Era odata la Bagdad, sub domnia strălucitului calif Harun-al-Raşid, un neguţător

bogat, care avea o nevastă bătrână şi un fecior, Abu-Hasan, crescut până la

vreo treizeci de ani strâns de aproape în toate privinţele. Neguţătorul a murit,

şi Abu-Hasan a intrat în stăpânirea avuţiei pe care o grămădise tată-său o viaţă

întreagă. Fiul a făcut altfel de cum făcuse tatăl. În tinereţe nu căpătase

niciodată o parà mai mult decât îi trebuia ca să-şi ducă viaţa; acum a pus de

gând să cheltuiască potrivit cu mijloacele pe care i le adusese soarta. Astfel, şi-a

împărţit averea în două părţi: cu o parte a cumpărat acareturi, care-i aduceau

destul venit ca să poată trăi cum se cuvine, fără să s-atingă de capital; iar cu

cealaltă jumătate, în bani sunători, a hotărât să se pună pe petreceri, încailea

să-şi destoarcă răbdările suferite sub străşnicia în care-l ţinuse tată-său până la

aşa vârstă coaptă; dar s-a jurat că n-are să mai cheltuiască apoi nimica peste

această sumă, după ce şi-o face toate chefurile, în acest scop, Abu-Hasan a

strâns împrejuru-i o ceată de tineri de vârstă şi de teapa lui, şi de acolea s-a

gândit numai cum să-i facă a-şi petrece timpul în chipul cel mai plăcut. Aşadar

nu s-a mărginit la prânzuri şi ziafeturi cu mâncări şi băuturi care de care mai

rare şi mai scumpe; a mai adus şi tarafuri de lăutari şi cântăreţii cei mai vestiţi;

şi pe urmă, dănţuitoarele şi dănţuitorii cei mai aleşi din oraşul Bagdad.

Toate chefurile astea, din zi în zi mai costisitoare, l-au aruncat pe Abu-Hasan în

cheltuieli atât de nemăsurate, încât n-a putut-o duce aşa mai mult de un an.

Cum n-a mai întins masă mare, prietenii s-au făcut nevăzuţi; ba nici nu-i mai

întâlnea oriunde i-ar fi căutat, fiindcă fugeau de el îndată ce-l zăreau, şi dacă

din întâmplare da piept în piept cu vreunul şi vrea să-l oprească să-i spună

ceva, acela îşi cerea iertăciune, că-i e degrabă şi n-are timp de vorbă, şi pleca

repede p-aci încolo. Pe Abu-Hasan mai mult l-a mâhnit părăsirea din partea

prietenilor, decât îl încântase mai înainte semnele lor de dragoste. Odată,

mâhnit, dus pe gânduri, cu capul plecat a intrat în odaia mă-si şi s-a aşezat pe

marginea divanului departe de ea.

– Ce ai, fiule? – a-ntrebat bătrâna. De ce eşti aşa de pocâltit şi n-ai chef deloc?

Să fi pierdut tot ce ai pe lume şi tot n-ai fi aşa de opărit… ştiu că, după câte

cheltuieli nebuneşti ce ai făcut, nu-ţi mai rămân mulţi bani sunători. Erai stăpân

pe avutul tău, şi eu n-am vrut să mă-mpotrivesc purtărilor tale nesocotite, mai

ales ştiind că ţi-ai păstrat cuminte jumătate din avere… Şi d-aia nu văd ce te

poate adânci acuma în aşa de neagră mâhnire.

Pe Abu-Hasan, la vorbele bătrânei, l-au podidit lacrimile, şi a zis:

– Mamă, ştii în ce chip m-am purtat un an de zile. Am strâns atâţia prieteni

împrejurul meu, i-am îndopat cu câte bunătăţi mi-a dat prin gând, până n-am

mai putut, şi acuma, când nu mai am ce le da, văd că toţi mă părăsesc. Când zic

că n-am cu ce-i mai îndopa, mă gândesc la banii pe care-i hotărâsem pentru

asta; că despre venitul meu, slavă Domnului, mi l-am păstrat, şi acuma ştiu cum

să-ntrebuinţez ce din fericire mi-a rămas. Vreau numai să încerc până unde pot

merge prietenii mei cu nerecunoştinţa. O să mă rog de ei să pună fiecare de la

mână la mână, să m-ajute a mă sălta din starea nenorocită în care am căzut.

Dar asta, precum ţi-am spus-o, o fac numai ca să văz dacă voi găsi la dânşii vreo

recunoştinţă.

– Băiete – i-a răspuns mama – nu vreau să te opresc de la ce ai pus de gând;

dar îţi pot mai dinainte spune că degeaba tragi speranţa. Tu încă nu cunoşti ce

va să zică prietenii de petrecere; dar o să-i cunoşti…

– Mamă – a zis Abu-Hasan – eu înţeleg şi cread ce-mi spui; dar tot vreau să mă

luminez singur despre mişelia şi neomenia lor.

Abu-Hasan a şi plecat; a făcut ce-a făcut şi a găsit pe toţi prietenii. Le-a arătat în

ce mare strâmtoare se afla şi i-a rugat să-şi dezlege pungile ca să-l ajute. N-a

uitat chiar să le spună că în mare parte a scăpat din pricina cheltuielilor

nemăsurate cu atâtea petreceri şi ziafeturi, că doar de i-o atinge la omenie. Nici

unul dintre prieteni au s-a lăsat înduioşat de vorbele lui frumoase, ba, unii

chiar, l-au dat afară. S-a întors acasă, amărât până în fundul sufletului, şi i-a zis

bătrânei:

– A, mamă, bine mi-ai spus tu: În loc de prieteni am găsit nişte ticăloşi

nerecunoscători. S-a isprăvit; să nu-i mai văd în ochi!

Abu-Hasan s-a hotărât dar să se ferească de acu-ncolo de orice galantomie.

După ce şi-a socotit venitul bine, şi l-a împărţit astfel încât să-i ajungă de

cheltuială în fiecare zi regulat, dându-i mână să poftească în toate serile la

masă câte um singur musafir, pe care să-l ospăteze cumpătat, dar cuviincios.

Pe urma s-a jurat că acel musafir să nu fie localnic din Bagdad, ci un străin care

ar fi picat chiar în ziua aceea, şi pe care să-l poată trimite pe-aci încolo după ce

l-a găzduit frumos o noapte.

După cum pusese la cale, Abu-Hasan îşi îngrijea de dimineaţă să cumpere toate

trebuincioasele pentru cină, şi pe seară mergea să se aşeze lângă podul

Bagdadului; cum vedea un străin, ăl dintâi care-i ieşea înainte, măcar de orice

teapă ar fi fost, îl poftea politicos să-i facă cinste a veni să cineze şi să petreacă

noaptea aceea acasă la dânsul.

Cina lui Ahu-Hasan nu era foarte bogată, însă bună şi curată, aşa ca să poată

mulţumi destul pe un oaspete drumeţ. Mai ales nu lipsea de la masă vin bun,

că în loc să vorbească cu oaspetele său despre politică ori despre daraveruri

negustoreşti, îi plăcea să povestească despre lucruri plăcute şi hazlii. De felul lui

era om vioi şi bun de petrecere, şi ştia să-nveselească un tovarăş oricât de

posomorât. A doua zi dimineaţa Hasan îi zicea musafirului:

– Când te-am poftit aseară să cinezi la mine ţi-am spus obiceiul meu: să nu te

superi că acuma te poftesc să pleci; am eu cuvinte să mă despart aşa. Mergi deţi

vezi şi de treburile dumitale… Umblă cu Dumnezeu!

Într-o seară, când şedea după regula lui la capătul podului, iată că trece califul

Harun-al-Raşid, îmbrăcat tiptil, aşa ca să nu-l cunoască nimeni. Stăpânitorul

acesta, deşi avea destui slujitori foarte pricepuţi şi straşnici, tot voia să

cunoască el singur cum merg lucrurile în împărăţia lui; şi pentru acest scop

umbla adesea tiptil în felurite chipuri prin oraşul Bagdad în seara aceea, era

îmbrăcat ca un negustor de la Mosul, care s-ar fi dat chiar atunci jos de pe

corabie în partea dimpotrivă a podului, şi în urma lui mergea un rob mare şi

voinic, o namilă de om.

Califul, sub îmbrăcămintea lui, se vedea a fi un bărbat de seamă, vrednic de

toată cinstea. Abu-Hasan s-a ridicat de unde şedea jos şi, după ce a făcut o

plecăciune până la pământ, i-a zis politicos de tot:

– Preacinstite domnule, bine-ai venit sănătos la noi la Bagdad; te rog

preaplecat să-mi faci cinstea să pofteşti la cină cu mine şi să-ţi petreci noaptea

asta în casa mea, ca să te odihneşti bine de oboseala călătoriei.

Şi, ca să-l îndatoreze şi mai mult a pofti la el, i-a spus în câteva cuvinte ce obicei

are dânsul cu musafirii lui.

Califul a făcut haz de gustul lui Abu-Hasan, şi a voit să cunoască mai de aproape

pe acest om ciudat, i-a spus numaidecât că de la un bărbat aşa de politicos e

încântat a primi găzduire fie pe cât de scurt timp, şi că e gata să-l urmeze.

Abu-Hasan, care nu bănuia că soarta îi scosese înainte un oaspete aşa de înalt,

se purta cu califul parcă ar fi fost deopotrivă amândoi. L-a dus acasă, l-a băgat

într-o odaie foarte curată şi l-a poftit să şadă pe divan la locul de cinste. Cina

era gata şi masa pusă. Mama lui Abu-Hasan pricepută la bucătărie, le-a dat trei

feluri de mâncări: nişte porumbei gătiţi cu zarzavaturi şi cu orez, apoi o gâscă la

tavă şi pe urmă un clapon fript cu patru puişori rumeniţi de jur împrejur.

