POVESTEA A DOUA

Evreul Abraham, îndemnat de Giannotto din Civigni,

apucă drumul curţii papale de la Roma şi, văzând

acolo nemernicia preoţimii, se întoarce iarăşi la Paris

şi se face creştin.

Povestea lui Pamfilo stârni pe alocuri râsul şi fu lăudată de doamne, toată, de la început până la sfârşit. Şi după ce fii ascultată cu multă luare-aminte, când luă sfârşit, regina îi porunci Neifilei, ce sta alături de Pamfilo, să dcie şir petrecerii începute, spunând şi dânsa o poveste. Nefile, pe cât de frumoasă, pe atât de aleasă în purtări, primi bucuroasă îmbierea reginei şi începu astfel:

- Pamfilo cu povestea lui ne-a arătat că Dumnezeu în bunătatea sa nu ia în seamă păcatele noastre când ele purced din lucruri pe care oamenii nu pot sa le priceapă cu judecata lor; iar eu cu povestirea mea vreau să v-arăt în ce măsură aceeaşi bunătate divină ne vădeşte purtarea ei cea dreaptă, îndurând cu răbdare păcatele acelora ce s-ar cădea s-o proslăvească prin faptă şi cuvânt şi care totuşi calcă strâmb, pentru ca noi să stăruim cu şi mai multă râvnă întru credinţa noastră.

Frumoase doamne, am auzit spunându-se pe vremuri că la Paris trăia un negustor de vază, om bun, cinstit şi drept la suflet, pe nume Giannotto din Civigni, care făcea negoţ pe picior mare cu stofe şi mătăsuri. Acest Giannotto era prieten la cataramă cu un evreu foarte bogat, pe nume Abraham, care era şi el neguţător de stofe şi om cinstit şi drept. Or, văzând Giannotto ce însuşiri alese zăceau în Abraham, începu să se necăjească foarte la gândul că sufletul unui om atât de vrednic, de bun şi de înţelept avea să fie hărăzit pierzării, ca unul ce nu cunoştea dreapta credinţă. Din care pricină, începu să-1 roage prieteneşte să părăsească rătăcirile credinţei iudaice şi să se întoarcă la adevărurile credinţei creştineşti; care credinţă, precum vedea şi el, se întindea tot mai vârtos, ca una sfântă şi adevărată ce era, în timp ce credinţa iudaică scădea în credincioşi, pierind pe zi ce trece. Evreul răspundea că nu socoteşte drept sfântă şi bună nici o altă credinţă în afară de cea iudaică şi că el în aceasta se născuse şi tot în ea socotea să trăiască şi să moară, tară ca nimeni şi nimic pe lume să-1 poată întoarce de la dânsa.

Giannotto nu se dădu bătut cu una cu două şi după câteva zile începu din nou să-i vorbească, arătându-i, pe limba lui de negustor, pricina pentru care credinţa lui era mai bună. Şi deşi evreul era mare cunoscător al legii iudaice, fie îndemnat de prietenia care-l lega de Giannotto, fie din pricina vorbelor pe care Sfântul Duh le aşeza pesemne în gura negustorului cam slăbănog la minte, începu să afle multă desfătare în învăţăturile lui Giannotto, Dar, înrădăcinat cum era în credinţa lui, de convertit tot nu voia să se convertească. Pe măsură ce se încăpăţâna mai tare, Giannotto tot mai aprig îi dădea ghes să treacă la creştinism, până ce evreul, răzbit de atâta stăruinţă, îi zise:

- Uite, Giannotto, tu vrei cu tot dinadinsul să mă fac creştin. Sunt gata s-o fac, dar mai înainte vreau să mă duc la Roma şi să-1 văd acolo pe acela care spui că-i locţiitorul lui Dumnezeu pe pământ, să văd cum trăieşte şi cum se poartă, nu numai el, ci şi slujbaşii săi, ce zici că-s cardinali. Şi dacă ei mi s-or părea că-s vrednici să mă facă a înţelege, fie prin cuvintele tale, fie prin însăşi purtarea lor, că credinţa voastră este mai bună decât a mea, voi face după cum ţi-am spus. Altminterea, rămân evreu.

Giannotto, auzind acestea, se mâhni peste măsură şi-şi zise în sinea lui: „Zadarnică a fost toată osteneala pe care socoteam că mi-am dat-o cu folos în nădejdea de a-1 aduce pe calea cea dreaptă; căci de se duce Abraham la Roma şi vede traiul spurcat şi ticălos al preoţimii noastre, nu numai că nici vorbă nu poate fi de încreştinare, dar chiar creştin să fie s-ar face iar evreu". Şi întorcându-se către Abraham, îi zise:

-  Prietene drag, de ce să te încumeţi la atâta osteneală şi cheltuială multă, mergând până la Roma? Unde mai pui la socoteală că pentru un om bogat ca tine, drumul, fie pe apă, fie pe uscat, e plin de primejdii. Crezi oare că n-ai să găseşti aici pe cineva să te boteze? Ori, dacă tot mai ai vreo îndoială faţă de credinţa pe care ţi-o propovăduiesc, unde crezi c-ai putea găsi meşteri mai înţelepţi şi mai luminaţi întru aceea decât cei de pe-aici, care sunt gata a-ţi lămuri orice îndoială ce ţi s-ar naşte în suflet? Iată de ce socotesc eu că drumul tău e cam de prisos. Gândeşte-te că feţele bisericeşti de la Roma sunt aidoma celor pe care le-ai văzut şi pe aici, ba chiar cu atât mai vrednice, cu cât sunt mai aproape de marele păstor. De aceea ascultă-mă pe mine şi cruţă-ţi osteneala ce ar fi mai nimerit s-o foloseşti cu alt prilej, la vreo iertare1 poate, când s-ar putea să te însoţesc şi eu până la Roma.

