Prolog

La început era Cuvîntul şi Cuvîntul era la Dumnezeu şi Cuvîntul era Dumnezeu. Acesta era la început la Dumnezeu şi datoria călugărului credincios este să repete în fiecare zi cu psalmodiantă umilinţă unicul şi neschimbatul fapt al cărui adevăr de nezdruncinat se poate afirma. Dar videmus nune per speculum et in aenigmate şi adevărul, mai înainte de a ne sta întreg în faţă, se manifestă treptat (şi ce trepte greu de urcat!) în greşeala lumii, aşa îneît trebuie să-i desluşim semnele credincioase chiar şi acolo unde ele ne apar nedesluşite şi amestecate parcă într-o voinţă pornită cu totul spre rău.

Ajuns la sfîrşitul vieţii mele de păcătos, în vreme ce cărunt îmbătrînesc asemenea lumii, aşteptînd să mă pierd în abisul fără de sfîrşit al divinităţii tăcute şi pustii făcînd parte din lumina neschimbătoare a inteligenţelor îngereşti, ţinut captiv acum cu trupul meu greu şi bolnav în această chilie a iubitei mănăstiri din Melk, sînt gata să las pe această piele mărturia faptelor uimitoare şi înspăimîntătoare la care mi-a fost dat să iau parte în tinereţe, repetînd verbatim tot ceea ce am văzut şi auzit, fără a cuteza să trag din asta o învăţătură, pentru a lăsa celor ce vor să vină (dacă Antichristul nu le-o va lua înainte) semnele toate, ca asupra lor să-şi arate puterea rugăciunea descifrării.
Fie ca Domnul Dumnezeu să mă învrednicească să fiu un martor prin care să poată transpărea întîmplările petrecute la abaţia căreia drept este şi cu credinţă să nu i se rostească aici nici numele, la sfîrşitul anului întru Domnul 1327, cînd împăratul Ludovic a coborît în Italia pentru a reface demnitatea Sfîntului Imperiu Roman, potrivit dorinţei Celui de Sus, şi spre ruşinea josnicului uzurpator simoniac şi ereziarh care a pîngărit la Avignon numele sfînt al Apostolului (vorbesc de sufletul păcătos al lui Giacomo din Cahors, pe care necredincioşii l-au cinstit cu numele de Ioan al XXII-lea).
Poate că, pentru a înţelege mai bine evenimentele în care m-arn văzut amestecat, e bine să amintesc de lucrurile ce se petreceau în acest fragment de veac, aşa cum am înţeles eu atunci, luînd parte la ele, şi aşa cum mi le amintesc acum, îmbogăţite de alte povestiri, pe care le-am auzit după aceea -dacă totuşi memoria mea va fi în măsură să reînnoade firul atît de numeroaselor şi de încurcatelor întîmplări.

