Capitolul I

O STÎNCĂ MIŞCĂTOARE

În anul 1866 s-a petrecut o întîmplare ciudată, un fenomen nelămurit şi neînţeles, pe care fără îndoială că nimeni nu l-a uitat. Dacă lăsăm la o parte zvonurile care-i nelinişteau pe locuitorii porturilor şi frămîntau opinia publică de pe întregul glob, trebuie să spunem că întîmplarea aceea i-a tulburat îndeosebi pe marinari. Ea a dat foarte mult de gîndit negustorilor, armatorilor, comandanţilor de vapoare, skipperilor şi masterilor din Europa şi America, ofiţerilor din marina militară a tuturor ţărilor şi, odată cu ei, guvernelor din diferitele state ale celor două continente. În adevăr, de cîtva timp, mai multe vase întîlniseră pe mare «ceva uriaş», un fel de obiect lunguieţ, în formă de fus, cîteodată fosforescent, şi cu mult mai mare şi mai rapid decît o balenă.

Toate faptele în legătură cu această apariţie, consemnate în diferite jurnale de bord, se potriveau destul de bine între ele în ceea ce priveşte structura lucrului ori fiinţei aceleia, viteza incalculabilă a mişcărilor sale, puterea uimitoare cu care înainta, vitalitatea rară cu care părea înzestrată.

Dacă ar fi fost un cetaceu, el ar fi întrecut în mărime pe toţi cei cunoscuţi de ştiinţă pînă atunci. Nici Cuvier, nici Lacépède, nici Dumeril, nici de Quatrefages n-ar fi admis existenţa unui asemenea monstru, afară de cazul cînd l-ar fi văzut ei înşişi cu propriii lor ochi de savanţi.

Luînd media observaţiilor făcute în diferite rînduri, înlăturînd evaluările timide, care atribuiau acestui obiect o lungime de două sute de picioare, respingînd părerile exagerate care îl descriau lat de o mie şi lung de trei mii de picioare, se putea afirma că această fiinţă nemaipomenită, dacă ea exista totuşi, întrecea cu mult toate dimensiunile admise pînă atunci de către ihtiologi.

Or, ea exista; faptul în sine nu mai putea fi tăgăduit şi, ţinînd seama de înclinarea care îmboldeşte creierul omenesc spre supranatural, se va putea înţelege emoţia stîrnită în întreaga lume de această apariţie de necrezut. Iar ca să o treci în rîndul basmelor era cu neputinţă.

Într-adevăr, la 20 iulie 1866, vaporul Governor-Higginson, aparţinînd Companiei «Calcutta and Burnach steam navigation», întîlnise această namilă mişcătoare la cinci mile spre răsărit de coastele Australiei. La început căpitanul Baker crezu că se găseşte în faţa unei stînci necunoscute. El se pregătea chiar să-i determine poziţia exactă, cînd două coloane de apă, zvîrlite de ciudatul obiect, se înălţară şuierînd la o sută cincizeci de picioare în aer. Deci, afară de cazul că prin stîncă ar fi putut străbate ţîşnirile intermitente ale vreunui gheizer, GovernorHigginson avea de-a face, fără doar şi poate, cu un mamifer acvatic, necunoscut pînă atunci, care arunca prin nările sale coloane de apă amestecată cu aer şi aburi.

Un fapt asemănător a mai fost observat în ziua de 23 iulie a aceluiaşi an, în apele Pacificului, de către vasul Cristobal-Colon al Companiei «West India and Pacific steam navigation». Deci, acest cetaceu neobişnuit putea să se mişte dintr-un loc într-altul cu o iuţeală uimitoare, dat fiind că Governor-Higginson şi Cristobal-Colon îl întîlniseră într-un răstimp de trei zile în două puncte diferite ale globului, despărţite unul de altul printr-o distanţă de peste şapte sute de leghe marine.

Cincisprezece zile mai tîrziu, la două mii de leghe de acolo, Helvetia al «Companiei

Naţionale» şi Shannon al Companiei «Royal-Mail», mergînd în direcţii opuse, prin partea

Atlanticului cuprinsă între Statele Unite şi Europa, îşi semnalară reciproc apariţia monstrului la 42°15' latitudine nordică şi 60°35’ longitudine vestică de la meridianul Greenwich. În urma acestei observaţii simultane, se crezu că lungimea minimă a mamiferului poate fi evaluată la peste trei sute cincizeci de picioare englezeşti¹, prin faptul că Shannon şi Helvetia erau mai mici decît el, deşi fiecare din cele două vase avea cîte o sută de metri de la prova la pupa. Or, cele mai mari balene, acelea care trăiesc prin apele insulelor Aleutine, Kulammak şi Umgullik, n-au depăşit niciodată lungimea de cincizeci şi şase de metri — dacă o ating şi pe aceasta.

