Haiducii

I

Părinții mei se trag dintr‑un sat din partea de din jos a Gorjului, a început mătușa Maria, învățătoarea pen­sionară. Taica își cîștiga viața cu cărăușia. Pămînt nu stăpînea. Avea doi cai pirpirii și o căruță cu coviltir. Casa lui, alcătuită dintr‑o odaie, era făcută din chirpici și lipită de grajdul în care se aflau caii. Rămăsese orfan de mic; abia împlinise doisprezece ani cînd murise bu­nicul și‑i lăsase moștenire, pe lîngă colibă, doar o căruță și doi cai. Cînd l‑au văzut singur, fără nici un fel de rudă nici mai de aproape, nici mai de departe, unii l‑au sfă­tuit să vîndă caii și căruța și să se bage slugă la boierul Stîrcea, care‑și avea conacul chiar lîngă sat. Însă el s‑a apucat de cărăușie cît era de mic; fiindcă de îndată ce se făcuse mai măricel, bunicul îl luase cu el oriunde se dusese, îl deprinsese de cînd era de‑o șchioapă cu șose­lele nesfîrșite, pline de praf și de hîrtoape, bătute fără milă de arșița soarelui, cu potecile umbroase ale pădu­rilor și cu nopțile petrecute sub coviltirul de rogojină, în scîrțîitul molcom al roților unse cu economie.

Nu‑l speriau nici țipetele cucuvaielor, nici umbrele pomilor clătinîndu‑se cu chipuri de balauri în lumina lunii, ori furtunile ce‑l prindeau uneori pe cîmp sau prin păduri, nici zăpada, nici lupii care urlau iarna a spaimă, chinuiți de foame, alergând în haite pe drumuri de pradă.

Vreo doi‑trei ani, pînă a mai crescut, a dus‑o mai greu, dar se învățase cu toate nevoile și nu se plîngea. Se mulțumea cu cîte un boț de mămăligă și cu cîte o ceapă, iar din vară pînă toamna tîrziu se hrănea mai mult cu poamele de prin grădini, că de poame, slavă Domnului, era plin pămîntul, de nu mai știau oamenii ce să facă cu ele. Așa a crescut tata de capul său și, răbdător, mai punea cînd și cînd și cîte un ban deoparte.

Cînd s‑a pornit războiul contra turcului s‑a dus voluntar și s‑a întors acasă cu o decorație, pe care stăpînirea i‑o dăduse ca dovadă a vitejiei lui. La douăzeci și șapte de ani s‑a îndrăgostit de‑o fată de‑i zicea Zam­fira.

Acum trebuie să spun că și maica se născuse în bor­deiul unuia dintre cei ce se culcă seara și se scoală di­mineața cu gîndul la o bucată de pămînt a lor, ca să‑și hrănească plozii pe săturate. Cînd mama a împlinit zece ani, tată‑său, de nevoie, a dat‑o la curte să‑i fie de ajutor fetii‑n casă de acolo. Dînsa a rămas la coana Stîrcea vreo patru ani, în care vreme, tot luînd seama la vorbele boierilor, a învățat și ea să vorbească mai altfel decît ceilalți țărani, fără a se desprinde însă nici cu sufletul, nici cu mintea de cei în mijlocul cărora se născuse. Cam pe la vîrsta de paisprezece ani n‑a mai putut răbda viața de la curte și s‑a întors la taică‑său, hotărîtă să‑ndure mai bine foamea, decît să mai stea la porunca stăpînilor. Că la ei o slugă era ca o păpușă fără simțire, pe care o joacă păpușarul după voie și plac. Nicicînd Mihai Vizantea, tatăl meu, nu ar fi ajuns ceea ce a ajuns, dacă boierul Stîrcea nu ar fi avut o crescă­torie de tauri de rasă.