La aceasta evreul răspunse:

-  Giannotto, eu nu mă îndoiesc de toate câte mi le spui; dar ce mai

calea-valea, de vrei să-ţi fac pe plac, află că ţin morţiş să mă pornesc la drum; de nu, nicicând n-oi mai ajunge să fac una ca asta. Giannotto, pricepându-i hotărârea, zise: - Te du cu bine dar, şi cale bună, frate!

Iar întru sinea lui îşi dădu cu socoteala să de ajungea Abraham să vază curtea papii de la Roma, de bună seamă-n veci n-avea să se mai creştineze; dar, cum n-avea nimica de pierdut, tăcu din gură şi-1 lăsă să plece.

Evreul încăleca degrabă şi cum putu mai iute porni la Roma, unde o dată ajuns, fu primit cu cinste de evreii săi. Ş-acolo stând, fără a sufla o vorbă despre pricina care îl adusese, porni a cerceta cu multă luare-aminte purtarea papii, a cardinalilor, a întregii preoţimi şi a curtenilor ce li se aflau în preajmă. Şi, pe de o parte din câte putu el singur să vadă, destoinic cum era şi băgător de seamă, iar pe altă parte din câte i se şoptiră la ureche, omul îşi dădu seama că de la cel mai mare până la cel mai mic preoţii păcătuiau cu toţii prin desfrânări trupeşti şi nu doar în cele rânduite de fire, ci chiar şi-n desfrânarea sodomiei, fără a cunoaşte frâul pocăinţei ori al ruşinii, până într-atât încât femeile stricate şi copilandrii ajunseseră să aibă cea mai mare trecere când era vorba de-a câştiga favoruri. Şi apoi, pe lângă asta, îi cunoscu pe toţi drept lacomi şi beţivi, robiţi pântecului ca dobitoacele şi fără altă grijă decât desfrâul lor. Şi tot umblând să-i cunoască, mai văzu că-s şi zgârciţi şi atât de lacomi de bani, încât vindeau şi cumpărau sângele asupriţilor, chiar şi pe cel creştinesc şi deopotrivă cu el şi lucrurile sfinte, oricare ar fi fost ele, fie că ţineau de jertfe ori de binefaceri, făcând atare negoţ cu ele şi având atari samsari, încât nici la Paris măcar nu le-ai fi găsit pereche printre toţi negustorii câţi se aflau acolo. Şi simoniei lor neruşinate îi ziceau chipurile „procuratură", iar lăcomiei fără frâu „susţinere", vezi Doamne! Ca şi cum Dumnezeu n-ar fi cunoscut, nu zic înţelesul vorbelor, dar gândurile ascunse ale inimilor lor păcătoase şi ca şi cum s-ar fi lăsat şi el înşelat ca oamenii de rând de numele pe care li-1 dau lucrurilor.

Toate acestea, dimpreună cu multe altele, de care e mai nimerit să nici nu amintim, îl necăjiră foarte pe evreul nostru, om cumpătat şi plin de umilinţă, şi, socotind el că văzuse chiar destule, hotărî se se întoarcă la Paris şi se porni la drum. Giannotto, de îndată ce află că se întorsese, fără a mai trage nădejde să-1 vadă creştinat vreodată, se duse la el şi împreună se bucurară de întâlnire. Iar după ce-1 lăsă să se odihnească vreo câteva zile, îl întrebă ce părere avea despre sfântul părinte, despre cardinali şi despre toţi ceilalţi curteni. La care evreul răspunse pe dată:

- Bătu-i-ar Dumnezeu pe toţi, fără cruţare! Şi zic aşa, căci de-am văzut eu bine, n-am întâlnit pe acolo nici urmă de sfinţenie, cucernicie, faptă

Aşa-zisele „perioade de indulgenţă" în care papa acorda iertarea păcatelor catolicilor care se duc în pelerinaj la Roma (n. t.)

creştinească sau pildă grăitoare; ci pretutindenea desfrâu, zgârcenie, lăcomie şi alte multe încă mai rele chiar (de-i cu putinţă), încât aş zice mai degrabă că întreaga curte e-un furnicar de uneltiri drăceşti decât lăcaş de făpturi creştine. Şi după câte îmi pare mie socot că sfântul vost' părinte şi toţi ceilalţi cu el deolaltă se străduiesc din răsputeri, şi care cu ce-apucă să facă praf şi pulbere credinţa cea creştină şi s-o izgonească din lume, când dimpotrivă, s-ar cădea ca tocmai ei să-i fie temei şi sprijin pe pământ.

Cum văd însă că totuşi strădania le e zadarnică şi credinţa voastră, în ciuda uneltirilor lor, sporeşte în credincioşi pe zi ce trece tot mai mult şi-i tot mai luminoasă, socot pe drept cuvânt că Sfântul Duh e într-însa şi îi este temelie, slujind-o ca pe una care-i cea mai sfântă şi cea mai dreaptă credinţă de pe lume. Din care pricină, de unde până acuma stăm neclintit la îndemnurile tale şi nu voiam cu nici un chip să mă botez creştin acum îţi spun pe faţă că pentru nimic în lume n-aş renunţa la gândul de a mă creştina. Haidem dar la biserică şi botează-mă, după datina sfintei voastre credinţe.

Giannotto, care bietul nu se aştepta deloc la una ca aceasta, auzindu-1 vorbind astfel, fu cel mai bucuros dintre oameni. Şi ducându-se cu el la Notre-Dame din Paris îi rugă pe preoţii care slujeau acolo să-1 boteze. Aceştia, auzind că însuşi jidovul dorea să fie botezat, îl creştinară de îndată, iar Giannotto, care-i sluji drept naş, îi puse numele loan. Pe urmă îl dădu pe seama unor înţelepţi de vază care să-i lumineze mintea în tainele credinţei noastre, pe care Abraham o învăţă curând şi apoi până la capătul zilelor sale fu om vrednic şi bun, trăind cucernică viaţă.

Povestea 1.