Altceva nimica; dar toate erau bine făcute.

Abu-Hasan a stat la masă în faţa musafirului; au mâncat amândoi din toate pe

tăcute şi pe nebăute, după obiceiul locului. După ce au isprăvit de mâncare,

mama lui Abu-Hasan a ridicat masa şi le-a adus fel de fel de poame de care se

găseau în acel timp a anului şi nişte turte uscate de migdale. Când s-a-nnoptat

bine, au aprins luminările; apoi Abu-Hasan a adus nişte urcioare cu vin şi

bărdace, le-a pus lângă el şi a rugat-o pe bătrâna să-i dea de mâncare robului

care venise cu musafirul. Când s-au aşezat iar la masă, Abu-Hasan a luat o

bărdacă, a umplut-o cu vin şi, ridicâdu-se în sus, a zis către musafir:

– Preacinstite domnule, te poftesc să faci ca mine… Nu ştiu ce-i fi gândind

dumneata; dar, după mine, drept să-ţi spun, omul care urăşte vinul, vrând să se

arate înţelept, nu-i înţelept deloc. Veselia e lucru bun; trebuie s-o cântăm, şi so

găsim în fundul bărdacei!

Abu-Hasan şi-a golit bărdaca, în timp ce califul i-a răspuns:

– Vorba dumitale e cuminte, eşti un om de ispravă; îmi place că te văz chefliu şi

vesel, şi te rog să-mi torni şi mie.

Abu-Hasan a umplut bărdaca musafirului zicând:

– Gustă, te rog, preacinstite domnule, şi spune drept: aşa-i că-i bunicel?

Califul a băut; iar Abu-Hasan i-a mai zis:

– Eu, cum te-am zărit pe dumneata, am priceput că eşti om care ştii ce va să

zică să trăieşti. Ce să-ţi mai vorbesc?… Sunt nu se poate mai mulţumit şi mai

vesel că m-am întâlnit astăzi cu un bărbat aşa de deosebit cum eşti dumeata,

îmi placi foarte mult… Halal să-ţi fie! Să trăieşti!

Vorbele lui Abu-Hasan îi făceau mare plăcere califului, care fiind şi el om foate

vesel, îşi îndemna mereu gazda la băut, ca să o cunoască mai bine. Din vorbă în

vorbă, Abu-Hasan a spus cum îl cheamă, cum trăieşte, prin ce întâmplări

neplăcute trecuse, şi a încheiat zicând:

– Dar nu-mi pare rău că am fost amăgit de prieteni, fiindcă dacă nu se-ntâmpla

ce s-a întâmplat, poate nu-mi scotea norocul în cale un străin aşa de preţios ca

dumneata.

– Califul, mulţumit de lămuririle lui Abu-Hasan, i-a zis:

– Eşti vrednic de laudă, prietene, că ai luat astfel de hotărâre înţeleaptă, şi mai

ales că te ţii de ce ai hotărât.

Şi drept să-ţi spun, îţi pizmuiesc fericirea. Dumneata ai în fiece zi plăcerea să

primeşti la masa şi-n casa dumitate un om de treabă cu care stai frumos de

vorbă şi-l îndatorezi aşa încât unde s-o duce să te pomenească şi să-ţi laude

casa, masa şi primirea dumitale atât de cuviincioasă… Decât, din vorbă-n

vorbă, şi dumneata şi eu, nu luăm seama că prea lăsăm vinul să se trezească…

Te rog, bea, şi toarnă-mi şi mie.

Şi aşa au băut amândoi înainte, povestindu-şi unul altuia lucruri plăcute. Acu

era târziu; musafirul a spus că, fiind obosit de atâta drum cât făcuse, are nevoie

de odihnă, şi a adăugat:

– Şi pe urmă, nici dumneata nu voi să-ţi pierzi odihna pentru tiune. Haide, să ne

culcăm; şi, fiindcă poate mâine dimineaţă eu am să plec până nu te deştepţi

dumneata, îşi spun de-acuma că am rămas foarte încântat de ospătarea ce miai

făcut aşa de îndatoritor. Numai de un lucru îmi pare rău, că nu ştiu cum să-ţi

arăt recunoştinţa mea. Spune-mi, rogu-te, dumneata, cum ţi-aş putea plăti de

atâta bunăvoinţă, ca să vezi că nu ai avut a face cu un nerecunoscător. Un om

ea dumneata nu se poate să n-aibă vreo daraveră, vreo nevoie, şi să nu

dorească a i se face pe plac. Uite, cât mă vezi pe mine aga, negustor, poate să

fiu în stare să te îndatorez şi eu cu ceva, dacă nu de-a dreptul, măcar prin

mijlocirea vreunuia dintre prietenii mei.

La aceste vorbe politicoase ale negustorului, Abu-Hasan a răspuns:

– Preacinstite domnule, nu mă îndoiesc câtuşi de puţin că, nu numai aşa, doar

ca om politicos, îmi arăţi atâta bunăvoinţă. Dar pot să te asigur că eu n-am nici

păsuri, nici daraveri, nici vreo dorinţă, şi n-am să cer nimănui nimic. N-am cea

mai mică poftă de mărire, şi sunt foarte mulţumit cu soarta mea. Prin urmare,

foarte-ţi mulţumesc numai şi numai că ai poftit în casa mea şi mi-ai cinstit

masa, aşa bună, rea, cum s-a putut găsi… Cu toate astea, parcă aş avea şi eu

ceva care mă supără, dar iar nu până-ntr-atâta încât să-mi pierd liniştea pentru

asta. Să vezi ce e… Aici la noi, în Bagdad, fiecare mahala îşi are geamia ei, cu

câte un imam, adică popă, care e dator să facă rugăciunile la orele hotărâte

după lege. Imamul de la geamia noastră este un bătrân înalt şi uscăţiv,

posomorât şi tare făţarnic. Ctitorii, câteşipatru, vecinii mei, sunt ca şi el nişte

bătrâni ursuzi şi zavistnici, lucru mare. În toate zilele se adună împreună cu toţii

şi alta n-au de vorbit decât bârfeli şi răutăţi, ca să vâre fitiluri şi zâzanie în toată

mahalaua: crapă de necaz că nu pot să stăpânească dumnealor pe toţi

mahalagiii noştri, să-i poarte ei de nas după cum le place lor. Ei! vezi, asta mă

strânge pe mine de gât, în loc să-şi vadă popa de legea lui şi ctitorii să se

îngrijească de geamie, dumnealor se leagă de lume şi n-o iasă să trăiască în

bună pace.

– După cum văz eu – a zis califul – dumneata ai dori să-le mai scurtezi limba

acelor bârfitori?

– Precum zici, tocmai! a răspuns Abu-Hasan. Ah de ce nu mă face Dumnezeu pe

mine calif o zi măcar, numai o zi!

– Ei! să zicem că ai fi calif… ce-ai face?

– Ce-aş face?… Aş face ceva să rămână de pomină… I-aş pildui straşnic pe

dumnealor, ca să aduc o mulţumire lumii de ispravă: aş pune să le tragă la

fiecare ctitor câte o sută de beţe la tălpi şi imamului patru sute; să-i învăţ eu pe

dumnealor, mă-nţelegi, că nu-i treaba dumnealor să turbure viaţa mahalagiilor,

mă-nţelegi!

Califului i s-a părut foarte nostimă ideea lui Abu-Ha-san, şi zice:

– Îmi place dorinţa dumitale, mai ales că o văd pornită dintr-o inimă dreaptă

care nu sufere să rămână răutatea nepedepsită; şi tare aş dori şi eu să ţi-o văd

îndeplinită… Şi de! poate că lucrul să nu fie chiar peste putinţă, cum îţi închipui.

Eu cred că, dacă ar afla ce gânduri ai, califul ar fi în stare să-ţi încredinţeze

puterea lui pe o zi… Şi cât mă vezi dumneata, aşa un negustor ca toţi

negustorii, cine ştie de nu te-aş putea ajuta s-o dobândeşti.

– Ei! ia lasă – a răspuns Abu-Hasan – nu-ţi mai bate ioc de mine şi dumneata,

cum şi-ar bate fireşte şi califul dară ar afla de neroziile mele… Poate doar atâta,

să afle şi el de purtările cuvioşilor noştri şi să-i osândească el la vreo pedeapsă.

– Ba, doamne fereşte, nu-mi bat joc nicidecum – a zis musafirul – şi desigur că

nici califul nu şi-ar bate… Dar să le lăsăm, astea; uite, e aproape de miezul

nopţii, haide să ne culcăm.

– Bine zici; dar, fiindcă urciorul nostru mai are ceva în fund, eu crez că ar trebui

mai întâi golit, şi pe urmă să ne ducem la culcare. Un lucru numai te-aş ruga:

mâine dimineaţă când ăi pleca, dacă n-oi fi eu deştept, să nu laşi uşa de la

drum deschisă.

Pe când vorbea Abu-Hasan, califul, ridicând urciorul, şi-a umplut bărdaca şi a

golit-o mulţumind încă o dată de bună ospătare. După aceea, pe furiş a aruncat

ta bărdaca gazdei, aşa cât poţi lua pe vârful degetelor, dintr-o cutiuţă cu nişte

prafuri, pe care o purta totdeauna cu sine, şi peste ele a turnat vinul tot cât mai

rămăsese în urcior; pe urmă, întinzând bărdaca a zis:

– Acuma te rog, iubită gazdă, să iei de la mine bărdaca asta şi s-o deşerţi în

cinstea şi pentru dragostea mea.