Să spun cum era boierul ăsta, ca să se înțeleagă mai bine ce se va mai petrece. Dacă‑i dădeai ce credea el că i se cuvine, apoi nu era rău. De la dînsu' luai pămîntu‑n dijmă, îl munceai cu ce puteai și‑i plăteai jumă­tate din roadele strînse. Te chinuiai cu plugul de lemn, iar dacă nu‑l aveai, săpai țarina cu hîrlețul, apoi îmblăceai pînă ce ieșea sufletu' din tine. Pe lîngă asta, tre­buia să duci la curte plocoanele cuvenite, că dacă nu le duceai, odată se umfla boierul, și cînd se umfla el te dezumflai tu, de ziceai c‑acuși‑acuși ajungi în fața Celui Preaînalt înainte de soroc. Încolo era bine, că ce să aibă el împotrivă‑ți, dacă te plecai pînă la pămînt de se nemerea să treci pe lîngă dînsul, și te făceai că nu vezi cînd îi plăcea vreo fată și‑o lua ca pe‑o poamă din gră­dina lui, chiar dacă‑ți fusese juruită ție, ori era chiar odrasla ta? Cu el te‑aveai bine dacă‑i recunoșteai drep­turile și nu încercai să le clintești cît de cît. Era om glumeț, vesel și de petrecere, ba, după credința soaței sale, cucoana Ruxandra, chiar prea de petrecere.

Ciocoiul avea o crescătorie de tauri. Într‑o zi, pe cînd Zamfira se întorcea de la puț pe drumul satului, pe umeri cu o cofă de apă, unul din tauri s‑a repezit la ea, a trîntit‑o la pămînt și‑a dat s‑o piseze cu picioarele. Spre norocul ei, taica tocmai se îndrepta cu coasa pe umeri către livada unui om din sat să‑și cosească oleacă de fîn. Văzînd ce se petrece, nu a pregetat o clipă, a spintecat burta vitei, a luat fata în brațe și‑a dus‑o la baba Docana s‑o doftoricească, fiindcă animalul îi sfîșiase șoldul cu cornul.

De aici i s‑a tras toată nenorocirea. Stîrcea își iubea taurii cum și‑ar fi iubit copiii, dacă i‑ar fi avut, și ar fi fost în stare să răstignească șapte suflete de creștin chiar și numai pentru un picior scrîntit al unui necuvîntător de ăsta, darămite pentru moartea lui! Tata n‑a apucat bine să iasă din bordeiul babei Docana, că l‑a întîmpinat stăpînul.

— Mi‑ai ucis taurul, tîlharule! a răcnit el.

— Nu am avut încotro, cucoane. De n‑aș fi venit la vreme, ar fi omorît‑o el pe Zamfira.

— Și dacă?! De tîrîturi ca ea e satul plin, dar taur ca ăsta nu mai găsești în toată Țara Muntenească, mîrlan puturos! a strigat boierul, nebun de furie, pornind să‑l lovească peste față cu vîna de bou.

De nu l‑ar fi oprit slugile venite o dată cu stăpînul lor, cred că tata‑l răpunea, fiindcă era un om înalt și puternic, iar boierul abia‑i ajungea pînă la umăr și se sfrijise de petreceri. Cînd s‑a văzut în primejdie, Stîrcea a început a urla ca apucat și a‑l lovi și mai aprig, în timp ce oamenii săi îl țineau pe taica de mîini. După ce ciocoiul a obosit, a șuierat, gîfîind :

— O să‑mi plătești taurul cu tot ce ai și‑o să te bag și la pușcărie, lepădătură!

Mihai Vizantea a pornit clătinîndu‑se spre bordeiul lui și a zăcut acolo pînă seara, cu capul gol de gînduri. Apoi, după ce și‑a mai venit în fire, a început a cugeta. Nu pricepea cum poți să pui în cumpănă viața unui om

pentru o vită. Și pe măsură ce mintea i se limpezea, îl cuprindea o neînchipuită furie împotriva celui ce‑o fă­cuse pe Zamfira tîrîtură. Toate celelalte sudălmî, chiar și bătaia, dacă nu le‑ar fi uitat, poate că le‑ar fi împins undeva, într‑un ascunziș întunecos al sufletului său, dar ocara asta îl ardea ca un fier înroșit în foc. „Pentru ce tîrîtură, boierule?” îngîna el, umblînd prin odaie ca o fiară în cușcă.

De cum s‑a lăsat noaptea, s‑a dus la baba Docana. Zamfira se mai dezmeticise. Mătușa o oblojise după pri­ceperea ei și se părea că fata se va alege numai cu urma unei răni destul de adînci și cu spaima.

— Hai! a spus tata, întunecat. Poți să te miști?

Ea a încercat să se ridice, însă a căzut îndărăt cu un geamăt. Atunci el i‑a poruncit Docanei să iasă afară din odaie, s‑a așezat pe marginea patului și a început a vorbi, iar ochii îi luceau ca la rîși.