Încă din primii ani ai acelui secol, papa Clement al V-lea strămutase reşedinţa apostolică la Avignon, lăsînd Roma pradă ambiţiilor seniorilor locali, şi treptat-treptat prea-sfîntul oraş al creştinătăţii devenise un circ, sau un lupanar, sfîşiat de luptele dintre mai-marii lui; îşi spunea republică, dar nu era, bîntuită de bande înarmate, supusă la violenţe şi la jafuri. Oameni ai bisericii, scăpaţi de sub controlul justiţiei seculare, comandau grupuri de răufăcători şi tîlhăreau cu spada în mînă, făceau blestemăţii şi puneau la cale tot felul de treburi murdare. Cum să împiedici ca acest Caput Mundi să redevină, pe drept cuvînt, ţinta celor ce voiau să-şi pună pe cap coroana Sfîntului Imperiu Roman, şi cum să refaci demnitatea acelei împărăţii lumeşti care fusese dată cezarilor?
Iată deci că în 1314, cinci principi germani îl aleseseră la
Frankfurt pe Ludovic de Bavaria ca supremul conducător al Imperiului. Dar în aceeaşi zi, pe celălalt mal al Mainului, contele palatin de Rin şi arhiepiscopul de Kb’ln îl aleseseră în aceeaşi demnitate pe Frederic de Austria. Doi împăraţi pentru un singur tron, şi un singur papă pentru doi: situaţie care a devenit, întradevăr, fermentul unei mari dezordini.
Doi ani mai tîrziu, era ales la Avignon noul papă, Giacomo din Cahors, în vîrstă de şaptezeci şi doi de ani, sub numele de Ioan al XXII-lea, şi deie Domnul ca niciodată vreun pontif să nu mai primească un nume atît de potrivnic celor buni. Francez şi credincios regelui Franţei (oamenii de pe pămîntul acela păcătos sînt întotdeauna înclinaţi să slujească interesele alor lor şi sînt neputincioşi să privească la lumea întreagă ca la patria lor spirituală), el îl susţinuse pe Filip cel Frumos împotriva cavalerilor templieri, pe care regele îi acuzase (cred că pe nedrept) de fărădelegi dintre cele mai josnice, pentru a pune stăpînire pe bunurile lor, cu complicitatea acelui ecleziast renegat. Intre timp, în toată istoria aceea se vîrîse Roberto de Napoli, care, pentru a-şi păstra controlul asupra Peninsulei Italiene, îl convinsese pe papă să nu recunoască pe nici unul dintre cei doi împăraţi germani, rămînînd astfel căpitan general al statului Bisericii.

In 1322 Ludovic de Bavaria îl învinge pe rivalul său Frederic. Şi mai înspăimîntat de un singur împărat decît fusese de doi, Ioan la excomunicat pe învingător, şi acesta, drept răspuns, l-a denunţat pe papă ca eretic. Trebuie spus că, tocmai în anul acela, avusese loc la Perugia o mare adunare a călugărilor franciscani, iar generalul lor, Michele din Cesena, aprobînd argumentele „spiritualilor” (despre care voi mai avea prilejul să vorbesc), proclamase drept credinţă adevărată sărăcia lui Christos care, dacă ar fi posedat ceva împreună cu apostolii săi, s-ar fi folosit de aceasta doar ca usus facti. Nobilă hotărîre, menită să salveze virtutea şi puritatea ordinului, dar ea a displăcut atît de mult papei, care, poate, vedea în ea un principiu ce ar fi pus în pericol chiar propriile pretenţii, ca stăpîn al Bisericii, de a contesta Imperiului dreptul de a alege episcopi, propunînd, dimpotrivă, ca Sfîntul Scaun să aibă dreptul de a-l învesti pe împărat. Că acestea sau altele erau motivele care-l împingeau, Ioan a condamnat în 1323 propunerile franciscanilor prin bula Cum inter nonnullos.

