Harry Potter și Ordinul Phoenix

CAPITOLUL I
DUDLEY DEMENTUL

Cea mai caldă zi de vară de până atunci era pe terminate și o liniște somnoroasă se așternea peste casele mari și pătrate de pe Aleea Boschetelor. Mașinile care erau de obicei strălucitoare stăteau pline de praf în parcările lor și peluzele cândva verzi ca smaraldul erau pârjolite și se îngălbeneau ― pentru că folosirea furtunurilor fusese interzisă din cauza secetei. Privați de ocupațiile lor cotidiene de spălare a mașinii și de tundere a gazonului, locuitorii de pe Aleea Boschetelor se retrăseseră la umbră în casele lor răcoroase, cu ferestrele larg deschise, sperând să atragă o pală de vânt inexistentă. Singura persoană care rămăsese afară era un adolescent care stătea întins pe spate întrun strat de flori în fața casei de la numărul 4.
Era un băiat slab, cu părul negru și cu ochelari, care avea aspectul ciudat, oarecum nesănătos, al cuiva care a crescut mult într-o perioadă scurtă de timp. Blugii săi erau rupți și murdari, tricoul era larg și decolorat, iar tălpile adidașilor se dezlipeau de la vârf. Înfățișarea lui Harry Potter nu îl făcea plăcut de vecini, care erau genul de oameni care credeau că aspectul neîngrijit trebuia pedepsit prin lege, dar, cum în seara aceea se ascunsese după o tufă mare de hortensii, era invizibil pentru trecători. De fapt, singurul mod în care ar fi putut fi reperat era dacă unchiul Vernon sau mătușa Petunia ar fi scos capul pe fereastra de la sufragerie și s-ar fi uitat direct la stratul de flori de dedesubt.

În ansamblu, Harry credea că trebuia felicitat pentru ideea de a se ascunde acolo. Probabil că nu era prea confortabil să stea întins pe pământul fierbinte și tare, dar, pe de altă parte, nimeni nu se mai uita urât la el, scrâșnind atât de tare din dinți, încât abia putea să mai audă știrile, sau bombardându-l cu întrebări nesuferite, așa cum se întâmplase de fiecare dată când încercase să stea în sufragerie și să se uite la televizor cu mătușa și unchiul său.
Ca și când acest gând ar fi intrat în zbor pe fereastra deschisă, Vernon Dursley, unchiul lui Harry, vorbi dintr-o dată.
― Mă bucur că băiatul nu mai încearcă să ne stea în cale. Chiar așa, unde e?
― Nu știu, zise mătușa Petunia, deloc îngrijorată. Nu e în casă.
Unchiul Vernon scoase un mormăit.
― Se uită la știri… zise el cu răutate. Mi-ar plăcea să știu ce pune de fapt la cale. De parcă unui băiat normal îi pasă ce e la știri ― Dudley habar nu are ce se întâmplă; mă îndoiesc că știe cine este prim-ministru! Oricum, nu poți să spui că este ceva despre ai lui la știrile noastre…
― Vernon, sst! zise mătușa Petunia. Fereastra este deschisă!
― A… da… scuze, draga mea.

Soții Dursley tăcură. Harry ascultă o reclamă la cereale cu fructe și tărâțe pentru micul dejun, în timp ce se uita la doamna Figg, o bătrână stranie și iubitoare de pisici de pe Calea Wisteria, din apropiere, trecând agale pe lângă el. Era încruntată și bombănea încet. Harry era tare bucuros că era ascuns după tufă, pentru că în ultimul timp doamna Figg îl tot chema la ea la un ceai, de fiecare dată când îl întâlnea pe stradă. Aceasta dădu colțul și dispăru din câmpul vizual înainte ca vocea unchiului Vernon să plutească din nou pe fereastră.
― Dudders a ieșit la un ceai?
― La familia Polkiss, zise mătușa Petunia cu drag. Are atâția prieteni mici, este atât de iubit…
Harry își înăbuși cu greu un hohot. Soții Dursley erau într-adevăr uimitor de stupizi în privința fiului lor, Dudley. Îi înghițiseră toate minciunile neinspirate despre ceaiurile băute cu câte un membru al găștii sale în fiecare seară a vacanței de vară. Harry știa foarte bine că Dudley nu fusese la nici un ceai; el și gașca lui își petreceau serile vandalizând terenul de joacă, fumând la colțuri de stradă și aruncând cu pietre în mașinile și copiii care treceau pe lângă ei. Harry îi văzuse “la treabă” în timpul plimbărilor sale pe înserat prin Little Whinging; își petrecuse cea mai mare parte a vacanței bântuind străzile și căutând ziare prin coșurile de gunoi.
Dar primele acorduri ale muzicii care anunțau știrile de la ora șapte ajunseră la urechile lui Harry și stomacul începu să i se zbată.