Abu-Hasan, foarte bucuros, a luat bărdaca în mâna dreaptă şi a ridicat-o-n sus;

cu palma stângă la piept s-a-nchinat preaplecat şi apoi a băut tot până-n fund

dintr-o sorbitură… Dar n-a apucat să lase jos bărdaca goală, şi, simţindu-se

înmuiat din toate încheieturile, s-a lungit binişor pe divan, unde l-a şi furat

somnul, aşa degrabă, că musafirul a început să râdă, şi, chemându-şi robul,

care aştepta gata la uşă, i-a zis:

– Ia-l pe omul ăsta în cârcă, şi bagă bine de seamă, când ieşim, în ce loc se află

casa, să ştii unde ai să-l aduci înapoi mâine când ţi-oi porunci. Şi, fără zgomot,

au ieşit din casă, robul ducând în cârcă pe Abu-Hasan adormit adânc, şi califul,

care a lăsat într-adins uşa de la drum deschisă.

Cum au sosit la palat, au mers până în odaia unde aşteptau toţi curtenii:

– Dezbrăcaţi-l pe omul ăsta şi-l culcaţi în patul meu. Curtenii l-au dezbrăcat

binişor pe Abu-Hasan, l-au îmbrăcat, în halatul califului şi l-au culcat frumos în

patul împărătesc. După aceea califul a chemat împrejuru-i pe toţi ai curţii,

bărbaţi şi femei, şi le-a zis:

– Vedeţi pe omul care doarme colea? Mâine dimineaţa, la ora hotărâtă,

întocmai cum faceţi când mă deştept eu, aşa să faceţi şi cu el, fără nici o

deosebire, să nu vă mai gândiţi la mine cât timp v-aţi afla în faţă-i; în sfârşit,

până nu poruncesc eu altceva, poruncile lui să fie sfinte: el este califul vostru.

Curtenii şi curtenele fără vorbă s-au închinat pân’ la pământ, şi fiecare s-a

gândit cum să se supună mai bine, după puterile sale, poruncilor stăpânului.

Întorcându-se la palat, califul trimisese după marele vizir Giafar, şi cum a sosit

acesta, i-a zis:

– Uite de ce te-am chemat, Giafar: mâine dimineaţă când vii după porunci, să

nu te miri dacă vezi şezând în tronul meu pe omul acesta, care doarme colea,

ascultă-l şi îndeplineşte-i cu sfinţenie toate poruncile. Are să se arunce la

galantomie, o să-ţi poruncească a împărţi daruri în dreapta şi-n stângă: fă tot

ce-ţi spune, măcar de-ar fi să-mi sleieşti toate lăzile împărăţiei. Nu uita să

vesteşti pe toţi curtenii de la mic până la mare, să-i dea mâine la ora hotărâtă

pentru înfăţişare înaintea mea, toată cinstea ce mi se dă mie… Du-te acuma şi

caută să-mi faci întocmai pe plac.

După plecarea marelui vizir, califul a mers să se culce şi el într-altă odaie,

poruncind robului său de încredere, anume Mesrur, să-l scoale mâine până nu

s-a deşteptat Abu-Hasan. Şi astfel, a doua zi dimineaţa, califul a trecut într-o

cămăruţă cu câteva trepte mai jos, de unde de la o ferestruică cu gratii putea

vedea, fără a fi văzut, toată odaia, unde dormea încă prietenul de cu seara. Toţi

curtenii şi toate curtenele intrară numaidecât pe rând şi se aşezară binişor, în

tăcere, fiecare după treapta sa, ca după obicei, la locu-i cuvenit, începuse acum

să se lumineze de ziuă; era timpul de deşteptat pentru rugăciunea dinainte de

răsăritul soarelui, după cum cere legea musulmană. Curteanul, cel care sta

lângă căpătâiul califului, apropie de nasul adormitului un burete înmuiat în oţet

de trandafir. Adormitul strănută îndată şi miji din ochi; deşi nu era încă destulă

lumină, văzu că se află în mijlocul unei odăi mari, foarte bogată, împodobită cu

vase mari de aur, cu perdele şi covoare ţesute de mătase; şi de jur împrejurul

lui nişte tinere curtene, unele cu harfe, altele cu alăute şi cu dairele, gata să

înceapă a cânta, şi toate de o frumuseţe nespusă; iar la spatele lor nişte robi

arabi în vestminte strălucitoare, stând toţi cu mâinile la piept. Uitându-se la

învelitoarea cu care dormise acoperit, văzu că e de catifea stacojie ţesută cu fir

de aur, şi cu mărgăritare; iar lângă pat un vestmânt tot aşa, şi alături, pe o

perină, o tichie de calif.

Văzând toate astea, Abu-Hasan rămase aiurit… Şi, aducându-şi aminte de ce

vorbise seara la masă cu musafirul, gândi:

„Asta-mi place! Ajunsei acum şi calif! Auzi vis“ şi închizând ochii îşi aşeză iar

capul să-şi urmeze somnul. Dar un rob, aplecându-se până la pamânt, îi zise cu

sfială:

– Stăpânitor al credincioşilor, strălucirea-ta să nu mai adoarmă, e timpul

rugăciunii de dimineaţă, soarele stă să se arate.

Vorbele acestea l-au ameţit pe Abu-Hasan; „Sunt deştept ori dorm?… Aş!

dorm; nu se poate!… dorm!“ şi, ţinând ochii tot închişi, n-a mişcat. Dar n-a

trecut mult, şi robul, văzând că nu capătă răspuns, a zis iar:

– Stâpânitor al credincioşilor, strălucirea-ta să nu se supere dacă iar îndrăznesc

a-i spune că trebuie să se scoale, afară numa’ dacă nu vrea să lase a trece ora

rugăciunii de dimineaţă.

„M-am înşelat – gândi Abu-Hasan – nu dorm.“ Deschise ochii bine şi, fiind acum

ziua mare, văzu foarte limpede tot ce zărise nedesluşit la lumina slabă deadineauri.

Se ridică de mijloc şi privi de jur împrejur zâmbind, ca un om care se

deşteaptă plin de mulţumire după un somn bun cu vise plăcute.

Atunci tinerele curtene i se închinară preaplecat şi deodată harfele şi

tamburele, alăutele şi dairelele începură o cântare îngerească de care Abu-

Hasan rămase atins până la suflet. Cu toate astea tot şi-a venit iar la gândul

dintâi:

„Bre! ce să fie asta? Unde mă aflu eu? Ce e palatul ăsta? Ce sunt minunăţiile

astea, robii şi curtenii ăştia străluciţi, frumuseţile astea de curtene, şi cântările

astea care te ridică în slavă? Cum adică să nu pot eu înţelege: visez ori sunt

treaz?“

Când îi treceau prin minte aceste întrebări, iată că s-apropie Mesrur, căpetenia

robilor, şi-i zice:

– Stăpânitor al credincioşilor, strălucirea-ta să-mi dea voie a-i spune că n-are

obicei să se scoale aşa de târziu, afară numai dacă, doamne fereşte, nu se

simte bine; aşadar, trebuie strălucirea-ta numaidecât să se suie în tron, că

iacătă a sunat ora sfatului împărătesc.

După vorbele lui Mesrur, Abu-Hasan înţelese că nu mai doarme şi că prin

urmare tot ce i se întâmplă nu-i în vis, ci aievea. Dar încă nehotărât ce are să

facă şi cum trebuie s-o ia, stetea la gânduri. După câteva clipe de îndoială, se

uită lung la Mesrur şi-i zise:

– Ia ascultă-mă, cu cine vorbeşti şi cui îi zici dumneata „stăpânitorul

credincioşilor“?

– Strălucirea-ta – răspunse Mesrur zâmbind – îmi vorbeşte astfel ca să mă pună

la încercare, or ca să glumească… Cine altul să fie stăpânitorul credincioşilor

decât strălucirea-ta? Mesrur, ticălosul rob, nu poate uita asta, şi bănuieşte că

poate vreun vis urât o fi turburat azi-noapte odihna strălucirii-tale.

Abu-Hasan pufnind s-a trântit iar cu capul pe căpătâi şi… după ce s-a săturat de

râs, s-a ridicat iar de mijloc şi, întorcându-se către un arap mititel, negru ca şi

Mesrur, i-a zis:

– Ia ascultă, piciule: spune-mi tu cine sunt eu.

– Preaînalte – a răspuns piciul clipind din ochii-i aplecaţi – strălucirea-ta este

stăpânitorul credincioşilor, care ţine pe pământ locul stăpânului lumii.

– Mare mincinos eşti, cât eşti tu de micuţ. Pe urmă a făcut semn unei curtene

să se apropie şi, întinzându-şi mâna, i-a zis:

– Drăguţă, fii bună şi muşcă-mă de vârful degetului, să văz: dorm or sunt

deştept?

Tânăra l-a apucat cu dinţii de vârful degetului şi l-a strâns puţintel… Abu-Hasan

şi-a tras repede degetul…

– Nu dorm… Dar cum, cum, fără ştirea mea, să ajung eu peste noapte calif?

Asta e ceva minunat, de neînţeles… şi zise apoi foarte dulce cătră frumoasa

curteană: Mă rog, spune-mi drept, aşa să trăieşti, adevărat e, drăguţă, că eu…

sunt stăpânitorul credincioşilor?

– Mai adevărat nu se poate, prealuminate stăpâne – a răspuns tânăra – e atât

de adevărat, că noi rămânem toţi pe gânduri văzând că strălucirea-ta se miră

de asta…

Abu-Hasan s-a uitat lung la ea şi cu un zâmbet de bunătate i-a răspuns moţăind

din cap:

– Am înţeles! Şi mătăluţă eşti o… mincinoasă… Lasă că ştiu eu bine cine sunt.

Căpetenia robilor, văzând că stăpânul voieşte să se dea jos din pat, îi întinse

mâna şi umărul să-l ajute. Cum se puse Abu-Hasan pe picioare, rezemându-se

pe umărul robului, curtenii, bărbaţi şi femei, i se plecară până la pământ

strigând toţi într-un glas:

– Să fie de bine strălucirii-sale; zi fericită şi cu noroc să-i dea Dumnezeu!