POVESTEA ÎNTÂIA

Ser Ciappelleto c-o spovedanie ticluită trage pe sfoară un cuvios călugăr şi-apoi îşi dă sfârşitul; şi după ce în viaţă fost-a mişelnic foarte, murind trece drept sfânt şi sfântul Ciappelleto i se zice.

Orice lucru săvârşit de om se cade, preaiubite doamne, să fie început în numele preasfânt al celui ce-i dătător de viaţă. De aceea eu, ce-am fost ales să încep poveştile de astăzi, am să pornesc la drum cu una din faptele lui minunate, pentru ca, ascultând-o noi, nădejdea noastră în el  ca unui care-i veşnic - şi mai cu sârg să se statornicească şi să-i slăvim numele în veci. E limpede c-aşa precum cele lumeşti sunt toate trecătoare şi morţii hărăzite, la fel şi-n ele însele şi în afara lor sunt pline de necazuri, de trudă şi de chinuri şi toate sunt supuse la rele şi primejdii; ori noi, care trudim în mijlocul lor şi suntem miez din miezul lor, n-am izbutit nicicând, de bună seamă, nici să le ţinem piept, nici să ne ştim feri de ele, dacă harul lui Dumnezeu n-ar zămisli în noi pricepere şi putere.

Totuşi nu-i de crezut că harul acesta pogoară în noi prin meritele noastre; el purcede numai şi numai din mila Părintelui Ceresc şi din ruga multă a celor care au fost şi dânşii muritori ca noi şi care acum îi stau de-a dreapta şi pururi sunt ferice, căci niciodată în viaţă nu i-au călcat porunca. Iar lor, ca unora ce ne cunosc din însăşi viaţa lor lumească prea multă slăbiciune, noi le înălţăm rugarea noastră, cerându-le ce ne lipseşte, căci nu îndrăznim, se pare, să ne rugăm de-i dreptul unui atât de mare şi drept judecător cum este Dumnezeu. Şi totuşi nesfârşită e îndurarea iui faţă de noi, care neputând pătrunde cu bieţii noştri ochi de muritori adâncul înţelepciunii sale, se întâmplă uneori ca, înşelaţi fiind de năluciri deşarte, să încredinţăm rugile noastre vreunui duh ce-i surghiunit pe veci din preajma lui; şi totuşi Dumnezeu, Atoateştiutorul, căutând mai degrabă la nevinovăţia celui ce se roagă, decât la neghiobia iui sau la surghiunul duhului rugat - ca şi cum nu-n surghiun ci-n preajma lui s-ar desfăta ferice - ne împlineşte ruga. Lucru ce îşi va arăta obrazul în chip cu totul desluşit din istorioara ce gândesc s-o spun: zic desluşit, nu judecata lui Dumnezeu urmând-o, ci judecata noastră, a celor de pe aici.

Se povesteşte dar? cum că messer Musciatto Franzesi, ajuns, din negustor bogat şi mare ce era, la rang de cavaler, fii nevoit să plece în Toscana dimpreună cu messer Carlo Senzaterra, frate cu regele Franţei, căruia papa Bonifaciu îi trimisese vorbă să vină până la dânsul Or, ştiindu-şl el cam încurcate trebile lui negustoreşti, aşa cum sunt de obicei aceste treburi toate, şi nefiind chip să le dezlege în grabă, se gândi să le lase în grija mai multor inşi. Şi pentru fiecare treabă găsi şi om anume: doar pentru una mal avea îndoieli, căci nu ştia cine ar fi fost în stare să-i scoată nişte bani împrumutaţi pe la cîţiva burgoni.

Iar pricina îndoieli era că auzise cum că burgonii ar fi de rea-credinţă, neam cam ţâfnos şi aprig, iar lui nu-i da prin minte ce om al naibii ar fi putut găsi, ca, bizuindu-se pe el, să le răzbească soiul ticălos. Şi după ce se gândi mult, îşi aminti de un oarecare serCiapperello din Prato, care la Paris îi călcase adeseori prin casă. Acestuia, fiind puţintel la trup şi spilcuit nevoie mare, francezii, neştiind bine ce înseamnă Ciapperello, crezând c-ar fi „cappello"2„chapel"3 pe limba lor, nu-i mai ziceau Ciappello, ci, fiind mărunt la trup, de-a dreptul Ciappelletto: şi cu porecla asta era ştiut de toţi, fiind prea puţini aceia ce-i mai ştiau adevăratul nume.

Şi iată acum şi soiul de viaţă ce ducea numitul Ciappelletto: fiind el notar, se ruşina amarnic când vreun act de-al lui (deşi făcea puţine) s-ar fi aflat că nu e măsluit; şi acte ca acestea îţi ticluia câte pofteai şi le făcea mai bucuros pe nimica, decât un altul pe bani grei. Mărturii mincinoase dădea cu mare plăcere, rugat ori nerugat, şi cum pe vremea aceea în Franţa se punea mare temei pe jurăminte, prea puţin păsându-i că jură strâmb, el câştiga îfttr-a-cest chip necinstit toate procesele la care era chemat să jure pe legea lui că spuse drept. îi plăcea peste măsură şi se străduia din răsputeri să semene zâzanii şi vrajbă între prieteni, rubedenii sau oricine-ar fi fost, şi cu cât ieşea mai lată isprava, cu-atâta mai vârtos se veselea şi el. De-1 poftea cineva ca părtaş ia vreun omor sau altă mârşevie, pentru nimic în lume nu s-ar fi dat în lături, ci bucuros sărea într-ajutor; într-acest chip de nenumărate ori a schingiuit şi-a omorât cu mâna Iui făpturi nevinovate, fără să-1 silească nimeni. De înjurat ştia să-njure mai straşnic ca oricine de dumnezei şi de toţi sfinţii; şi pentru orice fleac îi sta blestemu-n gură, căci mai era şi iute la mânie. În biserică nu ţi-ar fi călcat nici să-i pici cu ceară, iar cele sfinte le lua în derâdere cu vorbe deşucheate, netrebnice otrepi părându-i-se toate. Prin cârciumi însă şi alte lăcaşuri de pierzanie îşi făcea veacul, şi să fi pus şi carul cu boi tot nu-1 trăgeai afară. Pe femei le-ndrăgea cum îndrăgeşte câinele ciomagul; ci-ntru potrivnicul păcat se desfrâna mai bucuros ca oricare. De-ar fi fost la o adică să ture, fura împăcat cu sine, ca omul cel cucernic când dă şi el pomană. De lacom şi beţiv nu-1 mai răbda pământul, ba într-aşa măsură, încât uneori îl răzbea cu scârbă şi-i da pe nas prea multă lăcomie. La joc de cărţi şi zaruri măsluite n-avea pereche-n lume. Dar ce mai tura-vura, era mişel şi pace. Cel mai mişelnic om din câţi trăiesc sub soare. Dar mârşăvia lui fu ocrotită vreme îndelungată de rangul şi puterea lui messer Musciatto care îl punea la adăpost de răzbunarea celor pe care îi vătăma şi chiar de furia curţii, căci nici cu ea nu se avea mai bine.

