Floarea de Magnolie

Floarea de Magnolie de Agatha Christie

Vincent Baston aștepta sub ceasul din gara Victoria. Din când în când privea în sus la el îngrijorat, își spuse în sinea lui: „Câți bărbați au așteptat aici o femeie care n-a venit?”

Un gând năprasnic îi trecu. Dacă Theo n-a venit, dacă s-a răzgândit? Femeile fac astfel de lucruri. Era el sigur de ea, fusese el vreodată sigur de ea? Știa el, oare, ceva cu adevărat despre ea? Nu-l uluise ea de la început? Părea să fi fost două femei – ființa frumoasă, veselă care era soția lui Richard Darrell și cealaltă – tăcută, misterioasă, care se plimbase lângă el în grădina de la Haymer's Close. Ca o floare de magnolie – așa îi apărea ea în gând – poate pentru că sub o magnolie trăiseră ei fiorul primului lor sărut incredibil, incandescent. Aerul era plin de dulceața parfumului florilor de magnolie și una sau două petale, precum catifeaua, aromate căzură plutind, așternându-se cu fața în sus care arăta atât de albă, atât de moale și atât de tăcută ca a ei. Floarea de magnolie – exotică, parfumată, misterioasă.

Asta se întâmplase cu două săptămâni în urmă, a doua zi după ce o întâlnise. Și-acum o aștepta să vină la el pentru totdeauna. Din nou, neîncrederea îl cuprinse. Ea n-o să vină. Cum a putut oare să creadă așa ceva? Însemna să renunțe la atât de multe lucruri. Frumoasa doamnă Darrell nu putea să facă așa ceva fără să se afle. Aveau să urmeze vreo nouă zile de uimire generală, de scandal cu mari implicații care nu va fi niciodată uitat cu desăvârșire. Existau căi mai bune, mai convenabile de a face asemenea lucruri – un divorț discret, spre exemplu.

Dar ei nu se gândiseră nici o clipă la așa ceva, cel puțin el nu. Dar ea? Se întrebă el. Nu știuse niciodată nimic despre gândurile ei. Îi ceruse să vină cu el aproape timorat, în fond, cine era el? Nimeni, în mod deosebit – unul dintr-o mie de plantatori de portocali din Transvaal. Ce viață să-i ofere, după strălucirea Londrei! Și totuși, de vreme ce o dorea cu atâta disperare, simțea nevoia să-i ceară să vină.

Ea consimțise foarte liniștită, fără ezitări sau proteste, ca și cum era lucrul cel mai simplu din lume pe care el i-l cerea.

— Mâine? Întrebase el amețit, aproape fără să-i vină a crede.

Și ea promisese pe tonul acela blând, sfârșit, care se deosebea atât de mult de râsul ei zgomotos din mijlocul societății. Când o văzuse prima dată o comparase cu un diamant – un șuvoi de flăcări, reflectând lumina de pe o sută de fațete. Dar la acea primă atingere, la acel prim sărut, ea se schimbase în mod miraculos în liniștea înnegurată a unei perle – o perlă ca o floare de magnolie alb-roză.

Ea promisese. Și-acum el o aștepta să-și îndeplinească promisiunea.

Se uită din nou la ceas. Dacă nu venea repede aveau să piardă trenul.

Brusc, o strângere de inimă îl cuprinse. Ea n-o să vină. Bineînțeles, ea n-o să vină. Fusese un prost că se așteptase vreodată la așa ceva! Ce erau promisiunile? Va găsi o scrisoare când se va întoarce în apartamentul său, în care explica, protesta, spunea toate lucrurile, cum obișnuiesc femeile când se scuză pentru lipsa lor de curaj.

Simțea că-l cuprinde furia și amărăciunea frustrării.

Apoi o văzu venind spre el pe peron cu un zâmbet imperceptibil. Mergea încet, fără să se grăbească, netulburată, ca cineva care avea toată eternitatea în față. Era în negru, toată în negru catifelat, cu o pălăriuță neagră care-i încadra minunata paloare mătăsoasă a feței.

Se trezi apucându-i mâna, murmurând stupid:

— Deci ai venit, ai venit, în cele din urmă!

— Desigur.

Cât de calm suna vocea ei! Cât de calm!

— Credeam că n-o să vii, spuse el, lăsându-i mâna și respirând din greu.

Ochii ei se deschiseră mari, ochi frumoși. Se citea uimirea în ei, uimirea simplă a unui copil.

— De ce?

El nu răspunse, în schimb, se întoarse într-o parte și opri un hamal care trecea. Nu aveau mult timp. Următoarele câteva minute au fost doar înghesuială și grabă. Apoi stăteau în compartimentul lor rezervat și casele cafenii din sudul Londrei defilau prin fața lor.