Rapoartele sosite unul după altul, noile observaţii făcute pe bordul transatlanticului Pereire, o ciocnire între Etna, de la linia Inman, şi monstru, un proces-verbal încheiat de ofiţerii fregatei franceze Normandie, o foarte serioasă dare de seamă obţinută de statul-major din partea comandantului Fitz-James, de pe bordul vasului Lord-Clyde, tulburară adînc opinia publică. În ţările cu locuitori veseli din fire se făcură glume pe seama fenomenului, dar ţările serioase şi cu spirit practic, ca Anglia, America, Germania, fură viu preocupate de această problemă.

Pretutindeni în marile oraşe, monstrul ajunsese la modă. A fost cîntat în cafenele, prezentat în teatre şi luat în batjocură în ziare. Ştirile fanteziste au avut de asemenea un prilej minunat să se răspîndească în fel de fel de variante. În ziare apărură din nou toate fiinţele uriaşe născocite de mintea omului, de la balena albă, îngrozitoarea Moby Dick din regiunile hiperboreene, şi pînă la uriaşul Kraken, ale cărui tentacule pot să înlănţuie un vas de cinci sute de tone şi să-l tragă în adîncurile oceanului. Au fost reproduse chiar şi mărturii din vremuri vechi, părerile lui Aristotel şi ale lui Pliniu, care admiteau existenţa unor asemenea monştri, apoi povestirile episcopului norvegian Pontoppidan, descrierile lui Paul Eggede şi în sfîrşit rapoartele domnului Harrington, care trebuie crezut cînd afirmă că a văzut de pe bordul lui Castillan, în

1857, şarpele uriaş ce bîntuise pînă atunci numai mările vechiului «Constitutionnel»².

Atunci izbucni nesfîrşita polemică în rîndul societăţilor şi al ziarelor ştiinţifice, între cei ce credeau în existenţa monstrului şi cei care nu voiau să o recunoască. «Problema monstrului» înflăcăra spiritele. Ziariştii care ţineau parte ştiinţei, în luptă cu cei care mînuiau subtilităţile spiritului, vărsară valuri de cerneală în timpul acestei campanii de neuitat; unii vărsară chiar şi două sau trei picături de sînge, fiindcă de la şarpele de mare se ajunse şi la insulte dintre cele mai jignitoare.

Războiul acesta ţinu şase luni, în care timp izbînda păru că trece cînd de o parte, cînd de alta. Articolelor de fond publicate de Institutul geografic al Braziliei, de Academia regală de ştiinţe din Berlin, de Asociaţia britanică sau de Institutul Smithsonian din Washington, discuţiilor din «Indian Archipelago», din «Cosmos»-ul abatelui Moigno, din «Mitteilungen» al lui Petermann sau cronicilor ştiinţifice ale marilor ziare din Franţa şi străinătate, tuturor acestora le răspundeau ziarele mai mărunte, cu o vervă nesecată. O mînă de ziarişti inteligenţi, parodiind un cuvînt al lui Linn6, pe care nişte adversari ai monstrului îl citaseră, susţineau cu tărie că «natura nu face prostii» şi îşi rugau stăruitor contemporanii să nu o facă de ocară dînd crezare povestirilor despre Krakeni, despre şerpi de mare, despre Moby Dick sau despre alte năluciri ale marinarilor în delir.

În sfîrşit, cel mai iubit dintre redactorii unui ziar satiric foarte temut, într-un articol de-al său, trecînd peste toţi şi toate, se năpusti asupra monstrului, ca Hippolyt³, îi aplică o ultimă lovitură şi îl dădu gata în mijlocul unui hohot de rîs universal. Spiritul învinsese ştiinţa.

În timpul primelor luni ale anului 1867, toate acestea păreau a fi înmormîntate şi nu se credea că ar mai putea renaşte, cînd o serie de fapte noi fură aduse la cunoştinţa publicului.

