat înalt și voinic, cu ochi pătrunzători și o bărbie ascuțită.

— Domnul Poirot? întrebă domnul Halliday. Cred că nu este nevoie să vă spun pentru ce am apelat la dumneavoastră. Ați citit în ziare. Și eu nu sunt omul care să stea mult pe gânduri. Am auzit că sunteți la Londra și mi-am reamintit ce treabă bună ați făcut cu acțiunile acelea. Nu uit pe nimeni. Am pus pe roate Scotland Yard-ul, dar vreau să am și omul meu. Banii nu sunt o problemă. Toți dolarii i-am adunat pentru fetița mea... și-acum că s-a dus, am să cheltui până la ultimul cent să-l prind pe nenorocitul de ticălos care a făcut-o! Înțelegeți? Așa că-i treaba dumneavoastră să-mi dați „marfa”.

Poirot se înclină.

— Accept, domnule, cu atât mai mult cu cât am văzut-o pe fiica dumneavoastră la Paris de mai multe ori. Și-acum am să vă întreb să-mi spuneți ceva despre împrejurările călătoriei ei la Plymouth și orice alte detalii care v-ar părea utile în acest caz.

— Bine, pentru început să vă spun că nu se ducea la Plymouth. Se ducea la o petrecere la Avonmead Court, locuința ducesei de Swansea. A plecat din Londra, de la Paddington la ora 12 și 14 minute și a ajuns la Bristol (unde trebuia să schimbe trenul) la ora 2și 50 de minute. Expresurile de Plymouth, desigur, merg prin Westbury și nu se apropie de loc de Bristol. Cel de ora 12 și 14 minute merge fără să se oprească până la Bristol, după care are stații la Weston, Taunton, Exeter și Newton Abbot. Fiica mea călătorea singură în compartimentul care-i fusese rezervat până la Bristol, camerista ei aflându-se într-un compartiment de clasa a III-a în vagonul următor.

Poirot încuviință și domnul Halliday continuă:

— Petrecerea de la Avonmead Court urma să fie una grozavă, cu mai multe baluri și, în consecință, fata mea își luase cu ea aproape toate bijuteriile, în valoare de circa 100 000 de dolari.

— Un moment, îl întrerupse Poirot. Cine ținea bijuteriile? Fata dumneavoastră sau servitoarea?

— Fata mea întotdeauna le ținea la ea, într-o casetă mică albastră marocană.

— Continuați, domnule.

— La Bristol, servitoarea, Jane Mason, a luat bagajul și haina stăpânei sale, care erau la ea, și a venit la ușa com­partimentului lui Flossie. Spre marea ei surpriză, fata mea i-a spus că nu coboară la Bristol, ci merge mai departe, îi ordonă servitoarei să ia valiza și să o depună la camera de bagaje din gară. Apoi putea să servească un ceai la bufet, dar trebuia să-și aștepte stăpâna în gară, care avea să se reîntoarcă la Bristol cu un alt tren în cursul după-amiezii. Deși foarte uimită, servitoarea făcu așa cum i se spusese. A dus valiza la bagaje și a băut ceai. Dar tren după tren veneau și stăpâna nu apărea. După sosirea și a ultimului tren, lăsă valiza unde era și se duse la hotelul de lângă gară pentru noapte, în dimineața aceasta a citit despre tragedie și s-a întors acasă cu primul tren.

— Nimic n-ar putea justifica brusca schimbare a programului de către fiica dumneavoastră?

— Uitați despre ce e vorba. După Jane Mason, la Bris­tol, Flossie nu mai era singură în compartimentul ei. Mai era un bărbat care se uita pe fereastră, așa încât ea nu i-a putut vedea fața.

— Trenul are un coridor, nu-i așa?

— Da.

— Pe ce parte era coridorul?

— Pe partea peronului. Fata mea a stat pe coridor cât timp a vorbit cu Mason.

— Și nu vă îndoiți nici o clipă, mă scuzați! Poirot se ridică și îndreptă cu grijă trusa de scris de pe birou, care era puțin strâmbă.

— Je vous demande pardon, continuă el, luând iar loc. Mă enervează când văd ceva strâmb. Ciudat, nu? Voiam să zic, domnule, că nu există nici o îndoială în mintea dum­neavoastră în legătură cu faptul că aceea întâlnire neașteptată ar fi cauza schimbării bruște de plan a fetei dumneavoastră.

— Pare singura presupunere rezonabilă.