Or, amintindu-şi messer Musciatto de acest ser Ciapperello, căruia îi cunoştea întreaga viaţă din fir-a-păr, socoti că şi-a aflat într-însui ac vrednic de cojocul afurisiţilor burgoni. Şi, poruncind să-l cheme, îi cuvântă astfel:

- Ser Ciappelletto, precum ai ştiinţă, voi părăsi curând aceste locuri, şi, printre alţii, având şi cu burgonii niscaiva socoteli şi ştiindu-i bine cât plătesc şi ce pramatii sunt, nu ştiu alt om mai vrednic decât tine pe care să mă bizui că va putea să scoată de la dânşii paralele cu care îmi sunt datori, de aceea, cum ştiu că acu deodată n-ai nimic de lucru, de te-nvoieşti să iei în grija ta această trebuşoară, m-oi îngriji şi eu să-ţi dobândesc milostivirea curţii şi din bănetul strâns să-ţi fac şi ţie parte.

Ser Ciappelletto, ştiindu-se tară de lucru şi cam lipsit de bunuri pământeşti, văzând că-i pleacă protectorul, care atâţia ani de-a rândul îi slujise drept pavăză, nu mai şezu pe gânduri, ci fiind silit de împrejurări, se hotărî să-i spună că se învoieşte bucuros. Drept aceea, după ce se sfatuiră împreună, plecând messer Musciatto, serCiappelletto, cu întăritură la mână şi cu hârtii domneşti de încredinţare, luă drumul Burgundiei, pe unde aproape nimeni nu mai auzise de dânsul. Acolo, potrivnic firii sale, începu să umble după datornici şi să-şi rostuiască treburile cu duhul blândeţii şi cu îngăduinţă de parcă mînia şi-ar fi ţinut-o anume pentru mai la urmă. Şi, între acestea, fiind găzduit în casa a doi fraţi florentini, cămătari amândoi, care, de dragul lui messer Musciatto, îl ţineau ca pe palme, i se întâmplă să cază bolnav ia pat. Cei doi fraţi chemară degrabă doctori şi slujitori să-i şază la îndemână şi făcură tot ce le sta în putere să-1 vadă vindecat. Dar orice ajutor se dovedea zadarnic, căci bietul om, bătrân cum era şi trăit în defrânare după spusa doctorilor, mergea din zi în zi în mai rău, ca omul când l-ajunge ceasul morţii, din care pricină cei doi erau mâhniţi din cale-afară. Şi într-o bună zi, aflându-se pe undeva pe aproape de încăperea în care bolea serCiappelletto, începură să cugete între ei:

- Ce ne facem cu omul ăsta? zicea unul către celălalt. Mare pacoste pe capul nostru! Căci să-l alungi din casă aşa bolnav cum e ar însemna să n-ai minte şi să te faci de ruşine. Ce-ar zice lumea de ar vedea c-aşa, din bun senin, îl alungăm din casă tocmai când stă să moară, când el săracul cu nimic nu ne-a mâniat vreodată; şi toate acestea după ce tot noi l-am găzduit şi i-am grijit cu râvnă. Pe de altă parte însă, a fost aşa de mişel încât de spovedanie de bună seamă nici n-o să vrea să audă, iar dacă moare fără să se spovedească, nici o biserică n-o

să-i primească trupul, ci dimpotrivă o să-i azvârle ca pe-un câine cine ştie unde. Dar hai să zicem totuşi c-ar ajunge să se spovedească; păcatele lui însă sunt atât de numeroase şi atât de îngrozitoare, încât s-ar întâmpla la fel; nu-i preot sau călugăr să poată sau să vrea să-i deie dezlegare; şi-atunci, nedezlegat, tot la aceeaşi groapă o s-ajungă.

Iar dacă acestea s-ar adeveri, norodul de pe-aci văzând una ca asta, fie din pricina îndeletnicirii noastre ce-i pare că-i nelegiuită, şi ca atare o bârfeşte de zor, fie din dorinţa de a ne jefui, s-o ridica împotriva noastră, urlând în gura mare: „Javrele astea de italieni pe care nici biserica nu-i rabdă sub acoperişul ei1 nu mai au ce căuta între noi". Şi-o să dea buzna prin casele noastre şi te pomeneşti că ne mai şi omoară după ce întâi o să ne prade bine de toată averea noastră. Oricum ar fi să fie, de moare-i vai de noi.