Acum nu mai era vorba de a rezolva o problemă ştiinţifică, ci de a se înlătura un pericol real şi serios. Problema luă o înfăţişare cu totul nouă. Monstrul deveni iarăşi insulă, stîncă, dar o stîncă mişcătoare, care nu putea fi nici determinată, nici atinsă.

La 5 martie 1867, vasul Moravian al Companiei «Montreal Ocean», găsindu-se în timpul nopţii la 27°30’ latitudine şi 72°15’ longitudine, izbi cu tribordul o stîncă a cărei existenţă prin meleagurile acelea nu era semnalată de nici o hartă. Datorită puterii vîntului şi a celor patru sute de cai putere, vasul Moravian înainta cu o viteza de treisprezece noduri. Nu încape îndoială că, fără calitatea superioară a blindajului său, Moravian, nepregătit pentru această izbitură, s-ar fi scufundat, împreună cu cei două sute treizeci şi şapte de pasageri pe care îi aducea din Canada.

Accidentul se întîmplase în zori, către orele cinci dimineaţa. Ofiţerii de cart se năpustiră înspre partea de dinapoi a vasului. Ei cercetară oceanul cu cea mai desăvîrşită atenţie. Nu văzură însă altceva decît o vîltoare puternică la vreo şase sute de metri depărtare, unde se părea că valurile fuseseră lovite cu o forţă neobişnuită. După ce stabili poziţia exactă a locului, Moravian îşi continuă drumul, fără stricăciuni vădite. Se lovise oare de o stîncă submarină, sau de resturile uriaşe ale unui vas naufragiat? Aceasta nu s-a putut afla. Dar mai tîrziu, pe şantierele de reparaţii, examinîndu-i-se carena, se văzu că o parte din chila vasului era sfărîmată.

Accidentul, deşi deosebit de grav, ar fi fost poate uitat ca atîtea altele, dacă, după trei săptămîni, nu s-ar fi ivit un altul asemănător. Numai că, de data asta, datorită naţionalităţii vasului căzut victimă cît şi renumelui companiei căreia îi aparţinea, evenimentul avu un răsunet deosebit.

Toată lumea cunoştea numele celebrului armator englez Cunard. Industriaşul acesta inteligent a înfiinţat, în 1840, un serviciu poştal între Liverpool şi Halifax, folosind trei vase de lemn cu zbaturi, care aveau o putere de patru sute de cai şi o capacitate de o mie o sută şaizeci şi două de tone. După opt ani, inventarul companiei crescuse cu alte patru vase de şase sute cincizeci de cai putere şi cu o mie opt sute douăzeci de tone, iar doi ani mai tîrziu, cu încă două vase, superioare ca putere şi tonaj. În 1853, Compania «Cunard», al cărei privilegiu pentru transportul scrisorilor fusese tocmai reînnoit, îşi mări pe rînd inventarul cu navele Arabia, Persia, China, Scoţia, Iava, Rusia — toate de primă categorie şi totodată cele mai mari vase, care, după Great-Eastern, străbătuseră vreodată mările. Astfel că în 1867, compania avea douăsprezece vase, dintre care opt cu zbaturi şi patru cu elice.

Dacă dau aceste amănunte, foarte restrînse dealtfel, o fac pentru ca fiecare să cunoască importanţa acestei companii de transporturi maritime, vestită în întreaga lume pentru activitatea ei iscusită. Nici o întreprindere de navigaţie transoceanică n-a fost condusă cu mai multă destoinicie, nici o afacere nu s-a bucurat de un succes mai deplin. Timp de douăzeci şi şase de ani, vasele Companiei «Cunard» au străbătut de două mii de ori Atlanticul. Datorită muncii fără răgaz a echipajelor, nici o călătorie n-a fost întreruptă sau oprită, nu s-a întîmplat niciodată vreo întîrziere, nu s-a pierdut niciodată vreo scrisoare, vreun om sau vreun vapor. După cum reiese dintr-o dare de seamă întocmită după documentele oficiale din ultimii ani, călătorii preferă şi astăzi Compania «Cunard» oricărei alteia, cu toată concurenţa puternică pe care i-o face Franţa. Acestea fiind spuse, nimeni nu se va mira de răsunetul pe care l-a stîrnit accidentul întîmplat unuia dintre cele mai frumoase vase ale sale.