În noaptea aceea, hambarele de la curte au ars toate ca o claie de fîn, și erau multe, că Stîrcea adunase în ele recolta de grîu și porumb pe timp de trei ani. Să fi fost peste cincizeci de vagoane de bucate. Vîlvătăile se ridicau pînă la cer, luminînd drumul cărăușului, care pornise cu căruța, împreună cu Zamfira, pe căile neum­blate ale pădurilor, dar numai după ce dăduse foc și grajdului, și colibei lui, pentru ca boierul să nu se aleagă nici măcar cu atîta, iar pe el să nu‑l mai atragă nimic către locurile pe care‑și petrecuse copilăria și tinerețea.

Și‑au pornit în sus, către pădurile dinspre munte. Se hrăneau cu ce vînau prin codri și pescuiau prin rîuri. Pentru că‑și agonisise viața de mic, Vizantea se deprin­sese să întindă lațuri, să prindă felurite vietăți și să pescuiască. Zamfira, după ce bolise vreo trei șăptămîni, de‑o ducea taica numai în brațe cînd trebuia să coboare din căruță, pînă la urmă se tămăduise și‑i stătea alături băr­batului său cu mare folos. Că se dovedise de la început a fi din aluatul cel bun și nu‑i era mai prejos părintelui meu nici în curaj și nici în dîrzenie. Însă omul e făcut să nu poată trăi singur; el are nevoi pe care nu și le poate îndeplini decît dacă ține legătura cu semenii săi. Mihai și Zamfira aveau trebuință de mălai și făină, de cîte‑o bucată de slănină, de sare și de atîtea alte lu­cruri. Așa că‑și găsiră gazde prin cîteva așezări de ță­rani, și cu ajutorul lor își mai astîmpărau nevoile. Dar acestea se cuveneau mulțumite, bucatele plătite, și Vizantea s‑a văzut curînd cu chimirul gol. Bruma de ago­niseală pusă deoparte cu mare greu din cărăușia lui se topise ca un grunz de sare uitat în ploaie, și la lipsa asta se mai adăugase într‑o zi și pierderea unui cal, mort de bătrînețe. Atunci și‑a amintit Mihai pentru prima oară că Stîrcea nu avea numai tauri, ci și vreo opt cai de rasă, și gîndul nu a mers decît cu un pas înaintea faptei.

Într‑un miez de noapte, cei doi fugari s‑au apropiat de sat, au intrat pe nesimțite în grajdul boierului, au legat cu meșteșug boturile cailor să nu necheze și s‑au stre­curat cu ei afară, mistuindu‑se în adîncul pădurii. Umblaseră poterele și mai înainte după ei, dar după furtul cailor parcă le ardeiase boierul dosul cu boiaua cea mai iute, că se țineau de urmele lor ca scaiul de lîna oii. Numai că pădurea era deasă și adîncă, de nu‑i dădeai de capăt, iar cărările ei tăinuite nu le cunoșteau decît fugarii.

Ca totdeauna, greu a fost doar începutul, că ce‑a mai venit pe urmă s‑a așternut pe drum bătut. Șase din caii boierului tata i‑a vîndut unui geambaș din Turnu Severin, care i‑a vopsit și i‑a trecut munții în Transil­vania. Doi i‑a păstrat pentru el și soață, de căruță și călărie. Că Zamfira se dovedise și în treaba asta plină de rîvnă, ca și în altele, și în scurtă vreme ajunsese a se lua la întrecere în fuga calului cu bărbatul ei.

Sărăcia era mare în satele presărate prin văi și prin cîmpii; boierii socoteau țăranul mai prejos decît o vită și‑l țineau ca pe un cîine legat în lanț, lăsîndu‑l a îm­buca doar atît cît să‑și păstreze zilele. Așa că cei doi își găseau ușor gazde credincioase, care le‑ar fi stat ală­turi numai din răzvrătire, darămite cînd le mai puneai în palmă și cîte un gologan, ca să‑și mai cîrpească ne­voile.

Într‑o zi, pe cînd tata și mama se aflau într‑un han din Turnu Severin, au cunoscut un neamț care se întor­cea dintr‑o călătorie în țara turcească. Acesta avea de vînzare două flinte din cele bune, făcute la Viena, și l‑a îmbiat pe tata să le cumpere, zicind că nu mai are ce face cu ele. Taica s‑a‑nvoit, că de la vînzarea cailor nu trecuseră nici trei săptămîni, și chimirul îi era plin de galbeni.