Capitolul 1
Formarea rănilor şi a măştilor

Când un copil se naşte, el ştie, în adâncul lui, că motivul pentru care se încarnează este acela de a fi el însuşi, trecând print-o serie de experienţe. De altfel, sufletul lui a ales dinainte familia şi mediul în care se va naşte, cu un scop foarte precis. Toţi avem aceeaşi misiune, venind pe lume: aceea de a trăi o serie de experienţe până când ajungem să le acceptăm şi să ne iubim pe noi înşine trecând prin ele.

Atât timp cât o experienţă este trăită în non-acceptare, adică fiind judecată, în culpabilitate, teamă, regret sau orice altă formă de non-acceptare, oamenii îşi atrag fără încetare circumstanţele şi persoanele care îi fac să retrăiască aceeaşi experienţă. Unii dintre ei, nu numai că experimentează acelaşi tip de eveniment de mai multe ori pe parcursul unei vieţi, dar mai mult, trebuie să se reîncarneze o dată sau de mai multe ori pentru a ajunge să îl accepte în totalitate.

A accepta o experienţă nu înseamnă că acea experienţă este preferata noastră sau că suntem de acord cu ea. Este vorba mai degrabă de a ne acorda nouă înşine dreptul de a experimenta şi de a învăţa prin intermediul a ceea ce trăim.
Trebuie să învăţăm mai ales ce anume este benefic pentru noi şi ce anume nu este bun. Iar singurul mod de a afla acest lucru este să devenim conştienţi de consecinţele acelei experienţe. Tot ceea ce hotărâm sau nu, ceea ce facem sau nu, ceea ce spunem sau nu şi la fel, ceea ce gândim sau simţim va avea anumite consecinţe.

Omul îşi doreşte să trăiască într-un mod din ce în ce mai inteligent. Atunci când îşi dă seamă că o experienţă provoacă nişte consecinţe dăunătoare, în loc să-şi reproşeze ceva sau să fie ranchiunos pe cineva, trebuie să accepte pur şi simplu faptul că a ales acea experienţă (chiar inconştient), pentru a descoperi că nu a fost o mişcare inteligentă pentru el. Îşi va aminti de acest lucru mai târziu. Astfel putem să trăim o experienţă în acceptare. Din contră, vă reamintesc că, chiar dacă vă spuneţi: „Nu mai vreau să trăiesc aşa”, o luaţi de la capăt. Trebuie să îţi acorzi dreptul de a repeta de mai multe ori aceeaşi greşeală sau experienţă neplăcută, înainte de a ajunge să ai voinţa şi curajul necesare pentru a te schimba. Oare de ce nu înţelegem de la început? Din cauza ego-ului nostru, alimentat de convingerile noastre.

Toţi avem numeroase convingeri care ne împiedică să fim ceea ce vrem să fim. Cu cât aceste maniere de a gândi sau convingeri ne fac rău, cu atât încercăm mai mult să le diminuăm. Ajungem chiar să credem că nu ne aparţin nouă. Iar a reuşi să le echilibrăm înseamnă a ne încarna de mai multe ori. Doar atunci când corpul nostru mental, emoţional şi fizic vor asculta de DUMNEZEUL interior, spiritul nostru va fi pe deplin fericit.
Tot ceea ce trăim în non-acceptare se acumulează la nivelul sufletului. Acesta, nemuritor fiind, revine mereu, sub diverse forme umane, cu tot bagajul adunat în memoria sa de suflet. Înainte de a ne naşte, ne hotărâm ce anume dorim să reparăm în timpul următoarei încarnări. Această decizie şi tot ceea ce am acumulat în trecut, nu sunt înregistrate în memoria noastră conştientă, respectiv ceea care aparţine intelectului. De abia pe parcursul vieţii ne vom da seama treptat de planul nostru de viaţă şi de ce anume trebuie să reparăm.