– Ah, doamne, ce minune! a strigat stăpânul… Ce mă culcai aseară, şi acu ce

mă trezesc?… Vezi cum se poate schimba viaţa, de cu seara până dimineaţa…

Mare lucru! Ce să spun?… Să mor dacă-nţeleg ceva.

Până să-şi isprăvească vorba, câţiva curteni l-au îmbrăcat de sus până jos, pe

când ceilalţi, curteni şi curtene, şi robi, arapi, s-au aşezat în rând de o parte şi

de alta, până la uşa prin care stăpânitorul trebuia să meargă în sala sfatului

împărătesc. Mesrur, căpetenia arapilor, îl duse până la treptele tronului. AbuHasan,

rezemându-se pe umărul robului, sui treptele şi se aşeză în tron.

Totdeodată Harun-al-Raşid trecuse repede la altă ferestruică cu gratii de unde

se vedea în sala tronului.

Abu-Hasan, aruncându-şi privirile în dreapta şi-n stânga, văzu pe toţi curtenii şi

ofiţerii palatului stând frumos la rând, drept ca luminarea, cu ochii ţintă în ochii

lui, fără să clipească măcar şi parcă fără să răsufle.

Lui Harun-al-Raşid, care se uita cu multă luare-aminte, de sus, prin gratii, îi

plăcu dintru-nceput ce vrednic şi ce mândru se pricepea Abu-Hasan să-i ţină

locul.

Îndată ce s-aşeză califul pe tron, îşi ridică fruntea, rezemându-şi palmele pe

genunchi, şi totdeodată marele Vizir Giafar se-nchină dinainte-i până la

pământ, zicând:

– Stăpânitor al credincioşilor, Dumnezeu s-o acopere cu harurile sale pe

strălucirea-ta, iară pe duşmanii ei în flăcările iadului să-i prăvălească!

Abu-Hasan, după câte văzuse şi auzise de-adineauri din pat, şi până acum, pe

tron, începu să creadă că e de-a binelea calif. Nici n-a mai voit să gândească

prin ce minune a soartei ajunsese aici, şi, hotărât, s-a apucat de treabă ca un

calif ce era. Astfel a-ntrebat pe marele vizir dacă are să-i spună ceva deosebit.

Giafar i-a răspuns:

– Stăpânitor al credincioşilor, emirii, vizirii şi toţi ofiţerii aşteaptă porunca să

vină să se-nchine strălucirii-tale.

Abu-Hasan a zis:

– Să poftească!

Marele vizir s-a-ntors atunci cătră portarul cel mare:

– Stăpânitorul credincioşilor porunceşte să-ţi faci datoria. S-au dat de părete

uşile, şi toţi ofiţerii cei mari, muiaţi din cap până-n picioare numa-n mătăsuri şin

fireturi, au intrat, şi cu pas falnic unul după altul au venit să se-nchine

dinaintea tronului îngenunchind şi atingând podeala cu fruntea, după care, iar

la rând au mers să se aşeze frumos unii de o parte, alţii de alta. Când s-a sfârşit

ţeremonia, marele vizir a început să-şi facă raportul despre felurite treburi

după hârtiile pe care le ţinea în mână. Treburile acelea în adevăr nu erau nici

foarte însemnate, nici prea încurcate; totuşi erau treburi politiceşti. Abu-Hasan,

fără să stea mult pe gânduri, le-a dat la toate dezlegare potrivită, scurt, fără să

se-n-curce la vreuna, şi toate dezlegările erau nimerite, după cum îl povăţuia

mintea lui cu scaun sănătos.

Până să-şi isprăvească raportul, Abu-Hasan, zărind în mulţimea ofiţerilor pe

căpitanul poliţiei, pe care-l cunoştea, că-l văzuse de atâtea ori prin oraş, a zis

marelui vizir:

– Ia aşteaptă puţintel, am de dat o poruncă grabnică poliţaiului… Căpitane, ia

poftim mai aproape…

Căpitanul s-a apropiat de tron închinându-se şi a ascultat, iar califul a urmat:

– Căpitane, să mergi acu’ într-un suflet în uliţa cutare, din mahalaua cutare (i

le-a spus pe nume); în uliţa aceea se află o geamie; la geamie acolo, ai să

găseşti stând la taifas un imam şi patru bătrâiori cu barba albă… Să-i ridici

numaidecât şi să pui să le tragă, de faţă cu dumneata: câte o sută de vine de

bou la tălpi, fiecăruia dintre bătrâiori, iar imamului, patru sute… Şi pe urmă să

te întorci fără zăbavă să-mi spui cum mi-ai îndeplinit porunca… Ai venit?

Căpitanul, fără vorbă, s-a închinat adânc şi a plecat degrabă să-şi facă datoria.

La auzul acestei porunci, date aşa de scurt şi hotărât Harun-al-Raşid a zâmbit

de mulţumire, văzând că Abu-Hasan nu-şi pierde timpul cu nimicuri, ci se

foloseşti degrabă de prilejul domniei spre a pedepsi cum se cuvine pe

zavistnicii bârfitori.

Totdeodată marele vizir îşi urma mai departe raportul, şi până să nu şi-l

isprăvească bine, iată se-ntoarce poliţaiul şi zice:

– Stăpânitor al credincioşilor, am găsit pe imam şi pe cei patru bătrâni stând la

taifas în geamia aceea, şi ca dovadă că mi-am îndeplinit cu credinţă datoria

întocmai după porunca strălucirii-tale, am adus şi adeverinţa aceasta.

Şi, scoţând din sân o hârtie, a înfăţişat-o califului, Abu-Hasan a cetit în deamănuntul

arătarea celor petrecute în curtea geamiei şi s-a uitat de aproape la

numele mahalagiilor, toţi cunoscuţi de-ai lui, care întăreau cu iscăliturile lor

acea arătare, ca martori ce stătuseră de faţă la săvârşirea pedepsii, şi după ce a

sfârşit a zis foarte mulţumit către poliţai:

– Bun! treci la locul dumitale… Acuma dumneata, vizirule, spune vistiernicului

să ia o pungă cu o mie de bani de aur şi să o ducă tot în mahalaua aceea unde a

fost poliţaiul, mamei unuia Abu-Hasan: e om văzut în partea locului, măcar cine

îi cunoaşte casa. Du-te şi te întoarce degrabă. Marele vizir a dus el însuşi punga

şi i-a spus bătrânei numai atâta că este un dar trimis din partea califului, fără

altă desluşire. Bătrâna cu destulă mirare a primit darul; nu-şi putea închipui de

unde până unde să-i dea prin minte califului a-i trimite ei atâta bănet; de unde

era să ştie dânsa de cele ce se petreceau la palat?

În timpul cât a lipsit marele vizir, şi-a făcut raportul poliţaiul despre toate cele

întâmplate peste noapte în tot Bagdadul, fel de fel, pe care le-a ascultat califul

cu multă luare-aminte. Întorcându-se vizirul şi spunând califului cum

îndeplinise întocmai porunca, califul i-a zis:

– Bine; dar nu ţi-a dat în gând să întrebi pe bătrâna: fiu-său Abu-Hasan, e

acasă? Ce face?

– Ba da, strălucite stăpâne, cum nu? – am întrebat-o şi mi-a răspuns că fiu-său

e acasă, dar că doarme în odaia lui şi nu-l poate trezi, fiindcă az-noapte a stat

până foarte târziu la petrecere cu un musafir.

La vorbele acestea, califul nu şi-a putut stăpâni râsul şi a râs cu mare poftă, de

care fireşte toată lumea s-a bucurat, văzând veselia stăpânitorului lor

atotputernic. Mesrur atunci a făcut un semn cătră toată adunarea prin care le

arăta că sfatul s-a încheiat şi că fiecare poate pleca; şi au plecat toţi, trecând şi

închinându-se pe dinaintea tronului, rând pe rând, ca şi la sosire, rămânând

împrejurul tronului numai Mesrur, marele vizir şi ofiţerii de pază. Abu-Hasan sa

coborât de pe tron tot cum se urcase, rezemându-se cu o mână pe umărul

credinciosului Mesrur, şi cu cealaltă pe umărul unui ofiţer voinic, şi astfel s-a

dus în odaia de unde venise; totdeodată Harun-al-Raşid a trecut la altă

ferestruică zăbrelită de unde să poată urmări tot. Mesrur a dus pe Abu-Hasan

într-altă odaie, unde aşteptau o droaie de cântăreţe, care, cum l-au văzut, au şi

început cu toatele să sune din harfe, din ghitare, din tambure şi dairale şi să

cânte din gură în fel de fel de glasuri, atât de frumos, încât Abu-Hasan a rămas

fermecat. De acolo, cu muzicantele după el, Mesrur l-a trecut într-un salon

unde sclipeau bogăţii peste bogăţii, numai catifele, mătăsuri, şi aur şi

nestemate; şapte policandre de aur greu de câte şapte sfeşnice atârnau din

tavanul lucrat în sidef în feluri de sclipituri care-ţi luau ochii. În mijloc sta

aşezată o masă cu şapte talere, tot de aur greu, cu mâncări din care se ridicau

aburi de deosebite mirodenii. Pe delături, s-au aşezat muzicantele în şapte

tarafuri şi din fiecare taraf ieşind înainte câte una, una mai frumoasă ca alta,

îmbrăcate de sus până jos numa-n borangic străveziu, au venit mai aproape de

masă, Când a intrat Abu-Hasan, cu fetele cântând în urma lui, a stat o clipă în

loc aiurit de atâtea minunăţii. S-a uitat mult, de jur împrejur, din tavanul

sclipitor până-n covoarele în care i se îngropau picioarele, şi, numa’ îndemnat

de Mesrur, care i-a spus închinându-se plecat, că se răcesc bucatele, s-a

hotărât să se mişte din loc şi să meargă să se aşeze la masă. Cum s-a aşezat el,

cele şapte curtene dimprejurul mesei au început să-i facă vânt cu nişte

apărători de pene mlădioase de păun, Abu-Hasan, încântat, după ce s-a uitat ia

fiecare din ele zâmbindu-le dulce, le-a zis:

– Drăguţelor, de ce vă osteniţi să-mi faceţi vânt toate? Poate să mă răcorească

numa’ una singură… alelalte şase, mă rog, să poftească la masă alături de mine,

să-mi ţie de urât, că mie, ce să spui? Oricâte bunătăţi să am, singur la masă, numi

ticneşte…

Tinerele s-au aşezat îndată la masă; dar Abu-Hasan văzând ca nu pun nimica-n

gură de sfială, le-a dat el la fiecare-n taler şi foarte politicos le-a poftit să guste

măcar; pe urmă le-a-ntrebat cum le cheamă. Le chemă aşa: Gură de mărgean,

Lună plină, Rază de soare, Bucuria ochilor, Puful piersicii, Vraja inimii. Pe urmă

a întrebat pe ce parte rămăsese să-i facă vânt să-l răcorească şi dânsa i-a spus

că o cheamă Acadea de miere. Straşnic de frumoasă.