Acela a fost momentul, îmi închipui, cînd Ludovic a văzut în franciscani, duşmani acum pe faţă ai papei, nişte aliaţi puternici. Afirmînd sărăcia lui Christos, ei reîntăreau într-un fel ideile teologilor imperiali, adică a lui Marsilio din Padova şi Giovanni din Gianduno. Şi, în sfîrşit, nu cu multe luni înainte de evenimentele pe care le povestesc aici, Ludovic, care încheiase un acord cu învinsul Frederic, năvălea în Italia, era încoronat la Milano, intra în conflict cu familia Visconti, care însă îl primise bine, pornea asediul Pisei, îl numea vicar imperial pe Castruccio, duce de Lucea şi Pistoia (şi cred că rău făcea, pentru că niciodată n-am cunoscut om mai crud, în afară poate de Uguccione della Faggiola), şi acum se pregătea să intre în Roma, chemat de Sciarra Colonna, seniorul locului.
Iată care era situaţia cînd eu – pe atunci novice benedictin în mănăstirea din Melk — am fost smuls din liniştea schitului de către tatăl meu, care lupta sub comanda lui Ludovic, fiind el nu cel mai neînsemnat dintre baronii lui, şi care a socotit înţelept să mă ia cu sine ca să cunosc minunăţiile Italiei şi să fiu de- faţă cînd împăratul avea să fie încoronat la Roma. Dar asediul Pisei la prins cu grijile militare. Eu m-am folosit de asta ca să mă plimb, parte din plăcere, parte din dorinţa de a învăţa, prin oraşele Toscanei, dar viaţa aceasta liberă şi fără chibzuinţă nu se potrivea, au gîndit părinţii mei, unui adolescent hărăzit vieţii contemplative. Şi, după sfatul lui Marsilio, care prinsese drag de mine, au hotărît să mă dea pe lîngă un franciscan învăţat, părintele Guglielmo (William, în limba lui) din Baskerville, care pornea o misiune ce avea să-l ducă să vadă oraşe faimoase şi abaţii străvechi. Am devenit astfel secretarul şi discipolul lui în acelaşi timp, lucru de care nu aveam să mâ căiesc, întrucît am fost, alături de el, martorul unor întîmplări demne să fie consemnate, cum fac acum, întru ştiinţa celor ce aveau să vină.

Eu nu ştiam atunci ce căuta călugărul Guglielmo şi, ca să spun adevărul, nu ştiu nici astăzi, şi bănuiesc că nu ştia nici el, mînat cum era de unica dorinţă de adevăr, şi de teamă – pe care mereu am văzut că o nutreşte — că adevărul nu era cel care-i apărea pe moment. Şi poate că în anii aceia îndatoririle lumeşti îl îndepărtau de la studiile sale pe care le îndrăgea atît de mult. Misiunea cu care fratele Guglielmo era însărcinat mi-a rămas necunoscută de-a lungul întregului drum, sau mai bine zis el nu mi-a vorbit despre ea. Mai degrabă ascultînd frînturi din conversaţiile pe care le-am avut cu abaţii mănăstirilor prin care ne opream, în drum, mi-am făcut o oarecare idee asupra naturii însărcinării sale. Dar nu am cunoscut-o pe deplin pînă cînd nu am ajuns la ţinta noastră, cum voi spune mai pe urmă. Ne îndreptam spre nord, dar călătoria noastră nu a mers în linie dreaptă şi ne-am oprit la diferite abaţii. S-a întîmplat aşa că neam abătut spre apus, în timp ce ţinta noastră ultimă se afla la răsărit, aproape urmînd linia montană care duce de la Pisa în direcţia drumurilor spre San Giacomo, oprindu-ne într-un ţinut pe care înspăimîn-tătoarele întîmplări, care s-au petrecut după aceea, mă îndeamnă să nu-l precizez prea limpede, dar ai cărui seniori erau credincioşi Imperiului, şi unde abaţii ordinului călugăresc se opuneau, de comun acord, papei eretic şi corupt. Drumul a durat două săptămîni, cu mici păţanii, şi în timpul acela am avut putinţa să-l cunosc (niciodată îndeajuns, cum îmi spun mereu) pe noul meu maestru.

In paginile ce urmează nu-mi voi îngădui să fac descrieri de persoane – decît dacă expresia vreunui chip, sau un gest, nu vor apărea ca semn al unui limbaj mut, dar grăitor — deoarece, aşa cum spune Boethius, nimic nu este mai trecător decît forma exterioară, care se veştejeşte şi se trece ca florile cîmpului la venirea toamnei, şi ce sens ar avea să spun despre abatele Abbone că avea privirea tăioasă şi obrajii palizi, cînd acum el şi cei din jurul lui sînt ţărînă, iar ţărîna corpului lor este acum de culoarea pămîntie a morţii (numai sufletul, după voinţa Domnului, străluceşte ca o lumină şi nu se va stinge în vecii vecilor)? Dar despre Guglielmo aş vrea să vorbesc, şi asta o dată pentru totdeauna, pentru că la el m-au surprins chiar şi trăsăturile lui aparte, şi este dat tinerilor să se lege de un bărbat mai în vîrstă şi mai înţelept nu numai din pricina farmecului vorbirii sau a ascuţimii judecăţii sale, ci şi pentru forma învelişului din afară al trupului, care-ţi devine foarte dragă, cum se întîmplă cu făptura tatălui, căruia-i cercetezi gesturile, mîhnirile şi îi iscodeşti zîmbetul — fără ca vreo umbră de desfrîu să murdărească felul acesta (poate singurul neîntinat) de dragoste trupească.