Ser Ciappelletto, după cum spuneam, zăcea într-o încăpere alăturată; şi având auzul ascuţit, aşa cum au bolnavii, auzi toate cele ce se spuneau despre dânsul. Drept aceea, chemându-i pe cei doi fraţi la sine, le zise astfel:

- N-aş vrea să vă îndoiţi în nici un chip de mine şi nici vreo teamă să nutriţi pentru avutul vostru. Am auzit câte vorbeaţi adineauri, şi sunt şi eu încredinţat că aşa s-ar întâmpla, de-ar fi să fie precum gândiţi voi. Dar treaba nu stă aşa, căci eu la viaţa mea atâtea i-am făcut lui Dumnezeu, încât de i-oi mai face una, acu în pragul morţii, e tot un drac. De aceea, faceţi ce-ţi putea şi aduceţi-mi un călugăr cucernic şi priceput în tainele bisericeşti, cel mai cucernic şi mai priceput pe care-1 veţi găsi - de-ar fi să se afle vreunul pe faţa pământului - şi-apoi lăsaţi pe mine, că eu voi şti să scot la capăt şi socoteala mea şi pe a voastră, într-aşa chip încât, de bună seamă, toate or să fie bine şi n-o s-aveţi de ce vă plânge.

Cei doi fraţi, deşi nu-şi puneau prea mari nădejdi în spusa lui serCiappelletto, se duseră totuşi la o mănăstire de călugări şi cerură să li se dea un monah cucernic şi priceput, care să-1 spovedească pe un italian ce se afla bolnav la ei în casă. Şi mănăstirea le dădu un călugăr bătrân, om evlavios şi trăit în frica lui Dumnezeu, cu mare pricepere în ale Scripturii, vrednic de toată cinstea şi cu osebire venerat şi îndrăgit de toţi drepîcredincioşii; iar cei doi fraţi îl duseră cu ei.

Călugărul, după ce intră în odăiţa unde zăcea ser CiappelSetto, i se aşeză alături, şi prinse

a-l îmbărbăta cu vorbe mângâioase, după care 11 întrebă de câtă vreme nu se spovedise. Ser Ciappelletto, care nu cunoscuse în viaţa iui ce va să zică spovedania, răspunsei

- Eu sunt deprins, părinte, să mă spovedesc măcar o dată pe săptămână, dacă nu şi de două, sau de trei ori. Acum însă, de când zac, nu m-am mai spovedit de opt zile încheiate, cu atât chin m-a pedepsit pârdainîca de boală.

Grăi atunci călugărul:

- Bine faci, fiule, şi aşijderi să urmezi şi de acum înainte. Pre câte văd, n-oi osteni prea mult punându-ţi întrebări şi dându-ţî ascultare, de vreme ce cu atâta sârg te ţii de spovedanie.

-  Nu zi aşa, părinte! Grăi ser Ciappelletto, că nu m-am spovedit nicicând destul de des încât să nu râvnesc de fiecare dată să fac mărturisire de toată vina mea, de când mă ştiu pe lume şi până-n ceasul acela. De aceea dar, mă rog de dumneata să mă întrebi cu multă amănunţime de toate, toate cele ca şi cum niciodată nu m-aş fi spovedit; nu te uita că-s bolnav. Căci mi-i mai drag să-mi pun la caznă trupul decât să ştiu, cruţându-l, că săvârşeşte vreo faptă ce-ar duce la pierzanie sufletul meu, pe care Mântuitorul nostru plătitula cu sângele-i prea scump.

Cuvintele acestea plăcură sfântului călugăr, care află în ele temei de gânduri bune. Şi, după ce-l lăudă cu prisosinţă pe ser Ciappelletto pentru bunul său obicei, începu să-l întrebe de

s-a dedat desfrâului cândva, păcătuind cu vreo femeie. La care ser Ciappelletto, oftând din greu, îi zise:

-  Părinte, dinspre partea asta mi-e şi ruşine parcă să-ţi spun adevărat, căci tare mult mă tem să nu cad în păcatul deşertei semeţii.

La care presfmţitul zise:

- Zi-i, fără frică, fiule căci adevăr spunând, nici întru spovedanie şi nici alminteri, nimeni n-a săvârşit păcat.

Şi Ciappelletto atunci:

- De-i precum zici, părinte, atunci îţi spun: neprihănit mă ţin la trup şi acuma, aşa cum am ieşit din pântecele mamei.

- Binecuvântează-l doamne, că bine a mai făcut! grăi preacuviosul. Şi astfel făcând, tu fiule, eşti cu atât mai vrednic, cu cât nimeni nu te oprea să faci alminteri, aşa cum nu ni-e nouă de pildă îngăduit să facem şi nici altor călugări ce-s juruiţi şi ei.

îl întrebă pe urmă de nu care cumva îl supărase pe Cerescul Tată prin pofta lăcomiei. La care ser Ciappelletto, oftând şi-a doua oară, răspunse cam că da şi nu numai o dată. Căci, zicea el, deşi postea cel puţin de trei ori pe săptămână cu pâine şi cu apă, în afară de posturile rânduite în păresimi şi pe care orice dreptcredincios le păzeşte cu sfinţenie, totuşi apa ceea o băuse cu aceeaşi poftă şi aceeaşi plăcută desfătare cu care şi beţivii se aghezmuiesc cu vin, mai cu seamă când se nimerea să ostenească de rugare multă sau de prea multă trudă la vreun pelerinaj. Apoi, într-alte rânduri, mai râvnise anume, zicea, şi la niscaiva sălătele pregătite din. buruieni, aşa cum fac femeile când se duc la ţară, iar alteori aflase în bucate mai multă defatare decât credea că ar fi fost cu cale să afle un credincios care păzeşte cu evlavie postul, aşa cum îl păzea el.

La care vorbe fratele îi zise:

- Fiule, fireşti sunt toate astea şi nu-s păcate grele, de aceia nu-i cu cale să-ţi apese cugetul mai mult decât s-ar cere. Oricui i se întâmplă, oricât de sfânt ar fi, să-i cadă bine bucatele, după un post mai îndelungat şi aşijderea şi apa după sfârşeală multă.

-  Ah, părinte, zise ser Ciappelletto, nu îi aşa doar ca să-mi mângâi sufletul, ştii bine că-mi dau singur seama că cele ce-s făcute întru slujirea Tatălui Ceresc se cade a fi făcute cu sufletul curat şi neîntinat de zgură sau rugină; oricine face altminteri alunecă în păcat.