La 13 aprilie 1867, pe o mare liniştită, bătută de un vînt uşor, vasul Scoţia se găsea la 15°12’ longitudine şi 45°37’ latitudine. El mergea cu o viteză de treisprezece noduri şi patruzeci şi trei de sutimi, împins de cei o mie de cai putere ai săi. Zbaturile loveau marea cu o regularitate perfectă. Corpul vasului era afundat cu şase metri şi şaptezeci de centimetri, deplasînd un volum de şase mii şase sute douăzeci şi patru metri cubi.

La ora patru şi şaptesprezece minute, spre seară, pe cînd călătorii se strînseseră în salonul cel mare să ia gustarea, se simţi o uşoară zguduitură, urmare a unei lovituri pe care Scoţia o primi în coastă, cam în spatele zbatului de la babord.

Scoţia nu lovise ceva, ci fusese lovită de un corp ce părea mai degrabă a fi ascuţit sau sfredelitor decît strivitor. Atingerea păruse atît de neînsemnată, încît pe bord nu s-ar fi neliniştit nimeni, dacă oamenii din cala vasului n-ar fi dat buzna pe punte strigînd: «Ne scufundăm, ne scufundăm!»

La început călătorii se înspăimîntară, dar căpitanul Anderson se grăbi să-i liniştească. Întradevăr, nimic grav nu se putea întîmpla îndată după ciocnire, deoarece Scoţia, împărţită în şapte compartimente prin pereţi care nu lăsau să pătrundă apa, era în stare să facă faţă fără nici o grijă unei spărturi în corpul său.

Căpitanul Anderson coborî imediat în cală. El îşi dădu seama că al cincilea compartiment fusese inundat, iar repeziciunea cu care creştea apa îi dovedi că spărtura era foarte mare. Din fericire, cazanele nu erau instalate în acest compartiment, altfel focul s-ar fi stins de îndată.

Căpitanul Anderson opri numaidecît vasul, şi unul dintre marinari se scufundă în apă ca să vadă ce stricăciuni s-au produs. Cîteva clipe mai tîrziu se constată existenţa unei spărturi de doi metri în carena vaporului.

O asemenea spărtură nu putea fi astupată pe loc şi Scoţia trebui să-şi urmeze drumul, cu zbaturile aproape înecate. Toate acestea se petrecuseră cam la 300 mile depărtare de Capul Clear, de aceea vasul sosi în port cu o întîrziere de trei zile, fapt care nelinişti foarte mult populaţia din Liverpool.

Cercetînd vasul pe şantierele de reparaţii, inginerii abia putură să-şi creadă ochilor văzînd spărtura în formă de triunghi isoscel, deschisă la doi metri şi jumătate sub linia de plutire. Spărtura în placa de fier era atît de perfectă, încît nici cu un instrument special n-ar fi putut fi făcută mai bine. Se vede că unealta care străpunsese fierul era de un fel neobişnuit şi că, după ce fusese aruncată cu o forţă extraordinară, perforînd un blindaj de patru centimetri grosime, ea se retrăsese de la sine, printr-o mişcare de neînţeles.

Acesta a fost faptul care a pasionat din nou, pentru multă vreme, opinia publică. De atunci, toate naufragiile ale căror cauze n-au putut fi cunoscute au fost puse pe seama monstrului marin; şi, din nenorocire, ele sînt în număr foarte mare: din trei mii de vase, a căror pierdere este semnalată în fiecare an Biroului «Veritas», numărul celor care dispar în mod misterios cu toată încărcătura lor nu este mai mic de două sute de vase, cu aburi sau cu pînze.

Pe drept sau pe nedrept, de dispariţia acestor vase a fost acuzat «monstrul» şi, datorită lui, comunicaţiile între diferitele continente devenind din ce în ce mai periculoase, publicul călător ceru, în mod hotărît, ca mările să fie scăpate cu orice preţ de îngrozitorul cetaceu.

Capitolul II

PENTRU ŞI CONTRA

În vremea cînd se petreceau toate acestea, eu mă întorceam dintr-o explorare ştiinţifică pe care o făcusem în ţinuturile pline de primejdii din Nebraska, în Statele Unite. Fusesem trimis acolo de guvernul francez în calitatea mea de profesor suplinitor la Muzeul de istorie naturală din Paris. După şase luni petrecute în Nebraska, către sfîrşitul lui martie m-am întors la New York, aducînd cu mine colecţii preţioase. Plecarea spre Franţa îmi era fixată pentru începutul lunii mai. În aşteptarea ei, mă ocupam cu clasarea bogăţiilor mineralogice, botanice şi zoologice, pentru muzeu. Atunci avu loc accidentul vasului Scoţia.