Bărbaţii de pe vremuri erau frumoşi şi voinici (acum sînt nişte copii şi nişte pitici), dar faptul acesta este doar unul dintre atîtea care mărturisesc nenorocirea unei lumi care încărunţeşte. Tinereţea nu mai vrea să înveţe nimic, ştiinţa e în decădere, lumea întreagă umblă în cap, nişte orbi conduc alţi orbi şi-i fac să se prăbuşească în prăpastie, păsările se avîntă în aer înainte de a fi început zborul, măgarul cîntă la liră, boii dansează. Măria nu mai iubeşte viaţa contemplativă şi Marta nu mai iubeşte viaţa activă; Lea e stearpă, Raşela are privirea carnală, Cato frecventează lupanarele, Lucretiu devine femeie. Totul s-a abătut de la drumul său. Slavă Domnului Dumnezeu că în acele vremi eu am dobîndit de la maestrul meu dorinţa de a învăţa şi înţelegerea căii adevărate, care se păstrează chiar şi atunci cînd cărarea e întortocheată.

Aşadar, înfăţişarea fizică a fratelui Guglielmo era în aşa chip alcătuită, încît atrăgea atenţia chiar şi celui mai distrat observator. Statura lui o întrecea pe cea a unui bărbat obişnuit şi era atît de slab, încît părea şi mai înalt. Avea privirea ascuţită şi pătrunzătoare; nasul, subţire şi puţin curbat, dădea şi el figurii sale expresia unuia care veghează, în afară de momentele de buimăceală despre care voi aminti. Şi bărbia lăsa să se ghicească la el o voinţă puternică, chiar dacă faţa alungită şi acoperită de pistrui — cum am văzut adesea la cei născuţi între Hibernia şi Northumbria – putea uneori să exprime nesiguranţă şi uimire. Miam dat seama cu timpul că ceea ce părea nesiguranţă era în schimb numai curiozitate, dar la început ştiam prea puţin despre această calitate, pe care o credeam mai degrabă o înclinaţie a sufletului lacom, socotind că sufletul chibzuit nu trebuie să se hrănească cu aşa ceva, înfruptîndu-se numai cu adevărul, care (gîndeam) se cunoaşte chiar de la început.