Abu-Hasan fiecăreia i-a spus, potrivit cu numele ei, câte o vorbă de duh

potrivită, aşa că adevăratul calif, care le vedea şi auzea toate de sus, s-a întărit

în credinţa ce şi-o făcuse mai dinainte că prietenul este un om preţios. Când au

văzut tinerele că Abu-Hasan s-a săturat de mâncare, una dintre dânsele în

picioare a zis către un rob care sta cu mâinile încrucişate la slujba mesei:

– Stăpânitorul credincioşilor vrea să treacă la dulceţuri; aduceţi de spălat!

Toate s-au ridicat de la masă au luat din mâinile robilor, una un lighean de aur,

alta o cană cu cioc, tot de aur, şi a treia un peşchir de mătase, şi îngenunchind

câteştrele dinaintea lui Abu-Hasan, care şedea pe scaun, i-au dat de spălat.

După ce s-a făcut şi asta, s-a dat deoparte o perdea de catifea şi s-a deschis uşa

de la alt salon.

Mesrur a trecut înainte, poftindu-l cu multe rugăminţi pe calif în celălalt salon,

încă şi mai strălucit şi, pe urmă, iar într-altul şi mai strălucit, şi în fiecare câte

şapte tarafuri de cântăreţe, tot una şi una, şi mese încărcate cu poame,

dulceţuri, prăjituri, fel de fel de bunătăţi neînchipuite. L-au plimbat aşa toată

ziua până a-nceput să însereze, în cel din urmă salon Abu-Hasan a văzut ce nu

mai văzuse pân-aci:

Pline cu vin împărătesc şapte cane mari de argint şi de jur împrejur nişte cupe

tot aşa suflate pe dinăuntru cu aur, S-a aşezat la masă încremenit de

frumuseţea altor tinere care îi aşteptau poruncile – a voit să ştie cum le

cheamă, şi a bătut în palme făcând semn tarafurilor de cântăreţi să se

oprească. Deodată s-a făcut tăcere iar el, luând de mână pe una dintre cele

şapte tinere, care era mai aproape, a poftit-o să şază alături şi a întrebat-o cum

o cheamă, iar dânsa a răspuns: Salbă de mărgăritare.

– Nu se putea nume mai potrivit – a zis Abu-Hasan. – bine te-a botezat cine tea

botezat; decât eu tot aş zice că dinţii matale întrec toate mărgăritarele din

lume… Drăguţa mea Salbă de mărgăritare, tare m-ai îndatora să-mi umpli, cu

mânuşitele matale, o cupă de vin.

Fata a îndeplinit porunca, Abu-Hasan, luând cupa plină şi privind foarte duios,

când la cupă, când la fată, a zis:

– Salbă de mărgăritare, în sănătatea mătăluţă… Te rog, fă-mi şi matale tot aşa

hatâr! Pân-să îşi umple o cupă şi, ridicând-o în sus, cântă un cântec cu un glas

îngeresc, de care Abu-Hasan a rămas foarte-ncântat. După aceea, luă pe altă

tânără şi o pofti să şază alături de el, întrebând-o cum o chemă iar ea a

răspuns: Steaua zorilor.

– Nu se putea nume mai potrivit – a zis Abu-Hasan – bine te-a botezat cine te-a

botezat, decât… că tot aş zice că ochii mătăluţă întrec toate stelele de pe cer…

Drăguţa mea Steaua zorilor, tare m-ai îndatora să umpli două cupe, una pentru

mine şi alta pentru mătăluţă.

Şi tot aşa cu una după alta, pe rând, până la cea din urmă pe care o chema

Lumina zilei, a băut şapte cupe pline. După aceea Salbă de mărgăritare a mai

umplut o cupă şi foarte veselă a zis:

– Stăpânitor al credincioşilor, îndrăznesc preaplecată a mă ruga strălucirii-tale

de un mare hatâr: să bea această din urmă cupă după ce va asculta şi de la

mine un cântec pe care, nădăjduiesc, n-o să-i pară rău că l-a ascultat.

– Cu draga inimă, sufletu-meu! a zis Abu-Hasan luând cupa, ba chiar, ca un

stăpântor al credincioşilor ce sunt, îţi poruncesc să mi-l cânţi, că nu se poate o

frumuseţe de copilă ca matale orce-o face să nu facă frumos şi drăgăstos.

Tânăra atunci i-a cântat din tambură şi din gură de l-a ridicat în slava cerului pe

calif, care după ce s-a isprăvit cântecul i-a strigat cântăreţei:

– Să trăieşti, drăguţă! Halal să-ţi fie!

Şi a sorbit cupa până la picătura din fund, apoi s-a întors să-i mai zică încă o

vorbă, însă d-abia a putut deschide gura mormăind ceva neînţeles; şi-a şi

aşezat braţele pe masă, şi-a lăsat fruntea pe braţe şi a adormit adânc. Se

înnoptase acuma bine. Harun-al-Raşid, care văzuse şi auzise tot, a coborât

degrabă în salon, bucuros că toate îi ieşiseră după plac A poruncit să scoată lui

Abu-Hasan vestmântul de calif şi să-l îmbrace în hainele cu care-l aduseseră

aseară la palat A chemat apoi pe robul cel voinic şi i-a zis:

– Acuma ia-mi-l binişor în cârcă şi du-te de-l culcă pe divan acasă la el, şi când

ăi ieşi, nu uita, să laşi uşa de la drum deschisă.

În scurt timp, robul s-a întors la palat să-i spună califului că îndeplinise porunca

întocmai.

Abu-Hasan, întins frumos pe divan, a dormit până a doua zi foarte târziu…

Mijind ochii, la prins mirarea să se vadă în casa lui, şi a-nceput să cheme cu cu

glas mângâios:

– Salbă de mărgăritare! Steaua zorilor! Guriţă de mărgean! unde sunteţi?

Veniţi încoace, drăguţelor.

Mă-sa, care l-a auzit de alături, a venit în grabă.

– Ce ai, fătu-meu? Ce ţi s-a întâmplat?

Abu-Hasan a ridicat mândru capul şi a întrebat:

– Babo, cui îi zici tu fătu-meu?

– Ţie, cui să-i zic? Nu eşti tu băiatul meu Abu-Hasan?

– Eu băiatul tău? Ce nu-ţi iei seama la vorbă? Eu Abu-Hasan? Ce trăncăneşti?

Eu sunt stăpânitorul credincioşilor, bre!

– Pentru Dumnezeu, fătu-meu, taci să nu te-auză cineva, să creadă că eşti

nebun.

– Nebună eşti tu, babo! Încă o dată îţi spun că eu sunt stăpânul credincioşilor.

– Ah, fiule – a strigat bătrâna – ce duh rău te canoneşte pe tine de aiurezi aşa?

Nu vezi că eşti în odaia ta, în odaia unde te-ai născut ş-ai trăit până acuma

– Mi se pare şi mie că ai dreptate – a zis Abu-Hasan ştergându-se la ochi –

parcă aşa ar fi. Eu sunt Abu-Hasan, tu eşti mama, şi amândoi suntem în odaia

mea.

Baba gândi că şi-a venit fiu-său în simţire şi vrea să-n-ceapă a râde, când AbuHasan,

de unde şedea lungit să ridică de mijloc, se uită jur împrejur, apoi îşi

acoperi cu palmele amândoi ochii şi strigă straşnic:

– Piei dinaintea mea, scorpie bătrână! Nu sunt fiul tău! Sunt stăpânitorul

credincioşilor, auzitu-m-ai? Piei!

– Pentru numele lui Dumnezeu, fiule, vino-ţi o dată în fire. Taci, să nu te-auză

cineva!

– Să nu te văz! Lipseşti!

Biata babă, văzând că nu-i chip de-nţeles, a început să se bată cu pumnii în cap

şi să se bocească. Dar Abu-Hasan s-a mâniat şi mai tare, a început s-o înjure,

ba, ca un copil blestemat, s-a repezit şi-a îmbrâncit-o dând-o de perete s-o

strivească şi mai multe nu.

Bătrâna a început să ţipe de s-au strâns mahalagiii.

Ce e? Ce e?

Au sărit toţi şi au dat-o într-o parte pe bătrâna…

– Ce faci, Abu-Hasan? Ţi-ai pierdut mintea şi frica de Dumnezeu, omule, de

ridici mâna asupra mă-ti?