Cunoşteam toate discuţiile în legătură cu monstrul marin; şi cum s-ar fi putut să nu le cunosc? Citisem şi recitisem pe rînd toate ziarele americane şi europene, fără însă a mă lămuri prea mult. Taina aceasta îmi dădea de gîndit, şi pentru că nu puteam să-mi formez o părere, treceam de la o extremă la alta. Fără îndoială că la mijloc era ceva neobişnuit; neîncrezătorii puteau merge să vadă spărtura misterioasă a vasului Scoţia. Cînd am ajuns la New York, faptele erau discutate cu înflăcărare. Părerea că ar fi vorba de o insulă plutitoare sau de o stîncă invizibilă, aşa cum susţineau necunoscătorii, fusese părăsită. Într-adevăr, în afară de cazul cînd stînca aceasta ar fi avut în ea o maşină, cum s-ar fi putut deplasa cu o viteză atît de mare?

De asemenea, tot pe baza uimitoarei viteze de deplasare fusese respinsă şi ideea existenţei unei epave marine uriaşe. Rămîneau deci numai două explicaţii posibile, şi partizanii lor se împărţiseră în două tabere: de o parte, cei care susţineau teoria existenţei unui monstru de o forţă colosală, de cealaltă parte, cei care vorbeau cu convingere despre un vas «submarin», de o forţă motrice extraordinară.

Or, această ultimă ipoteză, admisibilă la urma urmelor, căzu în faţa cercetărilor făcute în cele două continente. Nu prea era cu putinţă ca un simplu particular să aibă un asemenea aparat.

Unde şi cînd l-ar fi putut construi şi cum ar fi reuşit el să păstreze secretul construcţiei ?

Numai un guvern putea avea o astfel de maşină distrugătoare, pentru că în vremurile acestea nenorocite, în care omul se străduieşte să mărească puterea armelor de război, e de crezut ca un stat să încerce, fără ştirea celorlalte, o maşină atît de groaznică. După puştile cu tragere rapidă, torpilele; după torpile, berbecii submarini; apoi — cel puţin aşa sper — mijloacele de apărare împotriva lor. Dar ipoteza unei maşini de război căzu şi ea în urma declaraţiilor guvernelor. Pentru că era vorba de un interes public — doar sufereau comunicaţiile transoceanice — sinceritatea guvernelor nu putea fi pusă la îndoială. Dealtfel, cine ar fi fost în stare să creadă că construcţia unui vas submarin s-ar fi putut face în secret? A păstra secretul în asemenea împrejurări e foarte greu pentru un particular şi cu siguranţă că este imposibil pentru un stat, ale cărui acţiuni sînt supravegheate cu deosebită atenţie de către puterile rivale.

Deci, după cercetări făcute în Anglia, Franţa, Rusia, Prusia, Italia, America şi chiar în Turcia, ipoteza unui vas submarin fu definitiv îndepărtată.

Monstrul marin reveni astfel la ordinea zilei, în ciuda nenumăratelor glume şi atacuri ale ziarelor de mîna a doua. Porniţi pe această cale, oamenii îşi dădură frîu liber imaginaţiei, făurind cele mai nesăbuite şi mai năstruşnice închipuiri în domeniul ihtiologiei.

La sosirea mea în New York, mai multe persoane îmi făcură onoarea de a-mi pune întrebări cu privire la monstru. Publicasem în Franţa o lucrare în două volume intitulată «Misterele din adîncul mărilor». Cartea, foarte bine primită în lumea savanţilor, mă făcea să trec drept un specialist în acest domeniu destul de puţin cunoscut al istoriei naturale. Mi se ceru părerea. Atîta timp cît am putut să neg realitatea faptului, am tăcut cu îndîrjire. Curînd însă, «strîns cu uşa», a trebuit să dau explicaţii. Deci, «onorabilul Pierre Aronnax, profesor la Muzeul din Paris», a fost somat de ziarul «New York Herald» să-şi spună părerea. Fiindcă nu puteam să tac, am vorbit. Am discutat chestiunea sub toate aspectele ei politice şi ştiinţifice; dau mai jos un extras dintr-un articol bine documentat pe care l-am publicat în numărul din 30 aprilie:

Prin urmare, spuneam eu, după ce am cercetat una cîte una diferitele ipoteze, după ce a fost înlăturată orice altă presupunere trebuie să admitem neapărat existenţa unui animal de o putere neobişnuită.