Prea mulţumit de vorba lui, călugărul îi zise:

- Mă bucură nespus de mult aceste simţăminte şi-mi place că întru ele ţi-e cugetul curat. Ci ia să-mi spui acum, căzut-ai tu vreodată la patima zgârceniei, râvnind mai mult decât era cu drept sau stăpânind ce nu era al tău?

Ser Ciappelletto îi răspunse:

-  Părinte, n-aş dori să cazi la bănuieli fiindcă mă afli în casa acestor cămătari; eu n-am nimic cu ei; dimpotrivă, am tras aici cu gând să-i dojenesc, ba chiar cred că aş fi biruit dacă nu mă încerca Dumnezeu astfel. Pe mine tatăl meu, căci se cuvine s-o ştii şi pe asta, m-a încărcat de avuţii când l-a ajuns sfârşitul; eu însă am dat de pomană o bună parte din ele, iar mai apoi, ca să mă ţin în viaţă şi ca să pot milostivi săracii, mi-am rostit şi eu niscaiva trebuşoare negustoreşti, şi întru ele mi-am dorit câştigul. Ce-am câştigat am împărţit de-a pururi pe din două: cu partea mea mi-am stâmpărat trebuinţele trupeşti, iar cu cealaltă am miluit săracii. Şi unde puneam eu mâna, punea şi Domnul mila, astfel încât cu ajutorul lui mi-a mers din plin câştigul.

- Bine-ai făcut, grăi călugărul; dar de mâniat, mâniatu-te-ai adesea?

- Oh, dinspre partea asta, făcu ser Ciappelletto, la drept să-ţi spun, n> am cam mâniat. Căci cine oare s-ar putea răbda văzându-şi semenii cum se desfată în rele din zori şi până-n noapte, cum nu ţin seamă de porunca şi legile lui Dumnezeu şi cum nici că le pasă de judecata lui? De câte ori n-aş fi dorit să ştiu că-s mort mai bine decât să-i văd pe tineri slujind deşertăciuni, să-i văd cum jură strâmb, cum umblă prin lăcaşuri de pierzanie, cum nu păşesc cu anii în biserici şi cum se înghesuie a străbate mai grabnic căile lumeşti, decât cărarea cea dreaptă a lui Dumnezeu. Călugărul grăi atunci:

- Fiule. Mânia ta e dreaptă şi eu, din partea mea n-aş şti să-ţi dau canon ca s-o plăteşti pre dânsa. Dar nu ţi s-a întâmplat nicicând să te îndemne la omor ori la cuvinte grele sau alte boroboaţe?

La care ser Ciappelletto răspunse:

-  Vai de mine, părinte, cum poţi spune chiar dumneata aşa ceva, dumneta care ţî-ai închinat viaţa Domnului? Dacă aş fi cugetat să fac una ca asta, socoti c-aş mai avea temei să cred că Domnul m-a răbdat atâta vreme pe pământ? De-alde astea doar tâlharii şi cei mişei mai fac, iar eu, de văd vreunul, întodeauna spun: întoarce-i, Doamne, ochii către tine!

Călugărul îi zise atunci:

- Ia spune acuma, fiule, Domnul să te blagoslovească, facut-ai tu cândva vreo mărturie strâmbă, pe semeni i-ai vorbit de rău sau luat-ai tu vreodată cu sila dintr-ai lor?

- De bună seamă i-am vorbit de rău, răspunse Ciappelletto, căci am avut pe vremuri un vecin, ce pururi pe nedrept îşi tot bătea nevasta, şi o dată l-am vorbit de rău cu rudele femeii, căci nu puteam răbda să văd cum o snopea de fiecare dată când se întorcea băut.

Grăi atunci călugărul:

- Ia spune acu: ziceai c-ai fost neguţător: ai înşelat pe cineva vreodată, aşa cum fac adesea negustorii?

-  Pre legea mea că da, răspunse Ciappelletto, dar nu ştiu cine a fost; atâta ştiu că o dată, primind eu nişte bani pe o bucată de postav vândută unui om, i-am pus eu grijă într-o ladă, fără a mai sta să-i număr; şi tocmai bine peste o lună, când dau să-i socotesc, aflu că sunt cu patru bani mai mult decât trebuia să fie, din care pricină după ce i-am păstrat un an de zile încheiat ca să-i pot da înapoi la urmă, negăsind niciunde păgubaşul, i-am împărţit săracilor.

- Asta-i nimica toată. îi zise cuviosul, şi-ai făcut bine ce-ai făcut.

Pe lângă acestea toate, cucernicul monah îl mai întrebă şi despre alte multe, iar dânsul îi răspunse la toate într-acelaşi chip. Şi dorind călugărul să-i săvârşească iertarea de păcate, ser Ciappelletto mai sări cu una.

- Părinte, zise el, mai am pe suflet un păcat ce nu ţi l-am spus încă. Călugărul dori să afle care păcat anume şi Ciappelletto zise:

- Îmi amintesc, părinte, că într-o sâmbătă, după asfinţitul soarelui, am

pus sluga să-mi cureţe prin casă şi-am dovedit prin fapta aceasta că nu cinstesc cum se cuvine sfânta zi de duminică.

- Nimica toată-i şi asta, 1-a încredinţat călugărul.

-  Ba nu zi aşa părinte, grăi ser Ciappelletto; duminica se cade a fi cinstită, fiindcă într-această zi Mântuitorul nostru a înviat din morţi.

Călugărul îi întrebă din nou:

- Altceva ai mai făcut?

- Da părinte, răspunse ser Ciappelletto, o dată, din nebăgare de seamă, m-am pomenit scuipând în casa Domnului.

Călugărul prinse a zâmbi şi zise:

- Fiule, n-ai la ce să te amărăşti pentru atâta lucru; şi noi, cogeamitea călugări, şi tot scuipăm aproape zilnic în biserică.

Iar Ciappelletto de colo:

- Rău faceţi, cuvioase, căci nici un lucru nu se cade a fi ţinut curat ca sfântul lăcaş în care i se aduce slavă Domnului Dumnezeu.