Theodora Darrell stătea în fața lui. Deci, era cu el. Și el știa acum cât de neîncrezător fusese chiar până în ultimul minut. Nu îndrăznise că creadă cu adevărat. Acel aer magic, derutant al ei îl speriase. I se păruse imposibil ca ea să-i aparțină vreodată.

Acum așteptarea trecuse. Pasul irevocabil fusese făcut. Se uită la ea. Stătea în colț liniștită. Zâmbetul abia perceptibil zăbovea pe buzele ei, ochii îi erau aplecați, genele lungi, negre mângâiau pomeții pufoși ai obrajilor.

El medita: „Ce-i trece prin cap acum? La ce se gândește? La mine? La soțul ei? Dar ce crede despre el? L-a iubit vreodată? Sau nu l-a iubit niciodată? Îl urăște sau îi este indiferent?” O idee îi trecu prin cap: „Nu știu. N-am să știu niciodată. O iubesc și nu știu nimic despre ea – nici ce gândește, nici ce simte.”

Gândurile lui se învârteau în jurul soțului Theodorei Darrell. Cunoscuse o mulțime de femei măritate care erau imediat dispuse să vorbească despre soții lor, despre cât de neînțelese erau, cum le ignorau sentimentele cele mai frumoase. Vincent Baston reflecta cinic că era unul dintre cele mai bine cunoscute gambit-uri*1.

Doar cu câteva excepții, Theo nu vorbise niciodată despre Richard Darrell. Baston știa despre el ceea ce cunoșteau toți. Era un om de lume, frumos, cu o purtare atrăgătoare, naturală. Toți îl plăceau pe Darrell. Soția lui a părut să fie întotdeauna în relații excelente cu ei. Dar asta nu dovedea nimic, se gândea Vincent. Theo era bine crescută, ea nu și-ar fi mărturisit amărăciunile în public.

N-au schimbat nici o vorbă. Din a doua seară după întâlnirea lor, când se plimbaseră împreună în grădină, în tăcere, umăr lângă umăr și el simțise tremuratul slab care o cuprinse la atingerea lui, nu fusese nici un fel de explicație, nici un fel de definire a situației lor. Ea răspunsese la săruturile sale, o ființă mută, vibrândă, despovărată de acea strălucire puternică ce, împreună cu frumusețea ei alb-roză, o făcuse vestită. Niciodată nu spusese ceva despre soțul ei. Vincent fusese recunoscător pentru asta, atunci. Era bucuros că-l scutise de justificările unei femei care dorea să-și asigure iubitul și pe ea însăși că aveau motive întemeiate să cedeze mrejelor dragostei lor.

Dar acum, conspirația tăcerii îl îngrijora. Avea din nou sentimentul acela panicard că nu știa nimic despre ființa asta stranie care-și lega de bună voie viața de a lui. Se temea.

Într-o încercare de a căpăta încredere, se aplecă și puse o mână pe genunchiul îmbrăcat în negru din fața lui. Simți din nou acel tremur slab care o cuprindea și îi căută mâna. Se aplecă mai mult și o sărută prelung, fără grabă. Simți răspunsul degetelor ei în ale sale, ridică ochii, îi întâlni pe ai ei și fu mulțumit.

Se rezemă din nou la locul său. Pentru moment nu vroia mai mult. Erau împreună. Ea era a lui. Și atunci spuse pe un ton ușor ironic:

— Ești foarte tăcută.

— Da?

— Da. Așteptă un minut, apoi spuse pe un ton mai grav: Ești sigură că nu… Regreți?

Ochii ei se deschiseră mari la auzul acestor vorbe.

— O, nu!

El nu se îndoia de răspuns. Era o sinceritate absolută în el.

— La ce te gândești? Vreau să știu.

În șoaptă răspunse:

— Cred că mi-e frică.

— Frică?

— De fericire.

Atunci el o luă în brațe, o strânse la pieptul lui și o sărută pe față și pe gât.

— Te iubesc, zise. Te iubesc, te iubesc, te iubesc.

Răspunsul ei era în îmbrățișarea trupului său, în abandonul buzelor sale.

Apoi se întoarse în colțul său. Luă o revistă; și ea la fel. Din când în când peste marginea revistelor ochii lor se întâlneau. Atunci își zâmbeau.

Sosiră la Dover imediat după ora cinci. Urmau să petreacă noaptea acolo și să traverseze spre continent în ziua următoare. Theo intră în camera lor de hotel cu Vincent urmând-o îndeaproape. El ținea câteva ziare de seară pe care le aruncă pe masă. Doi servitori au adus bagajele și s-au retras.