Abu-Hasan, fierbând de mânie, se uită cu ochii rătăciţi la toţi de jur împrejur şi

zisă:

– Cine este Abu-Hasan acela despre care vorbiţi?… Cum îndrăzniţi să-mi ziceţi

mie Abu-Hasan?… Mă cunoaşteţi voi pe mine cine sunt? Eu sunt stăpânitorul

credincioşilor, bre! Afară toţi! Lipsiţi!

Vecinii au înţeles că omul înnebunise, şi, ca să-l oprească de a face vreo

boroboaţă, l-au legat de mâni şi de picioare; dar tot n-au vroit să-l lase numai

cu bătrâna; unul dintre ei a alergat la îngrijitorul balamucului să-i dea de ştire,

şi fără zăbavă s-a şi întors cu câţiva slujitori, care aduceau cu ei funii, chingi şi

vâne de bou,

Abu-Hasan, cum i-a văzut, a început să se zbuciume şi să urle, dar îngrijitorul l-a

domolit degrabă cu vreo două-trei vine de bou pe spinare; l-au legat burduf şi lau

dus la balamuc.

Acolo, după ce i-au tras, după regula casei, vreo cincizeci de vine de bou, l-au

închis într-o colivie zebrelită; şi pe urmă trei săptămâni d-a rândul acelaşi tain

în fiecare zi, după care regulat îl întreba îngrijitorul:

– Ei! spune: tot mai crezi că eşti stăpânitoru credincioşilor? Mă omule, vino-ţi

în fire, ascultă-mă pe mine.

– N-am nevoie de poveţele tale – răspundea bolnavul – nu sunt nebun; dar,

dacă ai să mă schingiuieşti şi să mă stâlceşti mult timp tot aşa, fireşte c-o să mă

înnebuneşti de-a binelea.

Nenorocita bătrâna venea în toate zilele să cerceteze cum îi mai merge;

plângea de se prăpădea când îl auzea văitându-se de dureri şi-i vedea spinarea

şi şalele umflate pline de vânătăi, aşa că nu mai ştia sărmanul pe ce parte să se

rezeme, ca să aibă puţină odihnă. De câte ori deschidea ea gura vrând să afle o

vorbă bună, nu cumva şi-a mai venit în minţi, el o ocărá şi-o gonea, încât

totdeauna se întorcea acasă nemângâiată, cu gândul că fiu-său nu mai are leac.

Încet-încet începu să se stingă închipuirea lui Abu-Hasan că fusese îmbrăcat în

caftan de calif, că avusese netăgăduita putere de calif, că poruncile lui de calif

fuseseră îndeplinite cu sfinţenie; începu să se gândească şi altfel: „Bine, să

zicem că sunt calif, apoi atunci dacă sunt calif, cum de m-am deşteptat la mine

acasă? De ce nu m-am trezit înconjurat de robi şi de curtene? De ce marele

vizir şi atâţi ofiţeri dinprejurul meu m-au părăsit?… Nu, nu se poate… A fost

numa’ vis… Da; dar am poruncit poliţaiului să pedepsească pe cei cinci bârfitori,

şi vizirului să ducă o pungă mamei, şi poruncile mi-au fost îndeplinite. Atunci?

…Nu ştiu nici eu ce să mai zic; nu-nţeleg deloc… Ei! dar câte şi mai câte nu lenţeleg

eu şi n-am să le-nţeleg niciodată!“

Cam aşa se gândea Abu-Hasan când a sosit mă-sa, care, cum l-a văzut eşa de

zdrobit şi de prăpădit, a-nceput iar să se bocească, şi pe urmă l-a-ntrebat:

– Ei, fătu-meu, cum îţi mai e? Cum stai la cap? Te-ai mai dezbărat de duhul

necurat care te canoneşte?

– Mamă – a răspuns foarte liniştit Abu-Hasan – acuma văd şi eu bine că am fost

ieşit din minţi şi te rog să mă ierţi de păcatul groaznic ce l-am făcut ridicând ca

un ticălos nebun mâna asupra ta. Şi rog şi pe vecinii noştri să mă ierte dacă i-oi

fi supărat cu ceva când am fost apucat. Un vis m-a smintit; un vis ciudat din

cale-afară, care desigur ar fi smintit pe orice om mult mai cuminte ca mine.

Oricum o fi fost, de-acuma ştiu că a fost numa-nchipuire: sunt sigur că nu sunt

stafie de calif strălucit, ci numai şi numai bietul Abu-Hasan cu oasele rupte. Da,

sunt fiul tău care te-a cinstit totdeauna până în ceasul acela blăstemat al

păcatului şi care de-acum s-a pocăit are să te cinstească până la moarte!

La aceste vorbe cuminţi, mama, plină de bucurie, a strigat:

– Fătu-meu, eu te-am iertat, să te ierte Dumnezeu, şi noi să-i mulţumim că te-a

mântuit de duhul necurat.

Şi numaidecât a alergat bătrâna mângâiată la îngrijitorul balamucului, şi i-a

spus că fiul ei este tămăduit de tot. Îngrijitorul a venit şi el, l-a sucit, l-a învârtit

cu fel de fel de întrebări, şi văzându-l teafăr, în toată firea, i-a dat drumul să

meargă-n voie cu mă-sa la casa lor. Abu-Hasan, întorcându-se acasă, rupt, s-a

aşezat la pat să-şi caute de sănătate. După câtăva timp, simţindu-se iar în

puteri, a-nceput a i se urî să stea serile singur în casă, şi astfel s-a hotărât să se

apuce de tabietul lui de mai-nainte. A plecat aşadar într-o seară pe la asfinţit,

era tocmai zi-ntâi a lunii, a plecat să-şi caute un musafir; a mers de s-a aşezat

ca de obicei la capătul podului şi a aşteptat să-i pice un străin. Tocmai în ziua

aceea avea obicei şi califul să umble tiptil prin târg până dincolo de porţile

cetăţii, afară. Nu se aşezase Abu-Hasan de mult pe o laviţă, când zări venind de

peste pod pe negustorul lui de la Musul, ca şi întâia oară cu zaplanul de rob

după el. Şi sigur fiind că numai de la acest negustor i s-a fost tras lui atâtea

boroboaţe şi supărări, lăsându-i uşa de la drum deschisă, ş-a zis în gând:

„Doamne iartă-mă, mi se pare că ăsta e vrăjitorul care m-a fermecat!“ şi a

întors ochii în altă parte să nu-l vadă până n-o trece. Califului îi aduseseră ştiri

despre tot ce i se întâmplase prietenului deşteptându-se a doua zi după

petrecerea de la palat în casa lui din mahala; şi fiind bun la inimă şi iubitor de

dreptate, s-a gândit să-l ia pe Abu-Hasan pe lângă el de aproape şi să-l

răsplătească de câte păţise. De aceea acuma, îmbrăcat tiptil, tot ca negustor de

la Musul, îşi căuta prietenul la locul ştiut. L-a zărit şezând pe laviţă şi a luat

seama că-şi întoarce capul într-adins ca să nu-l vadă. Atunci a ocolit binişor pe

după laviţă şi aplecându-se i s-a arătat ochi în ochi, zicându-i:

– Ei!… Dumneata eşti, frate Abu-Hasan? Mă-nchin cu plecăciune… Dă-mi voie

să te sărut.

La acestea Abu-Hasan, întorcându-şi ochii încolo, a răspuns:

– Ba eu nu mă-nchin dumitale cu plecăciune deloc, că n-am nevoie nici de

închinăciunea, nici de pupăturile dumitale… Hai, du-te, vezi-ţi de drum.

– Cum se poate – a zis califul – nu mai mă cunoşti? Nu-ţi mai aduci aminte ce

bine am petrecut împreună acu’ o lună, seara la dumneata acasă, când mi-ai

făcut cinste să mă ospătezi aşa de frumos?

– Nu! nu te cunosc şi nu ştiu despre ce vorbeşti… Hai du-te, lasă-mă…

Dar califul nu s-a dat cu una, cu două, şi a adăugat:

– Nu-mi vine a crede că nu mă cunoşti; că doar nu de mult ne-am văzut;

trebuie să-ţi aduci aminte cum ţi-am mulţumit de buna d-tale găzduire, ce

bune urări ţi-am făcut şi cum ţi-am făgăduit să te ajut măcar la ce, ca om cu

trecere în lumea bună…

– Nu ştiu – a răspuns Abu-Hasan – ce trecere ăi fi având şi în ce lume, şi n-am

câtuşi de puţin dorinţă să ţi-o pun la-ncercare; dar ştiu că după urările d-tale

am ajuns nebun… Rogu-te, dacă iubeşti pe Dumnezeu, vezi-ţi de drum; dă-mi

pace.

– A! frate Abu-Hasan, să mă ierţi; nu mă pot despărţi de dumneata în aşa chip!

trebuie să fii bun încă o dată să mă pofteşti la dumneata, să mă ospătezi şi să

mă găzduieşti; să am încă o dată cinstea a bea un pahar cu dumneata.

– Măi, omule, nu-nţelegi? De câte sute de ori să-ţi spun? Du-te cu Dumnezeu,

drăguţă… Destule am tras după urma dumitale, destule!… mi-e peste cap, nu

mai am poftă şi de altele!

– Iubite frate Abu-Hasane, prea eşti aspru cu mine. Te rog nu-mi mai spune

astfel de vorbe care mă mâhnesc. Fă-mi mai bine hatârul şi-mi povesteşte ca

un adevărat frate ce ţi s-a-ntâmplat ca să-ndreptez răul ce zici că ţi l-am făcut,

şi să-ţi cer iertare, că, şi de ţi-oi fi făcut poate vrun rău, n-a fost nici cu voia, nici

cu ştirea mea; crede-mă, rogu-te, să te creadă Dumnezeu!