Poate că seara aceasta după o lună de așteptare va fi cea dorită.
― Aeroporturile sunt împânzite de un număr record de călători întârziați aflați în vacanță, în timp ce greva hamalilor spanioli a intrat în cea de-a doua săptămână.
― Eu le-aș asigura o siestă lungă, se răsti unchiul Vernon peste sfârșitul propoziției crainicului.
Însă asta nu mai conta: afară, în stratul de flori, stomacul lui Harry păru să se descleșteze. Dacă s-ar fi întâmplat ceva, sigur ar fi fost primul subiect de la știri; moartea și distrugerile erau mai importante decât călătorii întârziați.
Expiră lung și încet și se uită în sus, la strălucitorul cer albastru. Fiecare zi din acea vară fusese la fel: încordarea, așteptarea, ușurarea temporară și apoi din nou încordare…
Mereu, din ce în ce mai insistentă, o întrebare: de ce încă nu se întâmplase nimic?
Ascultă în continuare, în cazul în care exista vreun mic indiciu, nerecunoscut de încuiați drept ceea ce era cu adevărat ― poate o dispariție neexplicată sau vreun accident ciudat… Însă greva hamalilor fu urmată de știri despre seceta din sud-est (“Sper că ascultă vecinul!” urlă unchiul Vernon. “El, cu stropitorile lui la trei noaptea!”), apoi un elicopter aproape că se prăbușise în Surrey, după aceea divorțul unei actrițe celebre de soțul său celebru (“De parcă ne-ar interesa legăturile lor sordide”, pufni mătușa Petunia, care urmărise obsesiv cazul în fiecare revistă pe care reușise să-și pună mâna osoasă).
Harry închise ochii pe fundalul cerului de seară care acum radia când crainicul spuse: ― și în final, papagalul Bungy a găsit un nou mod de a se răcori în vara aceasta. Bungy, care locuiește la Cinci Pene în Barnsley, a învățat să facă schi nautic! Mary Dorkins are amănunte.

Harry deschise ochii. Dacă ajunseseră la papagali care făceau schi nautic, nu mai era nimic demn de ascultat. Se rostogoli cu grijă pe burtă și se ridică în genunchi și coate, pregătindu-se să se târască pe sub fereastră.
Se mișcase cinci centimetri când se întâmplară mai multe lucruri într-o succesiune foarte rapidă.
Un poc puternic sparse liniștea somnolentă ca o împușcătură; o pisică o luă la fugă de sub o mașină parcată și dispăru imediat; un țipăt, o înjurătură urlată și zgomotul făcut de niște porțelanuri sparte veniră dinspre sufrageria familiei Dursley și, după cum era de așteptat, acesta era semnalul pe care îl aștepta Harry, căci sări în picioare, scoțând în același timp o baghetă subțire de lemn prinsă la talia blugilor, de parcă ar fi scos o sabie din teacă ― însă, înainte să se poată ridica de tot, capul său intră în coliziune cu fereastra deschisă a familiei Dursley. Bubuitura care se auzi o făcu pe mătușa Petunia să urle și mai tare.
Harry se simți de parcă i s-ar fi crăpat capul în două. Cu ochii înlăcrimați, se clătină, încercând să se concentreze asupra străzii, ca să depisteze sursa zgomotului, însă abia reuși să se ridice, când două mâini mari și vinete ieșiră pe fereastra deschisă și se strânseră în jurul gâtului său.
― Pune-o la loc! se răsti unchiul Vernon în urechea lui Harry. Acum! Înainte să vadă cineva!
― Dă-mi drumul! se răsti Harry.

Se luptară timp de câteva secunde, Harry trăgând cu mâna stângă de degetele ca niște cârnați ale unchiului Vernon, iar cu dreapta ținând strâns bagheta ridicată; apoi, când durerea din creștetul lui Harry atinse o intensitate deosebită, unchiul Vernon țipă și îi dădu drumul lui Harry, de parcă ar fi fost electrocutat. Se părea că o forță invizibilă trecuse prin nepotul său, făcându-i imposibil de ținut.
Gâfâind, Harry căzu în față peste tufa de hortensii, se ridică și se uită în jur. Nu era nici urmă de ceea ce generase puternica pocnitură, însă erau mai multe chipuri care priveau pe unele dintre ferestrele din apropiere. Harry își băgă grăbit bagheta la loc în talia blugilor și încercă să pară nevinovat.
― Ce seară minunată! strigă unchiul Vernon, făcându-i cu mâna doamnei de la numărul 7 de vizavi, care se uita urât de după perdelele ei de plasă. Ați auzit rateul mașinii ăleia? Ne-a cam speriat pe mine și pe Petunia!
Continuă să rânjească într-un mod îngrozitor, de om nebun, până când toți vecinii curioși dispărură de la ferestrele lor, iar apoi rânjetul deveni o grimasă de furie, în timp ce îi făcea semn lui Harry să vină spre el.
Harry se apropie cu câțiva pași, având grijă să se oprească la o distanță unde mâinile întinse ale unchiului Vernon să nu își poată continua strangularea.
― Ce naiba vrei să demonstrezi cu asta, băiete? întrebă unchiul Vernon cu o voce ursuză care tremura de supărare.
― Ce vreau să demonstrez cu ce? zise Harry cu răceală.
Se uită în continuare în stânga și în dreapta străzii, încă sperând s-o vadă pe persoana care făcuse zgomotul.
― Cu toată hărmălaia asta, ca niște împușcături chiar în fața propriei noastre…
― Nu am făcut eu zgomotul acela, zise Harry hotărât. Chipul slab, ca de cal, al mătușii Petunia apăru acum lângă cel mare și vânăt al unchiului Vernon. Era neagră de supărare.
― De ce te ascundeai sub fereastra noastră?
― Da, da, bună observație, Petunia! Ce căutai, băiete, sub fereastra noastră?
― Ascultam știrile, zise Harry pe un ton resemnat.