— N-aveți idee cine ar putea fi domnul în chestiune?

Milionarul ezită o clipă, apoi răspunse:

— Nu, nu știu de loc.

— Acum, în legătură cu descoperirea corpului.

— A fost descoperit de un tânăr ofițer de marină care a dat imediat alarma. Era un doctor în tren, care a examinat corpul. Ea a fost adormită mai întâi cu cloroform și apoi înjunghiată. El a fost de părere că era moartă de vreo patru ore, așa că trebuie să se fi întâmplat imediat după ce expresul a plecat din Bristol, probabil până la Weston, sau între Weston și Taunton.

— Și caseta cu bijuterii?

— Domnule Poirot, caseta cu bijuterii a dispărut.

— Încă un lucru, domnule. Cui îi revine averea fetei dumneavoastră la moartea ei?

— Flossie a făcut un testament imediat după căsătorie, lăsând totul soțului ei. Ezită o clipă, apoi continuă: pot să vă spun, domnule Poirot, că-l consider pe ginerele meu un ticălos fără principii și că, la sfaturile mele, fata mea era pe punctul de a se despărți legal de el, ceea ce nu era o problemă dificilă. I-am pus banii pe numele ei în așa fel încât el nu se putea atinge de ei în timpul vieții, dar, deși trăiau cu totul despărțiți de câțiva ani, îi acoperea frecvent cererile de bani ca să evite un scandal public. Totuși, eu eram hotărât să pun capăt acestei chestiuni, Până la urmă, Flossie a acceptat și avocații mei au primit împuternicirea să înceapă procedurile de divorț.

— Și unde este domnul Carrington?

— La Londra. Cred că a fost în provincie ieri, dar s-a întors aseară.

Poirot se gândi puțin. Apoi zise:

— Cred că asta-i tot, domnule.

— Vreți să o vedeți pe servitoarea Jane Mason?

— Dacă se poate?

Halliday sună dintr-un clopoțel și-i dădu un ordin scurt valetului.

După câteva minute Jane Mason intră în cameră – o femeie respectabilă, cu trăsături dure, lipsită de emoții în fața tragediei, cum numai un bun servitor poate fi.

— Îmi permiteți să vă pun câteva întrebări? Stăpâna dumitale, arăta ca de obicei înaintea plecării de ieri dimineață? Nu era emoționată sau agitată?

— O, nu, domnule!

— Dar la Bristol nu era cumva schimbată?

— Ba da, foarte supărată, atât de nervoasă că nu părea să știe ce spune.

— Ce-a spus exact?

— Ei bine, domnule, după câte îmi amintesc a spus așa: „Mason, mi-am schimbat planurile. S-a întâmplat ceva, vreau să zic că nu mai cobor aici. Trebuie să merg mai departe. Dă jos valiza și pune-o la bagaje; apoi servește un ceai și așteaptă-mă în gară.” Să vă aștept aici, doamnă? am întrebat. „Da, da. Nu pleca din gară. O să vin cu un tren mai târziu. Nu știu când. Nu cred că foarte târziu.” Foarte bine, doamnă, am spus eu. Nu era de competența mea să pun întrebări, dar mi s-a părut foarte straniu.

— Nu semăna cu stăpâna dumitale, nu?

— Parcă nu era ea, domnule.

— La ce te-ai gândit?

— Ei bine, domnule, m-am gândit că era din cauza dom­nului din compartiment. N-a vorbit cu el, dar s-a întors o dată sau de două ori, ca și cum l-ar fi întrebat dacă e bine ce face.

— Dar n-ai văzut fața domnului?

— Nu, domnule, a stat cu spatele la mine tot timpul.

— Poți să-l descrii cumva?

— Avea un pardesiu galben deschis și o șapcă. Era înalt și subțire și părul de la spate era negru.

— Nu-l cunoșteai?

— O, nu, nu cred.

— Nu era cumva stăpânul dumitale, domnul Carrington?

Mason parcă tresări.

— O, nu cred, domnule!

— Dar nu ești sigură?

— Era cam de talia stăpânului, domnule, dar nu m-am gândit niciodată să fie el. Îl vedeam atât de rar. N-aș putea spune că n-a fost el!

Poirot ridică un ac cu gămălie de pe covor, se încruntă la el sever și apoi continuă:

— Ar fi fost posibil ca bărbatul să se fi urcat în tren la Bristol, înainte ca tu să ajungi la compartiment?