Atunci când fac aluzie la ceva „neîncheiat, nerezolvat”, fac referire la o experienţă trăită în non-acceptarea sinelui. Există o diferenţă între a accepta o experienţă şi a se accepta pe sine însuşi. De exemplu, o tânără care a fost respinsă de către tatăl ei, deoarece acesta dorea să aibă un băiat. În acest caz, a accepta experienţa însemnă a-i da tatălui ei dreptul de a-şi fi dorit un băiat şi de a o respinge pe fiica lui. Acceptarea de sine, constă, în cazul acestei tinere, în a-şi acorda dreptul de a avea resentimente faţă de tatăl ei şi apoi de a se ierta pentru faptul de a-i fi purtat pică. Nu trebuie să existe nici o judecată asupra tatălui ei sau asupra ei însăşi, ci doar compasiune şi înţelegere pentru acea parte care suferă în fiecare dintre ei.

Ea va şti că acea experienţă s-a încheiat în totalitate, atunci când, la rândul ei, va respinge pe cineva, fără să se acuze, cu multă compasiune şi înţelegere, faţă de ea însăşi. Mai există şi o altă modalitate de a şti dacă acea experienţă a fost rezolvată şi trăită într-adevăr în acceptare: persoana pe care o va respinge nu o va detesta, ci şi ea, la rândul ei, va fi plină de compasiune, ştiind că tuturor oamenilor li se poate întâmpla să respingă o altă persoană, în anumite momente ale vieţii lor.
Să nu laşi ego-ul să-ţi joace feste, ego-ul care încearcă adesea, prin toate mijloacele, să ne facă să credem că am încheiat o situaţie. Ni se întâmplă deseori să spunem : „Da, înţeleg de ce celălalt a acţionat aşa”, pentru a nu fi necesar să ne privim pe noi înşine şi să ne iertăm. Ego-ul nostru încearcă astfel să găsescă o modalitate rapidă de a lăsa de o parte situaţiile neplăcute. Se întâmplă să acceptăm o situaţie sau o persoană fără să ne fi iertat pe noi înşine, sau fără să ne fi acordat dreptul de a-i fi purtat pică celuilalt, sau de a fi încă resentimentari. Acest lucru însemnă „a accepta doar experienţa”. Şi repet: „este important să facem diferenţa între a accepta experienţa şi a se accepta pe sine.” Această acceptare este greu de făcut, deoarece ego-ul nostru nu vrea să accepte faptul că toate experienţele dificile pe care le trăim au ca unic scop să ne arate că şi noi ne purtăm în acelaşi fel ca şi ceilalţi.

Ţi-ai dat seama până acum că atunci când acuzi pe cineva de ceva, acea persoană te acuză la rândul ei, de acelaşi lucru?
De aceea este atât de important să înveţi să te cunoşti şi să te accepţi cât mai mult posibil. Acest lucru ne ajută să trăim din ce în ce mai puţine situaţii dureroase. Depinde de fiecare dintre noi să hotărâm să ne luăm viaţa în propriile mâini, pentru a deveni stăpâni pe propria existenţă, în loc să lăsăm ego-ul fiecăruia să ne controleze viaţa. Dar a face faţă acestor lucruri necesită mult curaj deoarece în mod inevitabil se vor atinge vechile răni, care ne pot produce foarte mult rău, mai ales dacă nu au mai fost tratate încă din vieţile anterioare. Cu cât suferi mai mult într-o situţie sau cu o persoană, cu atât mai de departe provine acea problemă.