Mătușa și unchiul lui schimbară priviri furioase.
― Ascultai știrile! Iar?
― Păi, știți voi, se schimbă zilnic, zise Harry.
― Nu face pe deșteptul cu mine, băiete! Vreau să știu ce pui de fapt la cale ― și nu îmi mai vinde gogoși, cum că asculți știrile! Știi foarte bine că ai tăi…
― Ai grijă, Vernon! șopti mătușa Petunia, și unchiul Vernon își coborî vocea, Harry abia reușind să îl audă…
― Că ai tăi nu sunt pomeniți la știrile noastre!
― Numai asta știți, zise Harry.
Soții Dursley se holbară la el pentru câteva secunde, apoi mătușa Petunia spuse:
― Ești un mincinos nesuferit. Ce caută acele… și ea coborî, glasul încât Harry trebui să citească pe buze următorul cuvânt, bufnițe aici, dacă nu îți aduc vești?
― Aha! șopti unchiul Vernon triumfător. Să te văd cum ieși din asta, băiete! De parcă n-am ști că afli vești de la păsările alea nenorocite!

Harry ezită o clipă. Îl costa ceva să spună adevărul de data aceasta, deși mătușa și unchiul său nu aveau cum să suspecteze cât de rău se simțea că trebuia să recunoască.
― Bufnițele… nu îmi aduc vești, zise el neutru.
― Nu cred așa ceva, zise imediat mătușa Petunia.
― Nici eu, zise unchiul Vernon hotărât.
― Știm că pui ceva ciudat la cale, spuse mătușa Petunia.
― Să știi că nu suntem tâmpiți, zise unchiul Vernon.
― Ei bine, asta este o noutate pentru mine, zise Harry, începând să se enerveze și, înainte ca soții Dursley să îl cheme înapoi, se întoarse, traversă peluza, sări gardul mic al grădinii și începu să meargă cu pași mari pe stradă.
Dăduse de bucluc și o știa. Mai târziu avea să dea ochii cu mătușa și unchiul său și să plătească prețul obrăzniciei sale, însă în acel moment nu prea îi păsa de asta; avea mintea ocupată cu lucruri mult mai importante.
Harry era sigur că pocnitura fusese făcută de cineva care Apăruse sau Dispăruse. Era exact sunetul pe care îl făcea Dobby, Spiridușul de casă, când dispărea din senin.

Oare era posibil ca Dobby să fie aici, pe Aleea Boschetelor? Era posibil să îl urmărească
Dobby chiar în această clipă? Venindu-i acest gând, se întoarse și se uită înapoi spre Aleea Boschetelor, care însă părea să fie complet părăsită, iar Harry era sigur că Dobby nu știa cum să se facă invizibil.
Merse mai departe, aproape fără să își dea seama de drumul pe care îl urma, căci în ultima vreme bătuse de atâtea ori aceste străzi, încât picioarele îl duceau automat către locurile sale preferate. La fiecare câțiva pași, se uita înapoi peste umăr. Fusese făptură magică lângă el când stătuse printre begoniile muribunde ale mătușii Petunia, era sigur de asta. De ce nu vorbise cu el, de ce nu luaseră legătura, de ce se ascundea acum?
Și apoi, când frustrarea sa atinse cota maximă, certitudinea se risipi.
Poate că până la urmă nu fusese un zgomot magic. Poate că era atât de disperat după cel mai mic semn din lumea căreia îi aparținea, încât pur și simplu exagera din cauza unor zgomote obișnuite. Putea oare să fie sigur că nu fusese zgomotul unui obiect care se spărsese în casa unui vecin?