Mason a stat pe gânduri.

— Da, domnule, cred că ar fi putut. Compartimentul meu era foarte aglomerat și mi-au trebuit câteva minute pentru a coborî... Apoi, era o mare mulțime pe peron și asta m-a făcut să întârzii din nou. Dar el ar fi avut numai un minut sau două pentru a vorbi atunci cu stăpâna. Am considerat că venise de-a lungul coridorului

— Asta-i mai probabil, cu siguranță.

Poirot făcu o pauză și era tot încruntat.

— Știți cum era îmbrăcată doamna? Ziarele dau detalii, dar aș vrea să mi le confirmați.

— Purta o tocă din blană de vulpe cu un voal alb cu puncte și un taior frez – o nuanță care-i numită electrică.

— Hm, cam izbitor.

— Da, remarcă domnul Halliday. Inspectorul Japp speră că asta ne-ar putea ajuta să fixăm locul unde s-a produs crima. Oricine a văzut-o și-ar aduce aminte de ea.

— Précisément! Mulțumesc, domnișoară.

Servitoarea părăsi camera.

— Ei bine, se ridică brusc Poirot. Asta-i tot ce pot să fac aici, în afară de faptul, domnule, de a vă cere să-mi spuneți totul, dar absolut totul!

— Dar așa am făcut.

— Sunteți sigur?

— Absolut.

— Atunci nu mai este nimic de spus. Trebuie să refuz cazul.

— De ce?

— Pentru că nu ați fost sincer cu mine.

— Vă asigur ...

— Nu, îmi ascundeți ceva. Urmă o pauză și, apoi, Halliday scoase o bucată de hârtie din buzunar și i-o întinse prietenului meu.

— Cred că la asta vă referiți, domnule Poirot, deși, cum de știți de ea, îmi întrece orice închipuire!

Poirot zâmbi și despături hârtia. Era o epistolă cu un scris fin, înclinat. Poirot o citi cu glas tare:

„Chère Madame,

Aștept cu nerăbdare și infinită plăcere fericirea de a vă întâlni din nou. După răspunsul vostru atât de amabil la scrisoarea mea, cu greu îmi stăpânesc nerăbdarea. N-am uitat niciodată acele zile de la Paris.

Este îngrozitor că trebuie să părăsiți Londra mâine. Totuși, foarte curând și poate mai repede decât vă gândiți, o să am bucuria de a revedea încă odată doamna a cărei imagine mi-a stăpânit întotdeauna inima.

Primiți, chèremadame, toate asigurările celor mai devotate și neschimbate sentimente ale mele.

Armand de la Rochefour”

Poirot îi dădu înapoi scrisoarea lui Halliday și se înclină.

— Îmi imaginez, domnule, că nu știați că fata dum­neavoastră intenționa să-și reînnoiască legătura cu contele de la Rochefour.

— A venit ca un trăsnet pentru mine! Am găsit această scrisoare în geanta ei. După cum posibil știți, domnule Poirot, acest așa-numit conte este un aventurier de cea mai proastă speță.

Poirot fu de acord.

— Dar vreau să știu cum de-ați aflat de existența acestei scrisori?

Prietenul meu zâmbi.

— Domnule Halliday, n-am știut. Dar pentru a lua urme de pași și a recunoaște scrum de țigară nu-i suficient pentru un detectiv. El trebuie să fie și un bun psiholog! Știam că nu vă plăcea și că nu aveați încredere în ginerele dum­neavoastră. El beneficiază de pe urma morții fiicei dumneavoastră. Descrierea servitoarei privind bărbatul misterios concordă suficient cu o recunoaștere a sa. Totuși, nu vă in­teresează această urmă! De ce? Pentru că bănuielile dum­neavoastră merg într-o altă direcție. De aceea ascundeați ceva.

— Aveți dreptate, domnule Poirot. Am fost sigur de vina lui Rupert până ce am găsit această scrisoare. M-a tulburat îngrozitor.

— Da. Contele zice: „foarte curând și poate mai repede decât vă gândiți”. Evident, el nu vroia să aștepte până când ați fi prins de veste de reapariția sa. El a fost cel care a călătorit de la Londra cu trenul de ora 12 și 14 minute și a venit de-a lungul coridorului la compartimentul fiicei dumneavoastră? Dacă îmi amintesc exact și contele de la Rochefour este înalt și brunet!

Milionarul aprobă din cap.