Theo se întoarse de la fereastra unde stătuse uitându-se afară, în clipa următoare erau unul în brațele celuilalt.

Se auzi o bătaie ușoară în ușă și se îndepărtară.

— Fir-ar al naibii, spuse Vincent, se pare că n-o să fim deloc singuri.

Theo zâmbi.

— Nu cred, spuse ea blând.

Așezându-se pe sofa, apucă unul dintre ziare. Cel care bătuse se dovedi a fi un ospătar ce aduse ceaiul. Îl puse pe masă, o trase pe aceasta lângă sofa, aruncă o privire grijulie în jur, întrebă dacă mai era nevoie de ceva și se retrase.

Vincent, care se dusese în camera alăturată, reveni în sufragerie.

— Hai să bem ceai, spuse el vesel, dar se opri deodată în mijlocul camerei. S-a întâmplat ceva? Întrebă el.

Theo stătea în capul oaselor înțepenită pe sofa. Privea înainte cu ochi cerniți și fața avea o paloare cadaverică.

Vincent se repezi la ea.

— Ce e, iubito?

În loc de răspuns, ea îi întinse ziarul, arătându-i cu degetul un titlu.

Vincent apucă ziarul. Citi: „Eșec la firma Hobson, Jekyll and Lucas”. Pentru moment, numele marii firme din City nu-i spunea nimic, deși avea convingerea supărătoare în sinea lui c-ar fi trebuit să știe. Se uită întrebător la Theo.

— Richard este „Hobson, Jekyll and Lucas”, explică ea.

— Soțul tău?

— Da.

Vincent se uită din nou la ziar și citi informația proaspătă tipărită la loc vizibil. Expresii ca: „faliment neașteptat”, „urmează serioase revelații”, „alte firme afectate” îl surprinseră neplăcut.

Întrerupt de un zgomot, ridică privirea. Theo își aranja pălărioara ei neagră în fața oglinzii. Ea se întoarse, auzindu-i mișcarea. Se uită țintă în ochii lui.

— Vincent, trebuie să mă duc la Richard. El sări în sus.

— Theo, nu fi absurdă.

Ea repetă mecanic.

— Trebuie să mă duc la Richard.

— Dar, draga mea…

Arătă cu mâna spre ziarul de pe dușumea.

— Asta înseamnă ruină, faliment. Nu pot să aleg ziua aceasta dintre toate ca să-l părăsesc.

— L-ai părăsit înainte de a auzi de asta! Fii rezonabilă.

Clătină din cap cu tristețe.

— Nu înțelegi. Trebuie să mă duc la Richard.

Nu putea s-o înduplece. Ciudat că o ființă atât de moale, de docilă putea să fie așa de intransigentă. La început, nu îl contrazise, îl lăsă să spună ce avea de zis fără să-l împiedice. O luă în brațele sale încercând s-o convingă, să-i trezească sentimentele ei, dar, deși gura ei catifelată îi răspundea la sărutări, simțea la ea ceva îndepărtat și de neînvins care rezista rugăminților sale.

În cele din urmă, îi dădu drumul, sătul și obosit de încercările zadarnice. După rugăminți îi făcu reproșuri, cu amărăciune că nu-l iubise niciodată. Și astea le ascultă în liniște, fără să protesteze, cu fața mută și îndurerată, dovedind câtă minciună era în cuvintele lui. Pe urmă furia puse stăpânire pe el; îi aruncă toate cuvintele crude care-i veneau în minte, încercând s-o rănească și s-o jignească.

Și puterea cuvintelor se epuizase. Nu mai era nimic de spus. Stătea cu capul în mâini, uitându-se la covorul roșu, pufos. Theodora stătea lângă ușă, o umbră neagră cu o față albă.

Totul se terminase. Spuse încet:

— La revedere, Vincent.

El nu răspunse.

Ușa se deschise și se închise din nou.

Familia Darrell locuia într-o casă în Chelsea – o casă din lumea-veche, ciudată, situată în mijlocul unei mici grădini proprii, în fața casei creștea o magnolie, pătată, murdară, jegoasă, dar, totuși, o magnolie.

Theo se uită în sus la ea, trei ore mai târziu când se afla în prag. Un zâmbet brusc îi schimonosi gura dureros.

Se duse direct în biroul din spatele casei. Un bărbat se plimba încoace și încolo prin cameră – un om tânăr, cu o față frumoasă și o expresie neliniștită. Scoase o exclamație de ușurare când ea intră.

— Slavă domnului c-ai apărut, Theo. Spuneau că ți-ai luat bagajul și că ai plecat undeva afară din oraș.

— Am văzut știrile și m-am întors.

