Iarba Mortii

Iarba Mortii de Agatha Christie

— ATUNCI, e rîndul doamnei B., spuse încurajator Sir Henry Clithering.

Doamna Bantry, gazda, îl privi cu reproș.

— V-am mai spus că nu vreau să fiu azi Doamna B. Sună prea impunător.

— Fiți atunci Șeherezada.

— Chiar dacă aș fi Șehe... Cum ați spus? Tot nu vă pot povesti nimic; întrebați-l pe Arthur, dacă nu mă credeți.

— Tu te pricepi la relatarea faptelor concrete, dar nu ai imaginație, zise colonelul Bantry.

— Așa este, adăugă doamna Bantry. Flutură catalogul de bulbi pe care-l păstra pe masa din fața ei. V-am ascultat pe toți și nu pricep cum faceți. „Unul spune ceva, altul răspunde, unii întreabă, unii gîndesc, toată lumea este implicată” – eu n-aș putea așa ceva! În plus, nu am nici un subiect în jurul căruia să țes o poveste.

— Dă-mi voie să nu te cred, doamnă Bantry, zise dr. Lloyd. Clătină din capul cărunt a neîncredere.

Bătrîna Miss Marple spuse cu o voce blîndă:

— Firește, dragă...

Doamna Bantry se scuză în continuare:

— Nu știți ce viață banală duc eu. Necazurile cu servitoarele, cu bucătăresele, scurte vizite în oraș la tîrguieli, dentist, sau la cursele de cai de la Ascot pe care Arthur le urăște așa de mult, sau grădinăritul...

— Ah, zise dr. Lloyd. Grădina. Știm cu toții că este marea dumneavoastră pasiune.

— Trebuie să fie o adevărată plăcere să ai o grădină, zise Jane Helier, tînăra și frumoasa actriță. Adică, atîta vreme cît nu trebuie să sapi sau să-ți murdărești mîinile. Și eu ador florile.

— Grădina, repetă Sir Henry. N-am putea-o lua drept punct de pornire? Încercați, doamnă B. Bulbii otrăviți, narcisele letale, iarba morții!

— E ciudat că spuneți aceste lucruri, zise doamna Bantry. Îmi amintesc eu de ceva acum. Arthur, mai ții minte afacerea de la Clodderham Court? Știți doar, bătrînul Sir Ambrose Bercy. Îți amintești ce bătrîn amabil și curtenitor îl crezusem cu toții?

— Desigur. Da, a fost o întîmplare tare ciudată. Continuă, Dolly.

— Spune-o tu mai bine, dragule.

— Nu vorbi copilării. Continuă tu. Dacă ai început, n-ai decît să termini singură. Eu mi-am terminat partea mea.

Doamna Bantry inspiră adînc. Își împreună mîinile și pe fața ei se așternu o umbră de îndurerare. Vorbi repede și cursiv.

— Nu sînt prea multe de spus. Iarba morții – de aici am pornit să fac legătura, deși în mintea mea îi zic salvie și ceapă.

— Salvie și ceapă, se minună dr. Lloyd.

Doamna Bantry confirmă.

— Iată cum s-a întîmplat, explică ea. Ședeam, eu și Arthur, cu Sir Ambrose Bercy la Clodderham Court, și într-o zi, din greșeală (într-un mod de-a binelea prostesc), odată cu salvia s-a cules și un mănunchi de frunze de degețelu-roșu. În seara respectivă, la cină rațele au fost umplute cu ele și toată lumea s-a îmbolnăvit, iar o tînără, sărmana – pupila lui Sir Ambrose Bercy – a și murit.

Se opri.

— Doamne, doamne, ce tragic, spuse Miss Marple.

— Nu-i așa?

— Ei, și ce-a mai urmat? întrebă Sir Henry.

— Nimic, zise doamna Bantry. Asta-i tot.

A urmat un suspin general. Deși fuseseră avertizați de dinainte, nu se așteptaseră ca povestea să fie atît de scurtă.

— Dar, draga mea doamnă, protestă Sir Henry, asta nu poate fi tot. Ceea ce ne-ați relatat dumneavoastră este o întîmplare tragică, dar în nici un caz o enigmă.