Pentru a te ajuta, poţi să te sprijini pe DUMNEZEUL tău interior care este omniscient (El ştie tot), omniprezent (El este peste tot) şi omnipotent (El este atotputernic). Iar această putere este mereu prezentă, vie în tine. Acţionează astfel încât te orientează spre persoanele şi spre situaţiile care îţi sunt necesare pentru a creşte şi a evolua, conform planului de viaţă ales înainte de a te fi născut.
Chiar înainte de a te naşte, DUMNEZEUL tău interior îţi atrage sufletul spre mediul şi familia de care vei avea nevoie în viitoarea ta viaţă. Această atracţie magnetică şi aceste obiective sunt determinate, pe de o parte, de ceea ce nu ai reuşit încă să trăieşti în iubire şi acceptare în vieţile tale anterioare şi, pe de altă parte, de ceea ce viitorii tăi părinţi au de încheiat prin intermediul unui copil ca tine. Acest lucru explică de ce, părinţii şi copiii au, în general, aceleaşi răni de vindecat.

Când te naşti, nu mai eşti conştient de tot acel trecut, deoarece te concentrezi mai ales pe nevoile sufletului tău, care vrea să te accepţi cu calităţile tale, cu defectele tale, cu forţele tale, slăbiciunile tale, dorinţele tale, personalitatea ta etc. Toţi avem astfel de nevoi. Cu toate acestea, la puţin timp după naştere, ne dăm seama că atunci când vrem să fim noi înşine, acest lucru deranjează lumea adulţilor sau pe cea a apropiaţilor noştri. Ajungem astfel la concluzia că, a fi natural, nu este bine, nu este corect. Este o descoperire dureroasă ce provoacă mai ales copilului, accese de furie. Aceste crize devin atât de frecvente încât ajungem să credem că sunt normale. Sunt numite „crizele copilăriei” sau apoi, „crizele adolescenţei”. Poate au devenit ceva normal pentru oameni, dar cu siguranţă nu constituie ceva firesc. Un copil care se agită în mod natural, care este echilibrat şi care are dreptul de a fi el însuşi nu face genul acesta de crize. Din nefericire, acest tip de copil nu există aproape deloc. Am observat în schimb, că majoritatea copiilor trec prin următoarele patru etape:

După ce a cunoscut bucuria de a fi el însuşi, copilul, în prima etapă a vieţii, va cunoaşte durerea provocată de faptul că nu are dreptul de a acţiona mereu aşa, trecând astfel în cea de a doua etapă. Urmează apoi perioada de criză şi cea de revoltă, a treia etapă. După aceea, în a patra etapă, pentru a-şi micşora suferinţa, copilul se resemnează şi ajunge să-şi creeze o nouă personalitate pentru a deveni ceea ce vor ceilalţi să devină. Multe persoane vor rămâne închistate în cea de a treia etapă pe toată durata vieţii, adică vor fi mereu în reacţiune, furioşi sau în situaţii de criză.

În timpul celei de a treia şi celei de a patra etape ne creăm mai multe măşti (noi personalităţi) pe care le folosim pentru a ne apăra împotriva suferinţei trăite pe parcursul celei de a doua etape. Aceste măşti sunt în număr de cinci şi corespund celor cinci răni importante, trăite de fiinţa umană. În timpul numeroşilor ani de studiu, am ajuns la concluzia că toate suferinţele oamenilor pot fi concentrate în cinci răni. Le menţionez aici, în ordine cronologică, adică în ordinea în care fiecare dintre ele apare în viaţa noastră:

RESPINGERE
ABANDON
UMILIRE
TRĂDARE
NEDREPTATE

Dispunându-le altfel, obţinem acrostihul TRAHI (fr. TRĂDAT), astfel pot fi memorate mai uşor.
TRĂDARE
RESPINGERE
ABANDON
UMILIRE (ÎN FRANCEZĂ: HUMLIATION)
NEDREPTATE (ÎN FRANCEZĂ: INJUSTICE)

Acest acrostih evidenţiază faptul că, de fiecare dată când una dintre aceste răni se reactivează, întreaga noastră fiinţă se simte trădată. Nu mai suntem credincioşi DUMNEZEULUI nostru interior, nevoilor fiinţei noastre, deoarece ne lăsăm ego-ul cu, convingerile şi temerile lui, să ne conducă viaţa.
Înlocuirea rănilor cu măştile este consecinţa faptului că vrem să ascundem, de noi înşine şi de ceilalţi, ceea ce încă nu am vrut să rezolvăm. Aceste ascunzişuri sunt o formă de trădare. Care sunt aceste măşti? Le-am notat mai jos, lângă rănile pe care încearcă să le ascundă:

RĂNI MĂŞTI
RESPINGERE………………………………………………….FUGAR

ABANDON………………………………………………………DEPENDENT

UMILIRE…………………………………………………………MASOCHIST

TRĂDARE……………………………………………………….DOMINATOR

NEDREPTATE…………………………………………………RIGID

Toate aceste răni şi aceste măşti vor fi explicate în detaliu în capitolele următoare. Importanţa măştii este creată în funcţie de intensitatea rănii. O mască reprezintă un tip de personalitate, cu un caracter care îi este propriu, dat fiind că s-au dezvoltat numeroase convingeri care vor influenţa atitudinea interioară şi comportamentele acelei persoane. Cu cât rana este mai importantă, cu atât vom suferi mai mult, ceea ce ne va obliga să purtăm mai des aceste măşti.
Purtăm o mască doar atunci când vrem să ne protejăm. De exemplu, în cazul în care o persoană trăieşte o nedreptate în urma unui eveniment, sau când se judecă pe sine ca fiind nedreaptă, sau când îi este teamă de a fi judecată ca fiind incorectă, va purta masca ei de rigid, adică va adopta comportamentul unei persoane rigide.

O sa ilustrez printr-un exemplu, pentru a vedea mai clar felul în care rana şi masca ce îi corespunde, sunt legate una de alta. Rana interioară poate fi comparată cu o rană fizică pe care o ai pe mână de mult timp, pe care o ignori şi pe care nu ai îngrijit-o cum trebuia. Ai preferat să o bandajezi, pentru a nu se mai vedea. Acel pansament este echivalentul măştii. Ai crezut că făcând astfel, vei putea pretinde că nu eşti rănit. Crezi că într-adevăr, aceasta este soluţia? Bineînţeles că nu! Ştim cu toţii lucrul acesta, dar ego-ul, el, nu îl ştie. Este una dintre modalităţile lui de a ne păcăli.

Să ne întoarcem la exemplul cu rana de la mână. Să presupunem că acea leziune te doare foarte tare, atunci când cineva te atinge pe mână, chiar dacă rana este protejată de pansament. Când cineva te ia de mână, cu dragoste, iar tu ţipi: “Au! Mă doare!”, poţi să-ţi imaginezi cât de surprins este celălalt. Oare chiar a vrut să te rănească? Nu, deoarece dacă suferi atunci când cineva te atinge pe mână, este din cauza faptului că tu eşti cel care a hotărât să nu-şi îngrijească rana. Iar celălalt nu este responsabil de durerea ta.
Este la fel pentru toate rănile. Sunt foarte multe situaţiile în care credem că suntem respinşi, abandonaţi, trădaţi, umiliţi, sau trataţi într-un mod injust. În realitate, de fiecare dată când ne simţim răniţi, ego-ul nostru este cel care vrea să creadă că celălalt este răspunzător. Practic, încercăm să găsim un vinovat. Câteodată, hotărâm că noi suntem cei vinovaţi, când, în realitate, nu e cu nimic mai adevărat decât atunci când îl acuzăm pe celălalt. Ştiţi că, de fapt, în viaţă nu există persoane vinovate: ci doar persoane suferinde. Acum ştiu că, cu cât acuzăm mai mult (pe sine sau pe ceilalţi), cu atât se repetă mai mult aceeaşi experienţă. Acuzarea nu serveşte decât la nefericirea oamenilor. În timp ce, dacă privim cu compasiune partea umană care suferă, evenimentele, situaţiile şi persoanele vor începe să se transforme.