Negustorul a rostit vorbele acestea cu glasul aşa de cald pornit din inimă, că

Abu-Hasan s-a mai îmbunit, şi, după ce şi-a întors ochii către el, i-a zis mai

blând:

– Poftim de şezi colea lângă mine, să ţi le povestesc toate, ca să vezi că nu

degeaba sunt supărat pe dumneata.

Şi astfel Abu-Hasan şi-a povestit toate întâmplările cu de-amănuntul, de când sa

fost trezit din somn dimineaţa în palat, până a doua zi dimineaţa când s-a

trezit la el acasă, şi le-a povestit ca şi cum s-ar fi petrecut toate într-un vis; şi pe

urmă a adăugat:

– Şi să nu te miri când iţi spun că dumneata eşti vinovat de toate câte mi s-au

întâmplat; adu-ţi aminte că te-am rugat dacă pleci de dimineaţă, până n-oi fi eu

deştept, să închizi uşa de la drum, şi d-ta n-ai închis-o, ca să intre duhul necurat

să-mi umple capul cu visul acela care, n-am ce zice, era frumos, dar pe urmă

numai eu ştiu ce a tras pielea mea după urma lui. Dumneata eşti vinovat, că ai

fost uituc, de toate câte le-am pătimit.

Pe când Abu-Hasan îşi povestea foarte aprins păţaniile, negustorul a pufnit de

râs; asta l-a mâniat tare pe povestitor, care a strigat:

– Aşa? Care va să zică dumneata îmi şi râzi în nas când eu mă jeluiesc dumitale

de răul care mi l-ai pricinuit? Ori gândeşti că-ţi spun moşi pe groşi, ca să

glumesc cu dumneata?… Poftim, uite colea că nu-ţi minţii… Uite! uite!

Şi zicând aceasta s-a aplecat de mijloc şi descoperindu-şi umerii şi sânul i-a

arătat urmele umflăturilor şi vineţelelor de pe trup. Califul nu a putut vedea

acele semne fără să fie adânc mişcat de compătimire şi, foarte tihnit că gluma

mersese prea departe, a luat în braţe pe Abu-Hasan şi l-a sărutat foarte duios,

zicându-i:

– Ridică-te, te rog, preaiubte frate, şi vino… Haide la dumneata acasă… Doresc

să mai petrec încă o dată astă seară cu dumneata… Şi mâine, cu voia lui

Dumnezeu, ăi vedea că toate or să meargă bine… bine de tot… ascultă-mă pe

mine: mai bine nu se poate…

Încet-încet, cu mângâieri şi vorbe pline de bunătate, negustorul a potolit cu

totul supărarea prietenului, care i-a zis:

– Eu te iau şi astă-seară, dar să te juri că mâine dimineaţă nu mai uiţi uşa

deschisă, de la drum, să mă pomenesc iar cu duhul necurat. Negustorul a

făgăduit că de data asta doamne fereşte, n-are să mai uite. Ridicându-se

amândoi de pe laviţă, au pornit spre casă; şi pe drum negustorul, ca să-l

îndrume şi mai bine pe prietenul său, îi zicea mereu:

– Ţi-am dat o dată cuvântul, ţi l-am dat, s-a isprăvit! Să nu mă crezi vreun

terchea-berchea! eu sunt negustor cu vază şi om de omenie… În mine poţi

avea încredere.

Aşa, au mers ei amândoi alături, cu robul în urma lor, până au ajuns acasă, pe

înserate. Abu-Hasan a aprins lumini în odaie; amândoi s-au aşezat pe divan, şi

masa fiind gata s-au apucat să cineze, ca doi vechi prieteni ce erau. După cină,

bătrâna a curăţit masa, a adus pometuri, uscături şi băutură, şi s-a dus lăsândui

singuri. Au băut fiecare pe îndelete câte cinci-şase bărdace vorbind una-alta

despre lucruri neînsemnate… Când musafirul l-a văzut pe Abu-Hasan încălzit

bine, i-a deschis vorba despre dragoste şi l-a întrebat dacă iubise cumva în

viaţa lui vreo femeie.

– Frate dragă, ce să-ţi spun? – a răspuns Abu-Hasan, mie, cel puţin până

acuma, dragostea mi s-a părut un fel de robie; uite, să-ţi mărturisesc drept, mie

atâta mi-a plăcut în viaţa mea: să mănânc, nu ceva scump, dar bun şi curat, şi

mai ales să beau un vinişor cum ştiu eu, dar, nu singur; mi-e, plăcut să petrec

totdeauna cu prietenii, mai ales cu un om deştept… La dragoste nu m-am prea

gândit… Dar iar nu pot zice că sunt de tot neştiutor… Dacă s-ar întâmpla să dau

peste o femeie frumoasă şi veselă ca una dintre celea din visul meu, de care-ţi

povestii; să văz eu că şi ea mă face haz aşa cum sunt, că mi-e urât serile cu

mine; să-mi cânte frumos şi să mă ţină de vorbă căutând toate chipurile cum să

mă facă s-o plac şi eu pe ea – de, parcă-parcă n-aş zice ba… Poate chiar

dimpotrivă, m-aş lipi de ea cu tot sufletul şi m-aş simţi fericit să-i robesc. Ei! dar

unde să găsesc eu aşa femeie? Abu-Hasan a oftat ca de un dor mare şi,

umplând două bărdace, a adăugat:

– Dar ce să ne mai gândim la d-alde astea? Mai bine să ne vedem de

petrecerea noastră aşa de plăcută… Ia, pofteşte!

După ce şi-a golit fiecare bărdaca lui, musafirul a zis:

– E păcat, un om aşa de plăcut, bun şi deştept ca dumneata, care cum văz eu ar

fi simţitor la dragoste, să duci astfel de viaţă singur cuc, fără să te bucuri de

plăcerile lumii…

– Nu mi-e greu – a răspuns gazda – să-mi duc viaţa, asta liniştită; mai bine aşa,

decât să dau peste cine ştie ce femeie ciudată şi ursuză şi care să-mi amărască

zilele… Musafirul a luat bărdaca lui Abu-Hasan şi a zis:

– Ştii ce? Las’ pe mine; am să-ţi găsesc eu ce-ţi trebuie dumitale; eu am să te

căpătuiesc, şi o să vezi că am să-ţi nemeresc întocmai după pofta inimii.

Şi după aceste vorbe, a turnat vin şi i-a întins gazdei bărdaca plină, adăogând:

– Poftim, poţi bea chiar de-acuma în sănătatea aceleia care-ţi va face fericirea

vieţii.

– Fie! a zis gazda, dacă pofteşti să beau în sănătatea aceleia care… cum îmi

făgăduieşti, cu toate că nu prea pun temei pe făgăduiala dumitale.

A dat bărdaca peste cap, şi, fireşte, numaidecât l-a luat gaia.

Robul l-a ridicat în cârcă, iar califul, ieşind după el hotărât să nu mai înapoieze

pe Abu-Hasan ca întâia oară a închis bine uşa de la drum. Ajungând la palat,

aceeaşi punere la cale, aceleaşi porunci, aceeaşi rânduială, întocmai toate ca şi

întâia oară. A doua zi dimineaţă, Abu-Hasan când s-a trezit din somn, cam

târzior, şi a mişcat puţin, au început şapte tarafuri să cânte lin şi dulce numai cu

jumătate glas. Abu-Husan a deschis ochii privind de jur împrejur… Cântările au

contenit deodată. Abu-Hasan a închis iar ochii, şi mişcându-şi degetele a strigat

îngrozit aşa de tare încât de sus îl auzea califul:

– Iar m-a apucat! Acuma ţine-te! iar la balamuc, iar vine de bou. Doamne

sfinte, ia-mă în paza ta! Iar mi-a făcut-o afurisitul de musafir! mi-a lăsat uşa de

la drum deschisă! iar a intrat la mine duhul necurat! iar mă chinuieşte cu

închipuiri şi cu vedenii!.., Nu mă lăsa Doamne, pradă satanei.

După această scurtă rugăciune, a-nchis iar ochii acoperindu-şi-i cu palmele,

doar o mai putea adormi. Dar una dintre curtene, pe care o mai văzuse el bine

o dată, îi zise, apropiindu-se de căpătâiul lui:

– Stăpânitor al credincioşilor, fiindcă strălucirea-ta nu se ridică, deşi i-am arătat

că s-a făcut ziuă, atunci trebuie să-ndeplinim porunca pe care ne-a dat-o

pentru asemenea împrejurare.

Şi deodată au sărit mai multe fete; l-au ridicat din pat pe sus, l-au pus să sară

jos pe un covor în mijlocul salonului. Apoi şapte tinere frumoase ţinându-se de

mână s-au pornit să joace de jur împrejurul lui, în timp ce tarafurile cântau din

toate puterile zbârnâind şi sunând din dairele.

Abu-Hasan sta jos pe covor dus pe gânduri, aiurit cu desăvârşire:

„Adică să fiu eu în adevăr stăpânitorul credincioşilor?! Şi gândind acestea a

făcut semn cătră Salbă de mărgăritare şi cătră Steaua zorilor, care jucau. Hora

s-a spart, cântările au contenit şi fetele s-au apropiat de el, care le-a zis,

zâmbind prosteşte:

– Fetelor, spuneţi-mi drept, dar drept: cine sunt eu?

– Stăpânitor al credincioşilor, a răspuns Steaua zorilor, strălucirea-ta vrea să

glumească, ori poate cine ştie ce vis i-a turburat închipuirea; asta se poate,

fiindcă strălucirea-ta a dormit astăzi peste obicei. Dacă mi-este îngăduit, am să

povestesc strălucirii-tale toate cele întâmplate până aseară.