— Ei, ar mai fi ceva, zise doamna Bantry. Dar dacă v-aș spune și acest lucru, ați ghici imediat ce-a fost.

Apoi privi sfidător la cei adunați și le aminti:

— V-am spus că nu pot să creez din fapte o povestire care să pară verosimilă.

— Aha! Sir Henry se ridică din scaunul lui comod și-și potrivi lornionul. Să știi, Șeherezada, că e cel mai reconfortant așa: ne provoci ingeniozitatea. Încă nu sînt sigur dacă n-ai făcut-o deliberat pentru a ne stimula curiozitatea. Să încercăm să ghicim din „douăzeci de întrebări”. Miss Marple, ați vrea să începeți dumneavoastră?

— Eu aș vrea să știu ceva despre bucătăreasă, zise Miss Marple. Trebuie să fi fost o femeie proastă sau neexperimentată.

— Foarte proastă, zise doamna Bantry. A plîns mult după aceea zicînd că frunzele i-au fost culese și aduse drept salvie și ea nu avea de unde să știe acest lucru.

— A fost una care nu prea gîndește, adăugă Miss Marple. Probabil o femeie mai în vîrstă și o bucătăreasă bună, mă gîndesc, nu?

— O, una excelentă, zise doamna Bantry.

— E rîndul dumneavoastră, domnișoară Helier, i se adresă Sir Henry.

— Oh, vreți să spuneți că e rîndul meu să pun o întrebare? Urmă o pauză în care Jane reflectă și în final spuse neajutorată: De fapt, nici nu știu ce să întreb.

Ochii ei frumoși îl priveau rugător pe Sir Henry.

— De ce nu întrebați asupra „dramatis personae”, domnișoară Helier? sugeră acesta, zîmbind.

Jane îl privi cu nedumerire.

— Personajele în ordinea apariției lor, clarifică Sir Henry cu amabilitate.

— O, da, într-adevăr, bună idee, acceptă Jane.

Doamna Bantry începu imediat să numere pe degete persoanele implicate.

— Sir Ambrose, Sylvia Keene (fata care a murit), o prietenă a ei care stătea tot acolo, Maud Wye, una din acele fete negricioase și urîte, dar care totuși impresionează – niciodată n-am înțeles cum de reușesc să impresioneze. Apoi mai era domnul Curie, care venise să discute despre cărți cu Sir Ambrose – niscaiva cărți rare, ciudățenii în latină, tot felul de pergamente învechite. Apoi mai era Jerry Lorimer, un fel de vecin. Reședința sa, Fairlies, se învecina cu proprietatea lui Sir Ambrose. Și-apoi mai era doamna Carpenter, un gen de femeie pisicuță, între două vîrste, răsfățată; era un fel de,,dame de compagnie” pentru Sylvia, mi se pare.

— Dacă acum e rîndul meu, și mi se pare că așa este, zise Sir Henry, pentru că stau lîngă domnișoara Helier, aș dori foarte mult, doamnă Bantry, scurte portrete verbale ale tuturor celor care s-au perindat prin casă.

— Dar..., doamna Bantry ezită.

— Începeți cu Sir Ambrose, continuă Sir Henry. Cum era el?

— Era un bătrîn foarte distins, de fapt nici nu era chiar așa de bătrîn, nu cu mult peste șaizeci, cred. Era foarte delicat; avea inima slăbită, nu putea urca scările, își montase un lift în acest scop, așa că părea mai bătrîn decît era din cauza bolii. Avea maniere deosebit de elegante, rafinat – acesta este cuvîntul care l-ar descrie cel mai exact. Nu-l puteai vedea niciodată iritat sau supărat. Avea un păr alb frumos și o voce nespus de plăcută.

— Bun, zise Sir Henry. Mi-l imaginez deja pe Sir Ambrose. Și acum fata, Sylvia, sau cum spuneți că se numea?

— Sylvia Keene. Era frumoasă, într-adevăr frumoasă. Blondă și cu un ten splendid. Nu prea deșteaptă. De fapt, chiar proastă.

— Ei, lasă, lasă Dolly, protestă soțul ei.

— Bineînțeles, Arthur nu e de aceeași părere, zise sec doamna Bantry. Dar era proastă, niciodată nu spunea un lucru demn de ascultat.