Marile adîncimi ale oceanului ne sînt cu totul necunoscute. Sondele cercetătorilor n-au ajuns încă pînă la ele. Ce se petrece oare în aceste abisuri? Ce fel de fiinţe trăiesc şi ar putea trăi la douăsprezece sau cincisprezece mile sub apă? Ce fel de organism au aceste animale?

Cu greu ne putem închipui.

Totuşi, soluţia problemei pe care o am de rezolvat poate să ia forma unei dileme; sau cunoaştem toate varietăţile de fiinţe care trăiesc pe planeta noastră, sau nu le cunoaştem.

Dacă nu le cunoaştem pe toate, dacă natura mai are încă pentru noi secrete în ihtiologie, nimic nu e mai uşor decît să admitem existenţa unor peşti sau a unor cetacei de specii sau de genuri necunoscute, cu un organism parcă anume făcut ca să «perforeze», locuind în abisurile de nepătruns, şi pe care o întîmplare oarecare, o fantezie sau o toană îi ridică din cînd în cînd, la mari intervale de timp către suprafaţa oceanelor.

Dacă, dimpotrivă, cunoaştem toate speciile existente trebuie neapărat să căutăm animalul de care e vorba printre acelea care sînt determinate, şi în cazul acesta m-aş simţi îndemnat să admit existenţa unui narval uriaş.

Narvalul obişnuit sau licornul de mare atinge adesea o lungime de şaizeci de picioare. Înmulţiţi cu cinci sau chiar cu zece această mărime, daţi cetaceului nostru o putere proporţională cu mărimea sa, sporiţi-i armele de atac şi veţi obţine animalul dorit. El va avea proporţiile determinate de ofiţerii de pe Shannon, va avea unealta trebuincioasă pentru străpungerea vasului Scoţia şi puterea necesară pentru a sparge blindajul unei nave. Întradevăr, narvalul este înarmat cu un fel de spadă de fildeş, cu o halebardă — după cum îi spun unii naturalisti — un dinte principal care are tăria oţelului. Asemenea dinţi s-au găsit înfipţi în corpul balenelor pe care narvalul le atacă totdeauna cu succes. Alţii au fost smulşi cu foarte mare greutate din carenele vaselor pe care le sfredeliseră dintr-o parte într-alta, aşa cum un burghiu sfredeleşte un butoi. La muzeul Facultăţii de Medicină din Paris se găseşte unul dintre aceşti dinţi, lung de doi metri şi douăzeci şi cinci de centimetri şi avînd la bază patruzeci şi opt de centimetri!

Ei bine, închipuiţi-vă această armă de zece ori mai tare şi animalul de zece ori mai puternic, zvîrliţi-o cu o viteză de douăzeci de mile pe oră, înmulţiţi greutatea ei cu pătratul vitezei şi veţi obţine o lovitură în stare să dea naştere catastrofei despre care vorbim. Deci, pînă la informaţii mai amănunţite, părerea mea este că avem de-a face cu un cetaceu de o mărime uriaşă, înarmat nu cu o halebardă, ci cu un adevărat pinten ca al fregatelor cuirasate, cu care s-ar asemăna atît în ceea ce priveşte volumul cît şi puterea de mişcare.

Astfel s-ar explica acest fenomen inexplicabil — afară de cazul în care, în ciuda celor văzute, simţite şi resimţite, nimic nu ar fi adevărat, ceea ce iarăşi este cu putinţă!

Ultimele cuvinte erau o laşitate din partea mea; dar voiam să-mi apăr pînă la un anumit punct demnitatea de profesor şi să nu mă fac de rîs în faţa americanilor, care ştiu să rîdă atunci cînd au de ce. Îmi păstram astfel o ieşire. Dar, în fond, admiteam existenţa monstrului.