Şi i le-a povestit cu de-amănuntul cum fuseseră pedepsiţi imamul şi nişte

bătrâiori, din mahalaua cutare, cum îi fusese trimisă o pungă cu aur mamei

unuia Abu-Hasan tot din mahalaua aceea, cum a petrecut el toată ziua, ce

mâncase, cum îi cântaseră, şi cum, după ce băuse cu ele, adormise…

– Şi de-acolea strălucirea-ta a dormit peste obicei până acuma…

– Haide-haide, a răspuns el clătinând din cap, nu mai spune… Află că de când vam

mai văzut pe voi, am fost la mine acasă, la mine, Abu-Hasan, acolo am lovito

pe mama, apoi de-acolo m-au dus ia balamuc, unde am stat legat ferecat trei

săptămâni şi-n toate zilele am căpătat tain câte cinzeci de vine de bou… Şi voi

vreţi să crez că toate astea au fost vis, ai? Haida-de! mai bine spuneţi că vreţi să

râdeţi de mine…

– Stăpânitor al credincioşilor – a zis Steaua zorilor – suntem toate-n stare să

jurăm pe tot ce are mai scump strălucirea ta, că tot ce ne spune e numai un vis.

Strălucirea-ta n-a ieşit de aici de ieri seara, şi d-atunci a dormit toată noaptea

nemişcat până acuma.

– Bine-bine – a răspuns el – eu auz ce spui matale; dar, mă rog, ia uitaţi-vă şi

colea…

Şi descoperindu-şi umerii le-a arătat tuturor urmele loviturilor.

– Poftim, mai spuneţi că nici astea nu sunt aievea, că doar le simţ şi acuma

durerea…

Apoi a chemat aproape pe un ofiţer şi i-a spus:

– Apucă-mă cu dinţii de vârful urechii şi strânge, să văz de visez ori sunt

deştept…

Ofiţerul a îndeplinit porunca aşa că Abu-Hasan a dat un ţipăt: atunci deodată sau

pornit ghitarele, tamburele, dairelele şi glasurile să sune din răsputeri, iar

tinerele şi ofiţerii să dănţuiască chiotind ca nişte nebuni. Abu-Hasan, în

fierberea de zgomot, s-a ridicat de jos şi numa-n cămaşa de noapte s-a repezit

între dănţuitoare, a apucat pe două de mâini şi s-a pornit să sară şi să ţopăie

mai nebun ca toţi… Şi trage-i danţ, şi ţine-o aci, şi nu te da! Califul, de sus, de la

ferestruică, n-a mai putut, a deschis gratia şi hohotind de râs a strigat tare încât

a acoperit tot zgomotul:

– Stai, Abu-Hasan, opreşte-te, că mă omori, nu mai pot!

La glasul califului au amuţit toţi încremenind pe loc. Abu-Hasan s-a oprit şi el ca

toată lumea şi, întorcându-şi capul în sus, a dat cu ochii de negustorul de la

Musul şi într-o clipă, ca şi cum i s-ar fi ridicat o perdea de pe ochi, a înţeles cine

era negustorul. Dar asta nu l-a zăpăcit; ba, dimpotrivă, văzând acuma limpede

că toate fuseseră aievea, a pătruns îndată noima glumei şi a răspuns de jos,

vesel:

– Ei! dumneata eşti, negustorule?… Îmi pare bine… Şi te mai plângi că te

omor… când numai d-ta eşti de vină pentru toate câte le-am păţit… Dumneata

ai poruncit să-mi bată imamul şi pe bătrâiorii mahalalei, ci nu eu, eu de asta mă

spăl pe mâini… În sfârşit, dumneata eşti capul răutăţilor, şi eu sunt păcălitul…

– Ai dreptate, Abu-Hasan – a răspuns de sus califul – şi gata sunt să te

răsplătesc de tot ce ai păţit cum vei socoti tu însuţi de cuviinţă.

După aceste vorbe califul a coborât în salon, şi după ce tinerele curtene l-au

îmbrăcat pe prietenul său din cap până-n călcâie numa-n mătăsurii, califul l-a

luat în braţe şi l-a sărutat, zicându-i:

– De acuma, Abu-Hasan, eşti ca şi un frate pentru mine; cere-mi orice gândeşti

că-ţi poate face plăcere şi al tău să fie!

– Stăpânitor al credincioşilor – a zis Abu-Hasan – preaplecat, rog pe strălucireata

deocamdată numai atâta înaltă bunătate să-mi facă: să-mi spună cu ce

mijloace mi-a zăpăcit astfel capul, vreau să ştiu, ca să-mi pot linişti de-a binelea

mintea clătinată.

Califul a binevoit să-i facă pe plac şi i-a povestit toate cele întâmplate, pe care

cititorul le cunoaşte cu de-amănuntul.

– Tu însuţi mi-ai povestit – a adăugat califul – câte ţi s-au întâmplat de a doua zi

încolo. Nu-mi puteam închipui că ai să păţi şi să suferi atâtea după urma unei

glume; dar fiindcă eu am făcut greşeala, tot eu trebuie s-o îndreptez; eu sunt

dator a te înlesni să uiţi toată supărarea ce fără să vreau ţi-am pricinuit. Spunemi,

te rog, ce pot face pentru asta.

La acestea, Abu-Hasan, mai încântat ca de orice până acuma, a răspuns cu

glasul înecat de bucurie:

– Stăpânitor al credincioşilor, oricâte rele am păţit s-au şters din amintirea mea

din clipa când am aflat că mi-au fost pricinuite de califul, de domnul şi

stăpânitorul meu. Cât despre bunătăţile cu care îmi făgăduieşte atât de

milostivă strălucirea-ta să mă acopere, nu mă îndoiesc câtuşi de puţin; dar

fiindcă pe mine nu gândul ori căror foloase din lume m-a putut stăpâni, şi

fiindcă mi-este îngăduit să aleg eu ce-mi place, atunci iată ce-ndrăznesc a-mi

alege: să mă pot cât mai adesea apropia de strălucirea-ta, ca să am toată viaţa

fericirea a mă închina înainte-i şi a o slăvi.

Această din urmă dovadă de deşteptăciune şi de mărinimie din partea lui AbuHasan

i-au câştigat întreagă dragostea califului.

– Dragul meu prieten – i-a zis acesta – din suflet îţi mulţumesc că numai atâta

lucru uşor mi-ai cerut, pe care din toată inima ţi-l dau; oricând pofteşti poţi

intra aici în palatul meu să te apropii de mine.

Totodată, a poruncit să-i dea o locuinţă în palat pe seama lui, şi i-a dăruit o

pungă plină cu aur. Abu-Hasan s-a închinat până la pământ dinaintea califului,

iar acesta a plecat acolo unde erau adunaţi mai-marii împărăţiei aşteptându-l la

sfat.

Ştirea despre întâmplarea lui Abu-Hasan s-a răspândit îndată în tot Bagdadul.

Fiindcă era din fire om cu inima deschisă şi cu vorbele lui prietenoase şi cu

glumele lui bine potrivite împrăştia veselie oriunde se afla, califul nu se mai

putea despărţi de el şi la fiece petrecere trebuia să-l aibă alături; uneori îl lua

chiar la soţia sa Zobeide, căreia îi povestise toată istoria. Domniţa aceea, care

făcea mult haz de Abu-Hasan, a luat seama de mai multe ori că de câte ori

venea la ea califul cu prietenul lui, prietenul trăgea mereu cu coada ochiului la

una din roabele ei, pe care o chema Vraja inimii, şi astfel Zobeide s-a hotărât

să-i spună odată califului, când erau singuri:

– Iubite stăpâne, eu am luat seama că de câte ori vine Abu-Hasan nu-şi mai ia

ochii de la Vraja, şi ea, cum îl vede, se zăpăceşte de nu mai ştie ce face; ştii că

eu ţiu la fata asta cum şi măria-ta ţii la Abu-Hasan. Ce zici? N-ar fi bine să-i

căsătorim?

– Draga mea – a răspuns califul – îmi pare foarte bine că mi-ai adus aminte; eu

chiar i-am fost făgăduit prietenului Abu-Hasan să-l câpătuiesc, să-i găsesc o

femeie pe placul lui, şi atât mai bine că s-a nimerit să şi-o găsească el singur…

Până să isprăvească bine califul iată-i intrând amândoi, Abu-Hasan şi Vraja

inimii.

Abu-Hasan, auzind ce pusese la cale stăpânul lui preaiubit, a căzut în genunchi

şi a zis:

– Nu puteam primi o soţie mai scumpă din mai binecuvântate mâini; dar oare

pot nădăjdui că are să se învoiască şi Vraja?

– Tu ce zici?? a întrebat-o Zobeida pe fată.

Fata n-a ştiut răspunde nimic; numai s-a roşit până-n vârful urechilor şi cu

mâinile la sân şi-a aplecat fruntea, ceea ce arăta mai bine ca oricâte vorbe

frumoase că şi ea e fericită să se supună la ce hotărâse preaiubita ei stăpână.

Nunta s-a făcut îndată la palat după care multe zile au urmat petreceri pline de

veselie, iar apoi însurăţeii au fost lăsaţi să se bucure în pace de dragostea lor.

Abu-Hasan şi soţia sa într-adevăr se iubeau foarte, şi afară de orelele când

trebuia să se înfăţişeze înaintea califului şi a Zobeidei, toat timpul şi-o

petreceau nedezlipiţi unul de altul. Adevărul e că Vraja inimii avea toate

darurile cu care să poată robi pe Abu-Hasan; nu numai că era frumoasă, dar,

după dorinţa lui, ştia să-l înveselească serile, la masă, ţinea una cu el şi la glume

şi la bărdacă.

Aşa, au trăit ei amândoi împreună cuminţi, veseli şi fericiţi sub ocrotirea

strălucitului calif Harun-al-Raşid şi a minunatei Zobeide, până la adânci

bătrâneţe.