Harry simți o senzație surdă, de greutate în stomac, și, înainte să își dea seama, fu din nou copleșit de sentimentul de deznădejde care îl mistuise toată vara.
Dimineața următoare avea să fie trezit de ceasul pus să sune la ora cinci ca să plătească bufnița care îi aducea Profetul zilei ― însă mai avea sens să îl mai ia? În ultimele zile, Harry doar aruncase o privire spre prima pagină înainte să îl dea deoparte; când idioții care conduceau ziarul aveau să realizeze în sfârșit că se întorsese Cap-de-
Mort, asta avea să fie știrea principală, și Harry era interesat doar de acest gen de știri.
Dacă avea noroc, mai erau și bufnițele care îi aduceau scrisori de la cei mai buni prieteni ai săi, Ron și Hermione, însă orice speranță că scrisorile lor îi vor aduce vești fusese pierdută de mult.
Evident, nu putem să spunem prea multe despre știi-tu-ce… Ni s-a poruncit să nu spunem nimic, în caz că ni se rătăcesc scrisorile… Suntem destul de ocupați, dar nu îți pot da detalii… Se întâmplă destul de multe, o să-ți povestim totul când o să ne vedem…
Însă când aveau să îl vadă? Nimeni nu părea să fie preocupat de o dată precisă. Hermione scrisese sper să te vedem cât mai curând pe felicitarea de ziua lui, însă cât de curând însemna “curând”? Din câte putea să-și dea seama Harry, după indiciile vagi din scrisorile lor, Hermione și Ron erau în același loc, probabil acasă la părinții lui Ron. Abia era în stare să se gândească la ei doi distrându-se în Vizuină, în timp ce el era blocat pe Aleea Boschetelor. De fapt, era așa de supărat pe ei, încât aruncase nedeschise cele două cutii de ciocolată de la Lorzii Mierii pe care i le trimiseseră de ziua lui. O regretase mai târziu, după salata veștejită pe care o pregătise mătușa Petunia în seara aceea.

Și cu ce erau ocupați Ron și Hermione? De ce nu era și el ocupat? Nu dovedise că era capabil să se descurce cu lucruri mai importante decât o făcuseră ei? Uitaseră oare tot ce făcuse? Nu fusese el cel care intrase în cimitir și văzuse cum a fusese ucis Cedric, nu fusese legat de acea piatră funerară și aproape omorât?
Nu te gândi la asta, își spuse Harry cu hotărâre, pentru a suta oară în vara aceea. Era destul de rău că se întorcea mereu în cimitir în coșmarurile sale, ca să se mai gândească la asta și în clipele când era treaz.
Dădu colțul spre Aleea Magnoliei; pe la jumătate, trecu de gangul de lângă un garaj, unde ochii i se opriseră pentru prima dată asupra nașului său. Sirius cel puțin, părea să înțeleagă cum se simțea Harry. Trebuia să recunoască, scrisorile de la el erau la fel de lipsite de vești adevărate ca și cele de la Ron și Hermione, însă cel puțin conțineau cuvinte de prevenire și de consolare în locul indiciilor care tachinau: Știu că trebuie să îți fie foarte greu… Stai deoparte și totul va fi bine… Ai grijă să nu faci nimic nesăbuit…
Ei bine ― își zise Harry, după ce traversă Aleea Magnoliei, ieși în Strada Magnoliilor și se îndreptă către terenul de joacă peste care se lăsa întunericul, făcuse (în general vorbind) cum îl sfătuise Sirius. Cel puțin, rezistase tentației de a-și lega cufărul de mătură și de a porni de unul singur către Vizuină. De fapt, Harry era de părere că se comportase foarte bine, având în vedere cât de frustrat și supărat era din cauza faptului că era blocat de atâta timp pe Aleea Boschetelor, silit să se ascundă în straturile de flori, sperând că va auzi ceva care ar putea să sugereze ce făcea Lordul Cap-de-Mort. Cu toate acestea, era exagerat să i se spună că nu trebuia să se pripească de către un om care stătuse doisprezece ani în închisoarea de vrăjitori, Azkaban, evadase, și apoi pornise în lume cu un Hipogrif furat.

Harry sări poarta închisă a parcului și merse pe iarba pârjolită. Parcul era la fel de gol ca și străzile din jur. Când ajunse la leagăne, se duse la singurul pe care încă nu reușiseră să îl strice Dudley și prietenii săi, își puse un braț în jurul lanțului și privi îngândurat în jos. Nu avea cum să se mai ascundă în straturile de flori ale familiei Dursley. Ziua următoare avea să fie nevoit să se gândească la o nouă metodă de a asculta știrile. Între timp, nu îl aștepta decât o altă noapte neliniștită, agitată, pentru că, și atunci când scăpa de coșmarurile cu Cedric, avea vise tulburătoare, cu holuri lungi și întunecate, care dădeau toate către fundături și uși închise, ceea ce presupunea că avea legătură cu sentimentul de captivitate pe care îl simțea când era treaz. Adeseori, vechea cicatrice de pe frunte îl ustura groaznic, însă nu-și mai făcea iluzii că li s-ar părea interesant lui Ron, Hermione sau Sirius. În trecut, durerea generată de cicatrice avertizase despre recăpătarea puterilor de către Cap-de-Mort, însă acum Cap-de-Mort se întorsese, probabil că ei i-ar fi reamintit că era de așteptat să aibă această senzație intermitentă… sa nu-și facă griji… poveste veche…
Nedreptatea generală se acumula atât de mult în el, încât își dorea să urle de supărare. Dacă nu ar fi fost el, nimeni nu ar fi știut de întoarcerea lui Cap-de-Mort! Și recompensa era să stea închis în Little Whinging timp de patru săptămâni întregi, rupt complet de lumea magică, obligat să stea printre begonii pe moarte ca să audă de papagali care făceau schi nautic! Cum putuse Dumbledore să îl uite așa ușor? De ce se întâlniseră Ron și Hermione fără să îl invite și pe el? Cât timp mai trebuia să asculte cum îi spunea Sirius să aibă răbdare și să fie băiat cuminte; sau să reziste tentației de a le scrie idioților de la Profetul zilei și să le atragă atenția că se întorsese Cap-de-Mort? Aceste gânduri furioase i se învârteau în cap, stomacul i se răsucea de supărare, în timp ce în jurul său se așterneau o noapte sufocantă ca de catifea, aerul plin de mirosul ierbii uscate și fierbinți și singurul sunet făcut de huruitul înecat al traficului de pe strada aflată dincolo de gardurile parcului.