Măştile pe care le creăm pentru a ne apăra, sunt vizibile în morfologia unei persoane, în înfăţişarea sa exterioară. Mi se pune adesea întrebarea dacă pot fi detectate rănile la copiii mici. Eu personal, mă amuz observându-i pe cei şapte nepoţei ai mei, care au, în momentul în care scriu aceste rânduri, între şapte luni şi nouă ani. La majoritatea dintre ei, pot să încep să văd rănile plecând de la aparenţa fizică. Rănile uşor de reperat la această vârstă pot indica o rană mai importantă. În schimb, am observat la doi dintre cei trei copii ai mei, faptul că trupul lor de adult indică răni diferite de cele pe care le vedeam atunci când erau copii sau adolescenţi. Corpul este atât de inteligent, încât găseşte întotdeauna un mijloc de a ne arăta ce anume avem de rezolvat. În realitate, DUMNEZEUL nostru interior este cel care îl foloseşte pentru a ne vorbi.

În următoarele capitole veţi descoperi cum puteţi să vă recunoaşteţi propriile măşti, precum şi pe cele ale celorlalţi. În ultimul capitol voi vorbi despre comportamentele noi pe care le putem adopta pentru a vindeca aceste răni neglijate până acum şi astfel, să încetăm să mai suferim iar schimbarea măştilor ce ascund aceste răni se va face astfel, în mod natural.
În plus, este important să nu ne agăţăm de cuvintele folosite pentru a exprima rănile sau măştile. Cineva poate fi respins şi să trăiască o nedreptate, altcineva poate fi trădat şi trăieşte acest lucru ca pe o respingere, altcineva poate fi abandonat şi se simte umilit etc.
Când veţi cunoaşte descrierea fiecărei răni în parte şi caracteristicile ei, va fi mult mai clar pentru voi.
Cele cinci caractere descrise în această carte pot avea asemănări cu cele descrise în alte studii de caractere. Fiecare dintre aceste studii este diferit, iar acesta nu îşi propune să le înlăture sau să le înlocuiască pe cele realizate în trecut. Una dintre aceste teorii, concepută de către psihologul Gérard Heymans, în urmă cu aproape o sută de ani, este încă destul de populară şi azi. Se regăsesc aici următoarele opt tipuri de caractere: pasionalul, colericul, nervosul, sentimentalul, sanguinul, flegmaticul, apaticul şi amorful. Atunci când Heymans foloseşte termenul „pasional” pentru a descrie un tip de caracter, asta nu însemnă că celelalte tipuri nu trăiesc pasiunea în viaţa lor. Fiecare dintre aceste cuvinte folosite pentru a descrie tipurile este necesar pentru a defini caracterul dominant al unei persoane. Repet, nu trebuie să ne agăţăm de sensul literal al cuvintelor.

Este posibil ca, după ce citiţi descrierea comportamentului şi atitudinea măştii, pentru fiecare rană, să vă recunoaşteţi în fiecare dintre ele. Dar se întâmplă foarte rar ca o singură persoană să aibă toate cele cinci răni. De aceea este important să reţinem descierea fizică, deoarece corpul reflectă fidel ceea ce se întâmplă în interiorul nostru. Este mult mai dificil să ne recunoaştem la nivel emoţional sau mental. Amintiţi-vă că ego-ul nostru nu vrea să ne descoperim toate convingerile, deoarece este hrănit cu aceste convingeri şi prin ele supravieţuieşte. În cartea de faţă nu voi explica mai mult ego-ul, deoarece am vorbit despre asta, detaliat în cărţile ASCULTĂ-ŢI CORPUL, cel mai bun prieten pe care îl ai pe Pământ şi Ascultă-ţi iar corpul!.