Şi, după ce-i mai înşiră o droaie întreagă de nimicuri, la urmă prinse a ofta şi-a plânge cu suspine, ca unul ce ştia să se prefacă de minune când îi venea la îndemână. Cucernicul călugăr îl întrebă atunci:

- Fiule, ce-i cu tine? Şi Ciappelletto îi zise:

- O vai şi amar de capul meu, mai am încă un păcat pe care niciodată n-am cutezat să-1 spun, căci prea mă chinuie ruşinea şi ori de câte ori îmi amintesc de el, m-apucă plânsul, precum vezi, şi sunt încredinţat că-n veci n-oi dobândi iertare.

Atunci călugărul îi zise:

- Vezi-ţi de treabă, fiule, ce tot vorbeşti acolo? De-ar fi să fie într-un singur om tot ce-i păcat pe lumea asta şi ce va fi de-acum înainte, chiar şi-atunci, de se căieşte omul acela şi se frământă atâta cât te frămânţi tu, Dumnezeu, în bunătatea şi îndurarea lui, de bună seamă l-ar ierta dacă se spovedeşte; de aceea nu te teme şi spune-1 fără frică.

Atunci ser Ciappelletto, fără să-şi curme plânsul, îi zise:

- Vai, părinte, păcatul meu e greu din cale-afară şi nu cutez a crede că îmi va fi iertat de nu te îndupleci şi domnia-ta să pui o vorbă bună pentru mine.

- Mărturiseşte-1 tară teamă, grăi precuviosul, şi eu îţi dau făgăduinţă să mă închin pentru tine.

Ser Ciappelletto însă îi da cu plânsul înainte fără să scoată o vorbă, iar celălalt îl zorea să zică. Şi într-un târziu, după ce tot plângând, îl perpeli pe frate îndelungată vreme întru neştiinţă şi nedumerire, slobozi un oftat din  baierele inimii şi zise:

-  Părinte, de vreme ce-mi făgădui eşti să te rogi pentru mine, am să-ţi spun: află că mi-am blestemat o dată mama, pe vremea când eram micuţ.

Şi zicând astfel se puse iarăşi pe bocit. Călugărul îi zise:

-  Cum, fiule, ţi se pare c-ai săvârşit un păcat chiar atât de greu? Doar oamenii cât e ziulica de mare îl blestemă pe Dumnezeu, iar dânsul îi iartă bucuros de-şi recunosc greşeala şi se căiesc de ea, şi tocmai tu să crezi că nu te va ierta? Nu plânge, ia-ţi inima în dinţi şi fii încredinţat că de l-ai fi împlântat pe cruce chiar tu cu mâna ta, căinţa multă ce mi-o dovedeşti ţi-ar câştiga de bună seamă iertarea lui.

La care ser Ciappelîetto zise:

-  Ah părinte, cum spui una ca asta? Măicuţa mea cea dragă, ce m-a purtat la sân şi zi şi noapte nouă luni de zile încheiate şi m-a ţinut în braţe de zeci şi zeci de ori! Ah, rău am mai tăcut c-am blestemat-o şi prea e greu păcatul; de nu te închini la Domnul pentru mine, în veci de veci n-oi dobândi iertare.

Văzând călugărul că ser Ciappelîetto nu mai are nimic de spus, îl dezlegă de păcate şi-i dădu binecuvântarea sa, socotindu-I drept om cu sfântă şi neprihănită viaţă, ca unul ce credea pe deplin adevărate toate câte îi fuseseră spuse. Şi cine oare nu l-ar fi crezut văzând că spune atâtea lucruri chiar pe patul morţii? La urmă, după toate acestea îi zise:

- Ser Ciappelîetto, cu ajutorul lui Dumnezeu, în curând vei fi sănătos; dar dacă totuşi, hai să zicem, s-ar întâmpla ca Domnul să cheme la sine sufletul tău cel fericit şi pocăit de rele, ţi-ar fi pe plac să ţi se îngroape trupul în mănăstirea noastră?

La care ser Ciappelîetto răspunse:

- Da, părinte, nici n-aş dori să-1 ştiu în altă parte, acu dacă mi-ai promis să te închini la Domnul pentru mine; şi-apoi, eu totdeauna nutrit-am închinare pentru aşezarea voastră. De aceea te rog ca de îndată ce te întorci, să te îngrijeşti să mi se aducă anafura din trupul Domnului nostru Iisus Hristos, pe care zi de zi voi o sfinţiţi pe altar, căci, deşi bine ştiu că nu sunt vrednic de împărtăşanie, socot, cu îngăduinţa ta, să mă cuminec totuşi şi să primesc cea de pe urmă ungere cu mir; dacă am trăit în viaţă ca un păcătos, acu măcar că mor, să-mi dau sfârşitul creştineşte.

Cucernicul călugăr se arătă voios de atare vorbe înţelepte şi-i spuse că se va îngriji să-i fie adusă anafura la pat tară zăbavă, şi aşa se şi întâmplă.

Intre acestea, cei doi fraţi, temându-se ca nu cumva ser Ciappelîetto să-i înşele, se aşezară lângă peretele ce despărţea odaia lui de o altă închăpere şi, trăgând cu urechea, auziră şi pricepură fără greutate toate câte i le spunea ser

Ciappelîetto călugărului, iar pe alocuri, auzind ce păcate mărturisea că făcuse, îl umfla aşa de tare râsul, încât stau gata-gata să pufnească şi din când în când îşi ziceau între ei: „Ce fel de om mai e şi ăsta pe care nici bătrâneţea, nici boala, nici frica de moartea pe care o vede cu ochii, nici teama de Dumezeu la a cărui judecată va fi silit curând să se înfăţişeze nu pot să-1 scoată din nemernicia lui, nici să-1 îndemne a muri altminterea de cum a vieţuit pe lume?" Totuşi, văzând că până ia urmă omul făcuse ce făcuse şi dobândise încredinţarea că trupul lui va fi îngropat la biserică, nu-şi mai bătură capul degeaba.