Nu-și dădu seama cât stătuse în leagăn, înainte ca meditația să-i fie întreruptă la auzul unor voci care îl făcură să-și ridice privirea. Felinarele de pe străzile din jur aruncau o lumină confuză, în care însă se vedea un grup de oameni care traversau parcul. Unul dintre ei cânta un cântec grosolan pe un ton ridicat. Ceilalți râdeau. Dinspre bicicletele pe care le duceau cu ei se auzea un ticăit slab.
Harry știa cine erau acei oameni. Silueta din față era negreșit cea a vărului său, Dudley Dursley, îndreptându-se către casă, însoțit de gașca sa credincioasă.
Dudley era la fel de gras ca de obicei, însă anul de regim strict și descoperirea unui nou talent îi generaseră o schimbare a înfățișării. După cum le spunea unchiul Vernon plin de încântare tuturor celor care îl ascultau, Dudley devenise de curând campionul din sud-est la box interșcoli categoria grea pentru juniori. “Sportul nobil”, cum spunea unchiul Vernon, îl făcuse pe Dudley și mai masiv în ochii lui Harry decât în zilele de școală primară, când Dudley îl folosise drept primul său sac de box. Lui Harry nu îi mai era deloc teamă de vărul său, însă nu credea că dacă Dudley învățase să lovească mai tare și cu mai mare precizie, ăsta era un motiv de bucurie. Toți copiii din vecini erau îngroziți de el chiar mai îngroziți decât de “băiatul acela, Potter”, care, fuseseră preveniți, era un huligan înrăit și urma cursurile Centrului de Maximă Securitate pentru Băieți Delincvenți Incurabili Sf. Brutus.
Harry urmări siluetele întunecate traversând iarba și se întrebă pe cine bătuseră în seara aceea. Uitați-vă în jur, se trezi Harry spunându-și, în timp ce îi privea. Hai… uitați-vă în jur… Stau singur aici… veniți și faceți o încercare…
Dacă prietenii lui Dudley l-ar fi văzut stând acolo, sigur i-ar fi găsit cel mai scurt drum spre casă, și atunci ce ar fi făcut Dudley? Nu ar fi vrut să scadă în ochii găștii, însă i-ar fi fost groază să-l provoace pe Harry… ar fi fost tare amuzant să urmărească dilema lui Dudley, să îl sâcâie, să îl privească, acesta fiind incapabil să răspundă… și dacă unii dintre ceilalți ar fi încercat să îl lovească pe Harry, ar fi fost pregătit, avea bagheta. Numai să încerce… i-ar fi plăcut la nebunie să își verse o parte din frustrare asupra băieților care îi făcuseră cândva viața coșmar.

Însă nu se întoarseră, nu-l văzură, erau aproape de gard. Harry își controlă impulsul de a-i striga… provocarea unei bătăi nu era o mișcare deșteaptă… nu trebuia să folosească magia… ar fi riscat iar să fie exmatriculat.
Vocile dinspre gașca lui Dudley se pierdură; nu mai erau la orizont, se îndreptau spre Strada Magnoliilor.
Poftim, Sirius, își zise Harry plictisit. Nimic nesăbuit. Am stat deoparte. Exact ceea ce nu aș fi vrut să fac.
Se ridică și se întinse. Mătușii Petunia și unchiului Vernon li se părea că, oricând venea Dudley, era ora potrivită pentru întorsul acasă, și orice moment după aceea era mult prea târziu. Unchiul Vernon îl amenințase pe Harry că îl va închide în magazie dacă va mai veni vreodată mai târziu decât Dudley. Înăbușindu-și un căscat și încă încruntându-se, Harry porni către poarta parcului.
Strada Magnoliilor, ca și Aleea Boschetelor, era plină de case mari, pătrate, cu peluze perfect aranjate, deținute toate de proprietari mari și pătrați, care aveau mașini foarte curate, asemănătoare cu cea a unchiului Vernon. Harry prefera Little Whinging pe timpul nopții, când ferestrele cu perdele erau niște petice de culoare strălucitoare ca niște bijuterii în întuneric și nu era în pericol să audă șoapte dezaprobatoare despre aspectul său de “delincvent” când trecea pe lângă proprietari. Merse repede, așa că pe la mijlocul Străzii Magnoliei gașca lui Dudley apăru iar la orizont; își luau la revedere la capătul Aleii Magnoliei. Harry se duse la umbra unui liliac mare și așteptă.
― … a guițat ca un porc, nu-i așa? întrebă Malcolm, printre hohotele celorlalți.
― Bun croșeu de dreapta, Big D, zise Piers.
― Mâine la aceeași oră? întrebă Dudley.
― La mine, că părinții mei or să fie plecați, răspunse Gordon.
― Pe mâine, zise Dudley.
― Pa, Dud!
― Pe curând, Big D!