Se poate să reacţionaţi şi să nu fiţi de acord, aflând că persoanele suferind de o anumită rană, au o reacţie legată de relaţia cu unul dintre părinţi. Înainte de a ajunge la această concluzie, am verificat ipoteza cu mii de persoane, dacă într-adevăr era aşa, iar acestea au confirmat. Repet şi acum ceea ce spun în fiecare atelier pe care îl coordonez: părintele cu care aveam impresia că ne înţelegeam cel mai bine când eram adolescenţi, este cel cu care avem cele mai multe situaţii de încheiat. Este greu de acceptat ideea că suntem resentimentari exact faţă de părintele pe care îl iubim mai mult. Iar prima reacţie în faţa acestei afirmaţii este, în general, negarea, iar după aceea, furia, iar apoi suntem pregătiţi să facem faţă realităţii: este începutul procesului de vindecare.

Descrierea comportamentului şi a atitudinilor legate de diferitele răni, poate să vi se pară negativă. Recunoscând una dintre rănile voastre, puteţi să aveţi o reacţie la descrierea măştii pe care o creaţi pentru a evita suferinţa. Este vorba despre o rezistenţă foarte umană şi naturală. Acordaţi-vă suficient de mult timp. Amintiţi-vă că, la fel ca toate persoanele din jurul vostru, masca este cea care vă face să reacţionaţi, atunci când nu sunteţi voi înşivă. Nu vă linişteşte gândul că, atunci când vă deranjează un comportament al cuiva, asta indică faptul că acea persoană poartă o mască pentru a nu suferi? Ţinând cont de acest aspect, veţi deveni mai toleranţi şi vă va fi mai uşor să-i priviţi pe ceilalţi cu dragoste. Să luăm exemplul unui adolescent care are comportamentul de „dur”. Când descoperim că se poartă astfel pentru a-şi masca vulnerabilitatea şi teama, relaţia cu el se va schimba, pentru că vom şti că el nu este nici dur, nici periculos. Ne păstrăm calmul şi chiar putem să-i remarcăm calităţile, în loc să ne fie teamă şi să-i vedem doar defectele.
Este încurajator să ştim că, chiar dacă ne naştem cu anumite răni ce trebuie vindecate, răni ce sunt frecvent activate prin reacţiile pe care le avem în faţa celorlalţi şi a situaţiilor din jurul nostru, măştile pe care le-am creat pentru a ne proteja nu sunt permanente. Punând în practică metodele de vindecare sugerate în ultimul capitol al cărţii, veţi vedea cum măştile se micşorează treptat, în consecinţă atitudinea voastră se va schimba şi, posibil şi corpul vostru.

Oricum pentru a vedea acest lucru este nevoie de câţiva ani, înainte de a constata rezultatele vizibile în corpul fizic, deoarece acesta se transformă întotdeauna mai lent din cauza materiei din care e construit. Corpurile noastre mai subtile (cel emoţional şi cel mental) au nevoie de mai puţin timp pentru a se schimba, în urma unei hotărâri luate în profunzime şi cu dragoste. De exemplu, este foarte uşor să- ţi doreşti (emoţional) şi să-ţi imaginezi (mental) că vei vizita o ţară străină. Hotărârea de a face acea călătorie poate fi luată în câteva minute. Dar înainte de a planifica totul, organizarea, economisirea banilor etc. concretizarea acestui proiect în lumea fizică va dura mult mai mult.

O modalitate eficientă de a verifica transformările voastre fizice constă în a vă fotografia în fiecare an. Faceţi fotografii cu planuri diferite, cu toate părţile corpului, pentru a vedea clar detaliile. Este adevărat că anumite persoane se schimbă mai repede decât altele aşa cum anumite persoane îşi pot concretiza o călătorie mai repede decât altele. Ceea ce este important este să continuăm să lucrăm la transformarea interioară, iar acest lucru ne va face să fim mai fericiţi.
În timpul lecturării următoarelor cinci capitole, vă sugerez să notaţi tot ceea ce credeţi că vă corespunde, iar apoi să legaţi capitolele care vă descriu cel mai bine atitudinea şi, mai ales, înfăţişarea fizică.

download de aici …………