— Ei bine, domnule, vă spun bună ziua. Scotland Yard-ul are, presupun, o listă a bijuteriilor.

— Da. Cred că inspectorul Japp e acum aici, dacă vreți să-l vedeți.

Japp era un vechi prieten de-al nostru și l-a întâmpinat pe Poirot cu un fel de dispreț plin de afecțiune.

— Și ce mai faci, domnule? Nu e nici o râcă între noi deși avem metode diferite de a aborda lucrurile. Ce mai fac „micile celule cenușii”? Ei, se întăresc?

Poirot se lumină tot.

— Funcționează, bunul meu Japp; pe cinstea mea că da!

— Atunci e în regulă. Crezi că a fost onorabilul Rupert sau un escroc? Supraveghem toate locurile, desigur. Vom ști dacă sclipiciurile vor fi plasate, pentru că cel ce a făcut-o n-o să le țină să admire cum sclipesc. E puțin probabil! Încerc să descopăr unde a fost ieri Rupert Carrington. E ceva învăluit în mister. Am pus un om să-l urmărească.

— Ți-ai luat o mare precauțiune, dar o zi mai târziu, remarcă Poirot cu blândețe.

— Întotdeauna faci câte-o glumă, domnule Poirot. Gata, am zburat la Paddington. Bristol, Weston, Taunton, asta-i cursa mea. La revedere.

— Treci pe la mine în seara asta să-mi spui ce-ai aflat?

— Desigur, dacă mă întorc.

— Acest inspector bun crede că materia e veșnic în mișcare, murmură Poirot, când prietenul nostru plecă. Umblă, măsoară urmele, adună noroi și scrum! Este extrem de ocupat! Este neînchipuit de zelos! Și dacă îi aduc vorba de psihologie, știți ce face? Zâmbește! Și probabil își spune în sinea lui: „Bietul bătrânel Poirot îmbătrânește! Devine senil!” Japp face parte din „tânăra generație care bate la ușă”. Și, pe onoarea mea! Sunt așa de ocupați cu bătutul la ușă, încât nu observă că ea este deschisă!

— Și ce veți face?

— Pentru că avem carte blanche, am să cheltui trei penny ca să dau un telefon la hotelul Ritz, unde trebuie să fi observat că stă contele nostru. După care, pentru că picioarele îmi sunt puțin greoaie și pentru că am strănutat de două ori, am să mă întorc în apartamentul meu și am să-mi fac un ceai tare pe lampa cu spirt.

L-am revăzut pe Poirot a doua zi dimineață când l-am găsit terminându-și liniștit micul dejun.

— Ei? Am întrebat nerăbdător. Ce s-a întâmplat?

— Nimic.

— Dar Japp?

— Nu l-am văzut.

— Contele?

— A plecat de la Ritz, alaltăieri.

— În ziua crimei?

— Da.

— Asta rezolvă treaba! Rupert Carrington este exclus.

— Pentru că De la Rochefour a plecat de la Ritz? Te cam grăbești, prietene.

— Oricum, trebuie urmărit, arestat! Dar care ar putea fi motivul său?

— Bijuterii în valoare de o sută de mii de dolari reprezintă un motiv bun pentru oricine. Nu, nu, problema care mă frământă este: de ce s-o omoare? De ce să nu-i fure, pur și simplu, bijuteriile? Ea nu l-ar fi dat în judecată.

— De ce nu?

— Pentru că e femeie, mon ami. Ea l-a iubit o dată pe acest bărbat. Așa că ar fi suferit în liniște după cele pier­dute. Și contele, care este un psiholog extrem de bun în privința femeilor – de unde și succesele lui – știa asta perfect de bine! Pe de altă parte, dacă Rupert Carrington ar fi omorât-o, de ce să-i ia bijuteriile care l-ar fi incriminat în mod fatal?

— Ca un prost.

— Poate că ai dreptate, prietene. Ah, iată-l pe Japp! Îl recunosc după cum bate la ușă.

Inspectorul strălucea a bună dispoziție.

— ‘mneața, Poirot. Tocmai m-am întors. Am făcut o treabă pe cinste! Și tu?

— Eu mi-am aranjat ideile, i-a răspuns placid Poirot.

Japp râse din toată inima.

— Tipule, îmbătrânești, făcu el, uitându-se spre mine. Asta nu-i pentru noi, tinerii, spuse el cu voce tare.

— Quel dommage! replică Poirot.