Harry așteptă ca restul găștii să se îndepărteze înainte s-o ia din loc. Când li se pierdură iar vocile, dădu colțul spre Aleea Magnoliei și, mergând foarte repede, se oprise în scurt timp lângă Dudley, care se plimba liniștit, fredonând nemelodios.
― Salut, Big D!
Dudley se întoarse.
― A, mormăi el. Tu ești.
― Și de când ești “Big D”? zise Harry.
― Taci din gură, se răsti Dudley, uitându-se în altă parte.
― Drăguț nume, zise Harry, zâmbind și mergând în rând cu vărul său. Dar pentru mine vei rămâne mereu “Dudiț Mic”.
― Ți-am zis să TACI DIN GURA! zise Dudley, care își încleștase mâinile ca două șunci.
― Nu știu băieții cum îți spune mămica?
― Tacă-ți fleanca.
― Ei nu îi spui să-i tacă fleanca. Și cum rămâne cu “Pocuț” și “Diți Dididum”, pot să le folosesc, nu?
Dudley nu zise nimic. Efortul de a se abține să-l lovească pe Harry părea să necesite tot autocontrolul de care era în stare.
― Și pe cine ați bătut în seara asta? întrebă Harry, pierindu-i zâmbetul. Un alt băiat de zece ani? Știu că l-ați rezolvat pe Mark Evans acum două seri…
― O căuta cu lumânarea, răspunse Dudley furios.
― A, da?
― M-a insultat.
― Zău? A zis cumva că arăți ca un porc care a fost dresat să meargă pe picioarele din spate? Pentru că asta nu este o insultă, Dud, este adevărul adevărat.

Lui Dudley i se zbătu un mușchi al maxilarului. Harry fu extrem de satisfăcut să vadă cât îl enerva pe Dudley; se simți ca și cum și-ar fi transferat toată frustrarea asupra vărului său, singura supapă pe care o avea.
O luară la dreapta, pe străduța unde Harry îl văzuse pe Sirius pentru prima oară și care era o scurtătură între Aleea Magnoliei și Calea Wisteria. Era goală și mult mai întunecată decât străzile pe care le lega, pentru că nu exista nici un felinar. Pașii le erau înăbușiți de pereții garajelor într-o parte și de un gard înalt în cealaltă.
― Te crezi tare important pentru că ai chestia aia, nu-i așa? zise Dudley după câteva secunde.
― Ce chestie?
― Aia… chestia aia pe care o ascunzi.
Harry zâmbi din nou.
― Nu ești chiar atât de prost pe cât pari, Dud, nu-i așa? Dar presupun că, dacă ai fi, nu ai putea să mergi și să vorbești în același timp.
Harry își scoase bagheta. Îl văzu pe Dudley uitându-se pieziș la ea.
― Nu ai voie, zise el dintr-o suflare. Știu că nu ai voie. O să fii exmatriculat din
școala aia sinistră la care te duci.
― De unde știi că nu au schimbat regulile, Big D?
― Nu le-au schimbat, zise Dudley, deși nu părea întru totul convins.
Harry râse încet.
― Nu ai curaj să te iei de mine fără chestia aia, nu? mârâi Dudley.
― În timp ce tu ai nevoie doar de patru amici în spatele tău ca să poți bate un băiat de zece ani. Ții minte titlul ăla la box cu care te tot mândrești? Ce vârstă avea adversarul tău? Șapte ani? Opt?
― Pentru cultura ta generală, avea șaisprezece ani, se răsti Dudley, și a fost inconștient timp de douăzeci de minute după ce am terminat cu el, plus că era de două ori mai greu ca tine. Stai să vezi după ce îi spun lui tata că ai scos chestia aia.
― Acum să înțeleg că fugim la tăticu’? S-a speriat micuțul campion la box de bagheta răului de Harry?
― Noaptea nu mai ești la fel de viteaz, nu? zise Dudley batjocoritor.
― Este noapte, Dudiț. Noi așa spunem când se întunecă, așa, ca acum.
― Mă refer când ești în pat! se răsti Dudley.