Băieţandru cum eram, lucrul care mi-a atras numaidecît atenţia la el au fost unele smocuri de păr gălbui care-i ieşeau din urechi şi sprîncenele lui stufoase şi blonde. Putea să aibă cincizeci de primăveri şi era deja foarte bătrîn, dar îşi mişca trupul său neobosit cu atîta sprinteneală, că adesea mă obosea. Energia lui părea nesecată cînd îl cuprindea un exces de activitate. Dar, din cînd în cînd, de parcă spiritul său vital ar fi dat îndărăt, cădea în momente de inerţie, şi l-am văzut stînd ore în şir pe culcuşul lui din chilie, rostind cu greutate nişte cuvinte monosilabice, fără ca vreun muşchi să i se contracte pe faţă. în acele momente în ochi îi apărea o expresie goală şi absentă, şi aş fi bănuit că era sub puterea vreunei substanţe vegetale care poate să dea năluciri, dacă evidenta măsură care controla viaţa lui nu m-ar fi silit să alung gîndul acesta. Totuşi, nu pot să nu spun că în timpul călătoriei se oprise uneori la marginea unui cîmp, la poalele unei păduri, ca să culeagă vreo iarbă (cred că întotdeauna era aceeaşi), şi începea s-o mestece cu figura absorbită. Unele frunze le lua cu el şi le mînca în momentele de mare încordare (şi am avut destul de multe în abaţie!). Cînd l-am întrebat o dată despre ce era vorba, a spus, zîmbind, că un bun creştin poate învăţa uneori şi de la necredincioşi, iar cînd i-am cerut să gust şi eu din ierburile acelea, mi-a spus că, la fel ca în oratorie, tot aşa există şi pentru cei simpli tot felul de paidikoi, de efebikoi şi de gynaikoi şi aşa mai departe, şi de aceea ierburile care sînt bune pentru un bătrîn franciscan, nu sînt bune şi pentru un tînăr benedictin.

In timpul cît am stat împreună nu am avut prilejul să ducem o viaţă prea ordonată; chiar şi în abaţie vegheam noaptea, iar ziua cădeam de oboseală şi nu luam parte cum trebuie nici la slujbele religioase. Cu toate acestea, rareori rămînea treaz după completa, şi avea obiceiuri cu măsură. Uneori, cum s-a întîmplat la abaţie, îşi petrecea toată ziua preumblîndu-se prin grădină, cercetînd plantele de parcă ar fi fost crisopraze sau smaralde, şi l-am văzut învîrtindu-se pe la cripta tezaurului, privind o casetă bătută cu smaralde şi crisopraze de parcă ar fi fost o tufă de ciumăfaie. Alteori, stătea o zi întreagă în sala mare a bibliotecii răsfoind un I manuscris de parcă n-ar fi căutat altceva decît plăcerea lui | (cînd în jurul nostru se înmulţeau cadavrele călugărilor ucişi în mod îngrozitor). într-o zi l-am găsit plimbîndu-se în grădină fără nici un motiv vizibil, ca şi cum nu ar fi trebuit să dea socoteală lui Dumnezeu de faptele sale. La seminar mă învăţaseră un cu totul alt fel de a-mi împărţi timpul, şi i-am spus-o. El mi-a răspuns că frumuseţea cosmosului este dată nu numai de unitatea în varietate, ci şi de varietatea în unitate. Mi s-a părut un răspuns dictat de o practică lipsită de instrucţiune, dar am învăţat, după aceea, că oamenii de pe meleagurile lui definesc adesea lucrurile în chipuri în care pare că forţa de iluminare a minţii are un rol din cale-afară de mic.

