Nu mă îndoiesc că Garrone nici nu s-ar fi gândit măcar, să zică vorbele pe care Carol Nobis le-a spus azi dimineață lui Betti. Carol Nobis e mândru, fiindcă tatăl său e boier mare; un domn înalt cu barba neagră, foarte serios. El vine în fiecare zi, să aducă pe fiul său la școală.
Ieri dimineață, Nobis se certă cu Betti, unul dintre cei mai mici, dintre fii unui cărbunar, și nemaiștiind ce să-i zică de necaz, tocmai fiindcă dânsul era de vină, strigă în gura mare:
— Tatăl tău este un calic!

Betti se înroși ca focul, îl podi-diră lacrimile, dar nu răspunse nimic; însă ajungând acasă spuse tatălui său. Cărbunarul, om mic și înnegrit de cărbuni de sus până jos, veni cu copilul de mână la lecția de după-amiază, ca să se plângă profesorului.
Pe când cărbunarul se jeluia profesorului și noi toți tăceam și ascultam, tatăl lui Nobis, care, după obicei, se oprise în pragul ușii să scoată mantaua fiului său, auzind că e vorba de el, intră și ceru deslușiri.
— Uite, domnule, ce s-a întâmplat, răspunse profesorul, meseriașul acesta a venit să se plângă de fiul dumitale, Carol, care a zis azi dimineață fiului său:
— Tatăl tău este un calic! Domnul Nobis își încreți fruntea și se roși puțin, apoi întrebă pe Carol:
— Ai spus tu vorbele acestea?

Băiatul stătea în picioare, drept în mijlocul clasei, cu capul plecat dinaintea micului Betti și nu zicea nimic.
Tatăl său, apucându-l de mână, îl împinse spre Betti, zicându-i:
— Cere-i iertare!
Cărbunarul voi să se împotrivească, zicând:
— Nu, nu, domnule! Dar domnul Nobis nu voi să-l asculte și zise încă o dată fiului său:
— Cere-i iertare!… N-auzi?… Spune după mine: Iartă-mă, am zis niște vorbe nesocotite și nedemne împotriva tatălui tău, căruia tatăl meu se simte onorat de a-i strânge mâna!

Cărbunarul se împotrivi iarăși, însă domnul Nobis stărui și mai mult, și copilul zise încet, de abia i se auzea glasul:
— Iartă-mă, am zis niște vorbe nesocotite și nedemne îm-potriva tatălui tău, căruia tatăl meu se simte onorat de a-i strânge mâna!
După aceea, domnul Nobis întinse mâna cărbunarului ca-re i-o strânse cu putere și împinse pe fiul său în brațele lui Carol.
— Vă rog, domnule profesor, să puneți pe acești doi băieți în bancă unul lângă altul, zise domnul Nobis.
Când băieții fură rânduiți la locul cuvenit, tatăl lui Carol salută și plecă.

Cărbunarul rămase câteva minute pe gânduri, uitându-se la cei doi copii, care stăteau alături; se apropie de bancă și rămase uitându-se țintă la Nobis cu o privire iubitoare și plină de părere de rău, ca și cum ar fi voit să-i spună ceva, dar nu zise nimic; întinse mâna, ca să-l mângâie și nu cuteza; atinse numai ușor fruntea cu degetele cele groase. Se îndreptă după aceea către ușă, se întoarse încă o dată, ca să-l vadă, și plecă.
— Aduceți-vă bine aminte ce ați văzut, dragii mei copii, zise profesorul, aceasta e cea mai frumoasă lecție din timpul anului…