Se oprise din mers. Și Harry se opri, uitându-se la vărul său. Din câte putea să vadă, pe chipul lătăreț al lui Dudley se așternuse o expresie triumfătoare și ciudată.
― Ce vrei să spui, nu sunt viteaz când sunt în pat? zise Harry, complet pus în încurcătură. Și de ce ar trebui să îmi fie frică, de perne sau ceva de genul ăsta?
― Te-am auzit azi-noapte, zise Dudley pe nerăsuflate. Vorbeai în somn. Gemeai.
― Ce vrei să spui? zise Harry din nou, însă avea o senzație de gol și de rece în stomac.
Noaptea trecută fusese iar în cimitir în vis.
Dudley izbucni într-un hohot aspru de râs, apoi se văicări cu o voce subțire și plângăcioasă.
― “Nu-l omorî pe Cedric! Nu-l omorî pe Cedric!” Cine e Cedric ― iubitul tău?
― Eu… minți, zise Harry automat.
Însă i se uscase gura. Știa că Dudley nu mințea ― cum altfel ar fi putut să știe de Cedric?
― “Tată! Tată, ajută-mă! Tată, o să mă omoare! Vai, vai!”
― Taci din gură, zise Harry încet. Taci, Dudley, te avertizez!
― Tată, vino și ajută-mă! Mamă, vino și ajută-mă! L-a omorât pe Cedric! Tată, ajutămă! O să… ― Să nu cumva să îndrepți chestia aia spre mine!

Dudley se dădu înapoi spre străduță. Harry avea bagheta îndreptată chiar spre inima lui. Simțea cum în vene îi clocoteau cei paisprezece ani în care îl urâse pe Dudley ― ce nu ar fi dat să atace acum, să îl blesteme pe Dudley așa de rău, încât acesta să trebuiască să se întoarcă acasă târându-se ca o insectă rămasă mută, căreia îi crescuseră antene…
― Să nu mai vorbești niciodată despre asta, se răsti Harry. Ai înțeles?
― Îndreaptă chestia aia în altă parte!
― Am spus, ai înțeles?
― Îndreapt-o în altă parte!
― AI ÎNȚELES?
― IA CHESTIA AIA DIN…
Dudley scoase un icnet straniu, tremurat, de parcă ar fi fost băgat în apă rece ca gheața.
Se întâmplase ceva cu noaptea. Cerul violet presărat cu stele era dintr-o dată negru ca smoala și lipsit de lumină -stelele, luna, felinarele încețoșate de la capetele aleii dispăruseră. Zgomotul distant al mașinilor și șoaptele copacilor se pierduseră. Seara înmiresmată era deodată îngrozitoare, tăios de rece. Erau înconjurați de un întuneric total, impenetrabil, mut, de parcă o mână gigantică ar fi acoperit întregul gang cu o mantie, orbindu-i.

Pentru o fracțiune de secundă, Harry crezu că făcuse o vrajă fără să vrea, în ciuda faptului că se împotrivise cât putuse de tare, însă apoi rațiunea îi ajunse din urmă simțurile ― nu avea puterea de a stinge stelele. Întoarse capul într-o parte și în alta, încercând să vadă ceva, însă întunericul îi apăsa ochii ca un văl imponderabil.
Vocea îngrozită a lui Dudley îi tună în ureche.
― Ce-ce fa-faci? Te-termină!
― Nu fac nimic! Taci și nu te mișca!
― Nu ma-mai văd! Am o-orbit! Am…
― Ți-am spus să taci!

Harry rămase complet nemișcat, întorcându-și ochii care nu vedeau nimic la stânga și la dreapta. Frigul era atât de pătrunzător, încât tremura cu totul; i se făcuse pielea ca de găină pe mâini și părul de la ceafă i se zbârlise ― deschise ochii larg, privind în jur în gol, fără să vadă nimic.
Era imposibil… nu aveau cum să fie aici… nu în Little Whinging… ciuli urechile…
avea să-i audă înainte să-i vadă…
― O să-să-i spun lui tata! scânci Dudley. U-unde ești? Ce fa-faci…?
― Vrei să taci din gură? șuieră Harry. Încerc să as…
Însă amuți. Auzise exact lucrul de care se temuse.
Mai era ceva pe alee în afara lor, ceva care respira în reprize lungi, răgușite, sonore.
Harry înțepeni de groază în aerul glacial.
― Te-termină! încetează! O s-să te lovesc, îți jur că o s-o fac!
― Dudley, taci din…
ZDRANG.

Un pumn intră în coliziune cu una dintre tâmplele lui Harry, ridicându-l de la pământ. În fața ochilor îi apărură niște luminițe albe. Pentru a doua oară în ultima jumătate de oră, Harry avu senzația că i se crăpase capul în două; în clipa următoare, căzuse cu putere pe pământ și bagheta îi zburase din mână.
― Dudley, ești un idiot! strigă Harry, cu ochii înlăcrimați de durere, în timp ce se ridica amețit în patru labe, pipăind disperat în întuneric.
Îl auzi pe Dudley împleticindu-se, lovindu-se de gardul din gang, împiedicându-se.
― DUDLEY, ÎNTOARCE-TE! TE DUCI EXACT SPRE EL! Se auzi un urlet subțire, îngrozitor, și pașii lui Dudley se opriră. În același moment, Harry simți o răceală sinistră în spatele său, care nu putea să însemne decât un singur lucru. Erau mai mulți.
― DUDLEY, TACI DIN GURĂ! ORICE AI FACE, TACI DIN GURA! Bagheta! murmură Harry disperat, mișcându-și mâinile pe pământ ca niște păianjeni. Unde e… bagheta… haide… lumos!
Spuse vraja din reflex, uitându-se disperat după o lumină care să îl ajute să caute și, spre ușurarea sa nesperată, se aprinse o lumină la câțiva centimetri de mâna sa dreaptă ― era vârful baghetei. Harry o apucă, se ridică în picioare și se răsuci pe călcâie.
I se întoarse stomacul pe dos.
O siluetă înaltă, cu glugă, se apropia încet de el, plutind deasupra solului, iar picioarele nu se i vedeau deloc sub robă, aspirând noaptea în vreme ce se deplasa, împleticindu-se înapoi, Harry ridică bagheta.
― Expecto patronum!