În perioada pe care am petrecut-o în abaţie, i-am văzut întotdeauna mîinile acoperite de praful cărţilor, de aurul miniaturilor încă ude, de substanţele gălbui pe care le atinsese în spitalul lui Severino. Părea că nu putea gîndi decît cu mîinile, lucru care, pe vremea aceea, îmi părea mai potrivit unui mecanic (şi fusesem învăţat că mecanicul este moechus şi comite adulter faţă de viaţa intelectuală cu care ar trebui să se unească într-un neîntinat matrimoniu); dar şi atunci cînd mîinile sale atingeau lucruri foarte delicate, precum anumite codice cu miniaturile neuscate încă, sau pagini mîncate de vreme şi sfărîmicioase ca azima, poseda, cum mi s-a părut, o nemaipomenită delicateţe dea apuca cu degetele, aceeaşi pe care o folosea cînd umbla cu maşinăriile lui. Voi spune, deci, că omul acesta ciudat ducea cu el, în sacul lui de călătorie, instrumente pe care nu le mai văzusem niciodată pînă atunci, şi pe care el le numea minunatele lui maşinării. Maşinăriile, spunea, sînt rezultat al artei, care este maimuţa naturii, şi din ea reproduc nu formele, ci însăşi operaţia. Astfel mi-a explicat minunile orologiului, astrolabului şi magnetului. Dar la început m-am temut că este vorba de vrăjitorie, şi m-am prefăcut că dorm în unele nopţi senine în care el se punea (cu un ciudat triunghi în mînă) să cerceteze stelele. Franciscanii pe care-i cunoscusem în Italia şi în ţara mea erau oameni simpli, adesea fără ştiinţă de carte, dar el m-a uluit cu înţelepciunea sa. Mi-a spus însă, zîmbind, că franciscanii din insulele lor erau altfel făcuţi: „Ruggiero Bacone – spunea el despre Roger Bacon, pe care eu îl venerez ca pe un maestru, ne-a învăţat că planul divin se va folosi într-o zi de ştiinţa maşinilor, care este magie naturală şi sfîntă. Şi într-o zi, folosind forţa naturii, se vor putea făuri instrumente de navigaţie care vor face ca navele să meargă doar cu un singur homine regente, şi mult mai iute decît cele mînate de vele sau de vîsle ; şi vor fi altele care
«ut sine animale moveantur cum impetu inaestimabili, et instrumenta volandi et homo sedens in medio instrumentis revolvens aliquod ingenium per quod alae artificialiter composita aerem verberent, ad modum avis volantis». Şi instrumente foarte mici care să indice greutăţi  infinite şi vehicule care să ne îngăduie să umblăm pe fundul mării”.

Cînd l-am întrebat unde erau aceste maşini, mi-a spus că ele fuseseră făcute în Antichitate, şi unele chiar în timpurile noastre. „în afara instrumentului pentru zburat, pe care nu l-am văzut, dar cunosc un înţelept care l-a gîndit. Şi se pot necăjeşti dacă nu există încă, pentru că nu însemnează că nu vor fi. Şi eu îţi spun că Dumnezeu vrea ca ele să fie şi, desigur, de există, sînt în mintea lui, chiar dacă prietenul meu din Ockham neagă că ideile există în felul acesta, şi nu pentru că putem să ne înstăpînim asupra divinei naturi, ci tocmai pentru că nu-i putem pune nici o limită.” Nu a fost aceasta singura propoziţiune contradictorie pe care l-am auzit rostind-o, dar şi acum, cînd sînt bătrîn şi mai înţelept decît atunci, nu înţeleg în întregime cum putea să aibă el atîta încredere în prietenul său din Ockham şi să jure, în acelaşi timp, pe cuvintele lui Bacon, aşa cum obişnuia să facă. Este totuşi adevărat că acelea erau timpuri întunecate în care un om înţelept trebuia să gîndească la lucruri aflate în contradicţie între ele.

Iată, am spus despre fratele Guglielmo lucruri poate fără rost, adunînd oarecum de la început impresiile dezlînate pe care le-am avut atunci despre el. Cine a fost el, ce a făcut, vei putea deduce mai bine, bunul meu cititor, din toate cîte le-a făcut în zilele pe care le-am petrecut în abaţie. Şi nici nu ţi-am făgăduit o descriere completă, ci o înşiruire de fapte (asta da) uluitoare şi cumplite. Cunoscîndu-l astfel zi de zi pe maestrul meu şi petrecînd lungile ore de umblat în foarte lungi discuţii despre care, după caz, voi vorbi puţin cîte puţin, am ajuns la poalele muntelui pe care se ridica abaţia. Şi iată că acum, cum făceam noi atunci, povestea mea se apropie de ea. Şi fie ca mîna mea să nu tremure în încercarea de a spune ce s-a întîmplat după aceea.

aici puteti vedea filmul....................https://latimp.eu/numele-trandafirului-1986-online-subtitrat-romana/

si asculta piesa de teatru............https://latimp.eu/?s=numele+trandafirului

download carte...adăugat link nou