Nu după multă vreme, ser Ciappeletto se cuminecă şi înrăutăţindu-i-se starea, primi şi miruirea de pe urmă. Iar după asfinţit, în chiar aceeaşi zi în care cu smerenie şi sârg se spovedise, se petrecu în viaţa asta. Din care pricină cei doi fraţi, rânduindu-i din banii lui cinstită îngropăciune şi trimiţând vorbă călugărului să vină pe înserate să-i stea de priveghi după obicei şi-n zori să-i ducă trupul, se îngrijiră cu temei de toate cele trebuincioase.

Cucernicul călugăr care-i primise spovedania, auzind că-şi dăduse sufletul, căzu la învoială cu stareţul şi, punând să tragă clopotele pentru adunarea obştei călugăreşti, arătă celor de faţă că serCiappelîetto fusese un sfânt adevărat, după câte pricepuse el din spovedania lui. Şi în nădejdea că Dumnezeu avea să înfăptuiască prin mijlocirea lui o seamă de minuni, îi sfătui să-i preacinstească trupul cu sârg şi multă închinăciune. La care lucru, stareţul cu fraţii dimpreună, încrezători sărmanii, pe dată se învoiră. Şi pe înserate, pornind cu toţii la locul unde zăcea trupul lui ser Ciappeletto, îi rânduiră cu alai priveghiul; iar către ziuă, înveşmântaţi în anterie albe şi odăjdii, cu cărţile în mână şi crucile înainte, porniră toţi cântând ca să-i ducă trupul, pe care apoi cu mult alai îl purtară până la biserică, mai tot norodul din oraş, cu mic, cu mare, îngroşând convoiul ce călca îmbulzindu-se pe urma lor. După ce mortul fu aşezat în biserică, cuviosul călugăr care-1 spovedise se urcă în amvon şi începu să predice uluitoare pilde despre trăirea sa, de posturile sale, de trupul lui neprihănit, de curăţenia-i sufletească, despre sfinţenia lui şi viaţa-i simplă şi curată; şi printre alte lucruri, le povesti şi fapta pe care ser Ciappeletto i-o mărturisise cu lacrimile în ochi socotind-o drept cel mai greu păcat din toată viaţa lui şi le arătă şi cât de mult se străduise el să-i vâre în cap că Dumnezeu avea să-1 ierte pentru dânsa. Şi aflând prilej din asta spre a dojeni norodul, grăi: „Iar voi, afurisiţilor, pentru te miri ce fir de pai care v-aţine calea îl blestemaţi pe Dumnezeu, pe Maica Preacurată şi tot soborul sfinţilor din rai. Apoi, pe lângă toate acestea, mai povesti şi altele o seamă despre traiul drept şi prea curat al celui răposat. Şi-n scurtă vreme, din atare vorbe crezute pe de-a-ntregui de mulţime, stârni în cei de faţă atâta zel cucernic şi dragoste pentru mort, încât la isprăvirea slujbei dădură buzna toţi ca să-i sărute mâinile şi picioarele; iară veşmintele de pe dânsul i le făcură zdrenţe toate, gândind că-i fericit acela ce izbutea să-şi rupă o bucăţică pentru sine. Toată ziua, până-n asfinţit, călugării fură siliţi să-l lase în biserică pentru ca întreg norodul să-1 poată vedea. Apoi, pe înnoptate, fu îngropat cu cinste într-un coştiug de marmură, în capelă, şi încă dintr-a doua zi norodul începu să-i pună lumânări, să i se închine ca la sfinţi, să-i facă juruinţe şi să-i anine în preajmă chipuri cioplite în piatră, aşa precum cerea făgăduinţa dată.

Şi în foarte scurtă vreme faima sfinţeniei sale şi evlavia credincioşilor spori în aşa măsură, încât era cu neputinţă să afli om lovit de vreun necaz sau de vreo boală care să se închine altui sfânt decât lui Ciappelletto; de atunci i s-a zis şi i se zice şi astăzi încă „Sânt CiappelIetto"şi se spune că şi minuni a săvârşit printr-însul Dumnezeu şi că şi astăzi săvârşeşte cu aceia care i se închină smeriţi şi cu credinţă tare.

Iată aşadar, în ce chip a vieţuit şi şi-a aflat sfârşitul ser Ciapperello din Prato, care precum aţi auzit până la urmă a ajuns să fie socotit şi sfânt. N-ar fi pe voia mea să tăgăduiesc cumva că s-ar putea să stea şi el de-a dreapta Tatălui, ferice, căci, după atare trai nelegiuit şi spurcat, o fi ajuns şi el să se căiască în clipa morţii şi s-ar putea ca Dumnezeu în marea-i îndurare să-1 fi primit în sânul lui. Dar, fiindcă lucrul acesta ne este întru taină, urmând cele ştiute, mai iute-aş zice că a ajuns la iad, în ghearele Satanei, decât la rai cu drepţii. Şi dacă e aşa cum spun, putem pricepe lesne cât e de bun cu noi Părintele Ceresc; căci mila lui, fără a căuta greşeala săvârşită, ci doar şi numai dreapta-ne credinţă, chiar dacă ni se întâmplă să înălţăm rugare unui duşman de-al său, gândind că-i este prieten, el totuşi ne împlineşte ruga, ca şi cum nu către un duşman, ci către un sfânt adevărat ne-am fi închinat. De aceea, spre a fi feriţi de molima cumplitei noastre vremi şi spre a rămâne veseli în astă veselă adunare, pururi slăvindu-i numele în care am început-o, să ne arătăm smeriţi faţă de Dumnezeu şi milei lui să-ncredinţăm toată nevoia noastră, nădăjduind fără clintire că ne va da ascultare.

Şi astfel zicând, tăcu. 

link film online 
https://ok.ru/video/277226261100 
https://openload.co/embed/IVYnObSWJ3I/

descarcare carte..........