Din vârful baghetei sale țâșni un fuior argintiu de vapori și Dementorul încetini, însă vraja nu funcționase cum trebuia; împleticindu-se, Harry se dădu și mai în spate, în timp ce Dementorul se apleca asupra lui. Mintea îi era cuprinsă de panică ― concentrează-te…
Din interiorul robei Dementorului ieșiră două mâini cenușii, scârboase, pline de cruste, care se întinseră spre el. Urechile lui Harry fură invadate de un zgomot puternic.
― Expecto patronum!
Vocea îi păru estompată și îndepărtată. Un alt fuior de fum argintiu, mai plăpând decât cel de dinainte, ieși plutind din baghetă ― nu putea să o mai facă, nu putea să mai facă vraja.
Auzi un râs într-un cotlon al minții, un râs ascuțit, subțire… simți respirația putredă, rece ca moartea a Dementorului umplându-i plămânii, înecându-l ― gândeștete… la ceva frumos…
Însă în el nu exista nimic frumos… degetele ca de gheață ale Dementorului i se încleștau în jurul gâtului ― râsul ascuțit era din ce în ce mai tare, și o voce rosti în mintea sa: înclină-te în fața morții, Harry… s-ar putea să fie chiar fără dureri… nu am de unde să știu… eu nu am murit niciodată…
Nu avea să-i mai vadă niciodată pe Ron și Hermione…
Și chipurile lor îi apărură limpezi în minte, în timp ce se lupta să tragă aer în piept.
― EXPECTO PATRONUM!
Un cerb argintiu enorm țâșni din vârful baghetei lui Harry; coarnele lui îl împunseră pe Dementor în locul unde ar fi trebuit să fie inima; fu aruncat înapoi, ușor ca întunericul, și când cerbul atacă, Dementorul se dădu la o parte, învins.
― PE AICI! îi strigă Harry cerbului.
Întorcându-se, fugi de-a lungul aleii, ținând în sus bagheta aprinsă.
― DUDLEY? DUDLEY!

Abia alergase vreo doisprezece pași, când ajunse la el: Dudley era ghemuit pe pământ, cu mâinile încleștate pe față. Un al doilea Dementor se apleca asupra lui, prinzându-i încheieturile cu mâinile sale slinoase, despărțindu-le încet, aproape cu drag, lăsându-și capul acoperit de glugă în jos către chipul lui Dudley, de parcă ar fi fost pe cale să-l sărute.
― PRINDE-L! strigă Harry, și cu un zgomot zguduitor, ca un uragan, cerbul argintiu pe care îl crease trecu în galop pe lângă el.
Chipul fără ochi al Dementorului era la câțiva centimetri de cel al lui Dudley când îl prinseră coarnele argintii; creatura fu azvârlită în sus și, ca și colegul său, zbură și fu absorbită de întuneric; cerbul merse în galop până la capătul aleii și se dizolvă într-o ceață argintie.

Luna, stelele și felinarele se întoarseră brusc la viață. O pală de vânt cald mătură aleea. Copacii fremătară în grădinile din vecini și zgomotul cotidian al mașinilor de pe Aleea Magnoliei invada iar aerul. Harry rămase nemișcat, cu toate simțurile ascuțite, adaptându-se la întoarcerea subită la normalitate. După o clipă, își dădu seama că tricoul i se lipise de corp; era ud leoarcă de transpirație.
Nu îi venea să creadă ce se întâmplase. Dementori aici, în Little Whinging.
Dudley zăcea ghemuit pe pământ, scâncind și tremurând. Harry se aplecă să vadă dacă era în stare să stea în picioare, însă atunci auzi niște pași apăsați în fugă, în spatele său. Instinctiv, ridicându-și iar bagheta, se întoarse pe călcâie pentru a-l înfrunta pe noul venit.
Doamna Figg, vecina lor ciudată, apăru gâfâind la orizont. Părul său cărunt și sârmos îi ieșea de sub fileu, de încheietura mâinii îi atârna o plasă de cumpărături de sfoară și picioarele erau pe jumătate ieșite din papucii de stofă ecosez. Harry dădu să ascundă repede bagheta, dar…
― Nu o ascunde, tâmpitule! strigă ea. Dacă mai sunt și alții? Ah, o să-l omor pe Mundungus Fletcher!

descărcați cartea direct de aici:...