— Era una dintre ființele cele mai grațioase pe care le-am văzut vreodată, mărturisi colonelul Bantry cu duioșie. S-o fi văzut cînd juca tenis – era pur și simplu încîntătoare. Și plină de umor, o ființă amuzantă. Și cu maniere alese. Garantez că toți tinerii o vedeau așa.

— Aici greșești, interveni doamna Bantry. Juvenalitatea în sine nu mai are farmec pentru tinerii de azi. Numai ageamiii de felul tău, Arthur, mai fabulează așa în privința tinerelor.

— A fi tînăr nu-i suficient, zise Jane. Trebuie să ai și S.A.

— Ce înseamnă S.A.? întrebă Miss Marple.

— Sex appeal, o lămuri Jane.

— Aha, adică ceea ce pe vremea mea se numea,,a avea pe vino-ncoa”, se dumiri Miss Marple.

— Nu e rea treaba cu descrierile, zise Sir Henry. Doamna,,de compagnie” ați descris-o, dacă nu mă-nșel doamnă Bantry, drept genul pisicuță, nu?

— Nu m-am referit la o felină, ci la un gen de persoană „torcătoare”, dacă mă-nțe- legeți, răspunse doamna Bantry. Întotdeauna amabilă. Așa era Adelaide Carpenter.

— Cam cîți ani avea?

— În jur de patruzeci. Locuia acolo de mult, de cînd Sylvia avea unsprezece ani. O persoană plină de tact. Una din acele văduve nefericite cu multe neamuri aristocratice dar cu prea puțini bani. Personal, n-o agream; dar mie nu mi-au plăcut niciodată oamenii cu degete lungi și albe. Și nu mi-au plăcut nici pisicuțele.

— Dar domnul Curie?

— O, un bătrînel din aceia gîrboviți de ani, care seamănă atîta între ei că aproape nu-i deosebești. Se înflăcăra numai cînd era vorba despre cărțile lui vechi, niciodată altcîndva. Nu cred că Sir Ambrose îl cunoștea mai îndeaproape.

— Dar vecinul Jerry?

— Un băiat foarte încîntător. Era logodit cu Sylvia. De aceea, toată povestea a fost atît de tristă.

— Mă întreb…, începu Miss Marple dar se opri.

— Ce?

— Nimic, dragă.

Sir Henry o privi curios pe bătrînică. Apoi adăugă îngîndurat:

— Deci tinerii erau logodiți. De multă vreme?

— Cam de un an. Sir Ambrose se opusese logodnei pe motivul că Sylvia era prea tînără. Dar, după un an de logodnă, cedă și căsătoria urma să aibă loc curînd.

— Dar, spuneți, tînăra avea vreun venit?

— Unul foarte mic, o sută-două lire pe an.

— Nimic suspect pînă acum. Clithering, zise colonelul Bantry și rîse.

— E rîndul doctorului să întrebe, zise Sir Henry. Eu mă așez.

— Curiozitatea mea este strict profesională, zise doctorul Lloyd. Mi-ar plăcea să știu ce diagnostic s-a stabilit la anchetă, adică, vreau să spun dacă vă amintiți sau știți cumva.

— Știu cu aproximație, zise doamna Bantry. S-a vorbit de otrăvire cu digitalină, așa se spune?

Dr. Lloyd aprobă din cap.

— Agentul activ al digitalinei are efect asupra inimii și este, de fapt, un medicament bun în unele forme de tulburări cardiace. E un caz curios. N-aș crede, totuși, că mîncînd cineva un preparat din digitală ar putea avea un efect fatal. Se cam exagerează cu otrăvirea prin ingerarea unor frunze sau fructe dăunătoare. Puțini oameni își dau seama că agentul vital, alcaloidul, trebuie extras cu grijă și trebuie preparat.

— Doamna MacArthur i-a trimis, zilele trecute, niște bulbi speciali doamnei Toomie, interveni Miss Marple. Iar bucătăreasa doamnei Toomie i-a luat drept cepe și a reușit să îmbolnăvească toată familia Toomie.

— Dar nimeni n-a murit din asta, zise dr. Lloyd.

— Nu, nu a murit nimeni, recunoscu Miss Marple.