Richard Darrell o luă de după umeri și o trase spre canapea. Se așezară unul lângă altul. Theo se eliberă din strânsoarea brațului de o manieră care părea perfect naturală.

— Cât de rău stai, Richard? Întrebă ea liniștită.

— Cât de rău se poate. Și asta spune totul.

— Povestește-mi!

El începu să se plimbe prin cameră în timp ce vorbea. Theo stătea și-l urmărea cu privirea. El n-avea cum să știe că, din când în când, camera se încețoșa, vocea sa pălea, în timp ce o altă cameră dintr-un hotel din Dover i se profila clar în fața ochilor ei.

Cu toate astea, reuși să asculte destul de clar. El se întoarse și se așeză pe canapea lângă ea.

— Din fericire, încheie el, nu pot ataca actul tău de căsătorie. De asemenea, casa e a ta.

Theo aprobă din cap, gânditoare.

— O vom avea oricum, spuse ea. Deci, lucrurile nu i stau chiar așa de rău! Înseamnă doar un nou început, asta-i tot.

— O! Exact. Da.

Dar ceva în vocea lui nu suna adevărat. Și Theo se gândi deodată: „E altceva. El nu mi-a spus totul.”

— Nu mai e nimic, Richard? Îl întrebă ea cu blândețe. Ceva mai rău?

El ezită doar o clipă și-apoi:

— Mai rău? Ce să fie?

— Nu știu, spuse Theo.

— O să fie în regulă, declară Richard mai mult ca să se asigure pe el decât pe Theo. Sigur c-o să fie în regulă. O luă deodată de după umeri.

— Îmi pare bine că ești aici, zise. Totul o să fie acum în ordine, din moment ce ești aici. Orice altceva s-ar întâmpla, te am pe tine, nu-i așa?

Ea răspunse încet:

— Da, mă ai pe mine.

Și de data asta, ea îi lăsă brațul pe umeri. El o sărută și-o trase la pieptul său, ca și cum, într-un fel ciudat, mângâierea de care avea nevoie izvora din trupul ei.

— Da, te am pe tine, Theo, repetă el imediat și ea răspunse ca înainte:

— Da, Richard.

De pe canapea el se lăsă în genunchi la picioarele ei.

— Sunt extenuat, spuse el frământat. Doamne, a fost o zi îngrozitoare! Nu știu ce-aș face dacă n-ai fi aici. De fapt, o soție e o soție, nu-i așa?

Ea nu răspunse, doar își aplecă aprobator capul.

Își puse capul în poala ei. Oftă ca un copil obosit.

Theo se gândi din nou: „E ceva ce nu mi-a spus. Ce anume?”

În mod automat, mâna i se lăsă pe părul negru, mătăsos și-l mângâie încet, cum numai o mamă știe să-și aline fiul.

Richard murmură vag:

— Totul o să fie în ordine, acum că ești aici. N-o să mă părăsești.

Începu să răsufle încet și egal. Adormise. Mâna ei încă îi mai mângâia capul.

Dar ochii ei priveau pierduți în întunericul din față, fără să vadă nimic.

— Richard, nu crezi c-ar fi mai bine să-mi spui totul? Întrebă Theodora.

Asta se întâmpla trei zile mai târziu. Erau în sufragerie, înainte de cină.

Richard tresări și se înroși.

— Nu-nțeleg ce vrei să spui, pară el.

— Chiar?

Îi aruncă scurt o privire.

— Sunt, desigur, unele detalii.

— Nu crezi c-ar trebui să știu totul, dacă vrei să te ajut?

O privi în mod ciudat.

— Ce te face să crezi că vreau să mă ajuți? Era puțin uimită.

— Dragul meu Richard, sunt soția ta.

El zâmbi deodată, cu vechiul lui zâmbet atractiv, lipsit de grijă.

— Sigur că ești, Theo. Și o soție foarte frumoasă. Nu suport femeile urâte.

Începu să se plimbe prin cameră, acesta fiind obiceiul lui când ceva îl îngrijora.

— Nu neg că ai dreptate într-un fel, spuse el imediat. Mai e ceva.

Se întrerupse.

— Și?

— E așa al naibii de greu să explici afaceri de felul ăsta femeilor. Ele rețin aspectele negative, imaginându-și că un lucru este așa cum nu este de fapt.

Theo nu spuse nimic.

— Înțelegi, continuă Richard, legea e un lucru și ceea ce este bine și rău e cu totul altceva. Eu pot să fac o afacere care este perfect corectă și cinstită, dar legea o interpretează altfel, în nouă cazuri din zece totul se dovedește în regulă și a zecea oară, ei bine, dai în bară.