Şi se leagănă sub soare;

Eu, privindu-l din pădure,

Las aleanul să mă fure

Şi ascult de la răcoare

Pitpalacul.

Din izvoare şi din gârle

Apa sună somnoroasă;

Unde soarele pătrunde

Printre ramuri a ei unde,

Ea în valuri sperioase

Se azvârle.

Cucul cântă, mierle, presuri –

Cine ştie să le-asculte?

Ale pasărilor neamuri

Ciripesc pitite-n ramuri

Şi vorbesc cu-atât de multe

Înţelesuri.

Cucu-ntreabă: – „Unde-i sora

Viselor noastre de vară?

Mlădioasă şi iubită,

Cu privirea ostenită,

Ca o zână să răsară

Tuturora.”

Teiul vechi un ram întins-a,

Ea să poată să-l îndoaie,

Ramul tânăr vânt să-şi deie

Şi de braţe-n sus s-o ieie,

Iară florile să ploaie

Peste dânsa.

Se întreabă trist izvorul

– „Unde mi-i crăiasa oare?

Părul moale despletindu-şi,

Faţa-n apa mea privindu-şi,

Să m-atingă visătoare

Cu piciorul?”

Am răspuns: – „Pădure dragă,

Eu nu vine, nu mai vine!

Singuri, voi, stejari, rămâneţi

De visaţi la ochii vineţi,

Ce luciră pentru mine

Vara-ntreagă.”

Ce frumos era în crânguri,

Când cu ea m-am prins tovarăş!

O poveste încântată

Care azi e-ntunecată…

De-unde eşti, revino iarăşi,

Să fim singuri.