Articolul meu fu discutat cu multă aprindere, fapt care-l făcu foarte cunoscut şi îmi aduse un număr oarecare de partizani. Dealtfel, soluţia propusă lăsa frîu liber imaginaţiei. Spiritului omenesc îi place să-şi plăsmuiască tot felul de făpturi supranaturale, şi marea este cel mai bun loc în care pot să se nască şi să se dezvolte aceşti uriaşi pe lîngă care animalele de pe pămînt, ca elefanţii sau rinocerii, nu sînt decît nişte pitici. Întinderile de apă poartă în adîncurile lor cele mai mari specii de mamifere cunoscute şi ascund poate moluşte de mărimi nemaipomenite, crustacee înspăimîntă-toare la ve<iere, cum ar fi, de pildă, homari avînd o sută de metri, sau crabi cîntărind două sute de tone! Şi de ce nu? Pe vremuri, animalele de pe pămînt, vieţuitoare ale erelor geologice, patrupedele, quadrumanele, reptilele şi păsările erau făcute pe măsuri uriaşe, pe care timpul le-a micşorat puţin cîte puţin. De ce oare marea n-ar fi păstrat în adîncurile ei necunoscute aceste probe gigantice ale vieţii unei alte epoci, ea care niciodată nu se schimbă, pe cîtă vreme sîmburele pămîntesc se schimbă întruna? De ce oare n-ar ascunde în sînul ei ultimele varietăţi ale acestor specii de titani, ce trăiesc secole în locul anilor şi milenii în locul secolelor?

Dar prea mă las dus de visuri care n-ar trebui să mă preocupe într-o asemenea măsură. Să pun deci capăt închipuirilor pe care timpul mi le-a schimbat ulterior în realităţi de necrezut. Repet: se formase atunci o părere despre natura fenomenului, şi oamenii credeau pe de-antregul în existenţa unei fiinţe uimitoare care nu avea nimic comun cu fabuloşii şerpi de mare. Dar dacă unii n-au văzut în aceasta decît o problemă pur ştiinţifică, alţii, mai practici, mai ales din America şi din Anglia, erau de părere că oceanul trebuie curăţat de periculosul monstru, pentru ca astfel să se asigure comunicaţiile transoceanice. Ziarele industriale şi comerciale, mai ales, insistară asupra acestui lucru. «Shipping and Mercantile Gazette», «Lloyd», şi «Paquebot», «Revue maritime et coloniale», toate ziarele devotate companiilor de asigurare, care ameninţau să ridice taxele de asigurare, au fost în unanimitate de acord asupra acestui punct.

După ce opinia publică şi-a dat astfel verdictul. Statele Unite luară, primele, o hotărîre. La New York se organiză o expediţie destinată urmăririi cetaceului. O fregată de mare viteză, numită Abraham Lincoln fu pregătită să cerceteze în cel mai scurt timp apele. Arsenalele au fost deschise comandantului Farragut, care grăbi echiparea fregatei.

Şi, după cum se întîmplă totdeauna, din clipa în care se luă hotărîrea ca monstrul să fie urmărit, el nu mai apăru. Timp de două luni nu se mai auzi nimic despre el. Nici o navă nu-l mai întîlni. Se părea că cetaceul aflase de comploturile care se urzeau împotriva lui. Se vorbise atîta despre monstru, chiar şi prin cablul transatlantic! De aceea unii glumeţi pretindeau că, printr-un şiretlic, monstrul oprise în drum vreo telegramă, aflînd astfel de toate uneltirile şi punîndu-se la adăpost.

Deci acum nu se mai ştia în ce parte să fie trimisă fregata, pregătită pentru o lungă călătorie şi echipată cu unelte de pescuit din cele mai bune. Şi nerăbdarea crescu mereu, pînă cînd, la 2 iulie, se află că un vas, care naviga pe ruta San Francisco—Şanhai, văzuse animalul cu trei săptămîni mai înainte în apele nordice ale Pacificului.

Ştirea aceasta dădu naştere unei emoţii de nedescris. Comandantului Farragut nu i se mai îngădui nici măcar un răgaz de douăzeci şi patru de ore. Proviziile erau încărcate. Cazanele de cărbuni erau pline pînă la refuz. Toţi oamenii din echipaj se găseau la posturi. Căpitanului nu-i mai rămînea decît să-şi aprindă cuptoarele, să le încingă şi să pornească. Nu i s-ar fi iertat nici măcar o jumătate de zi întîrziere. Dealtfel, comandantul Farragut nu dorea nici el altceva decît să plece cît mai curînd.

Cu trei ore înainte ca Abraham Lincoln să părăsească cheiul din Brooklyn, am primit o scrisoare redactată în felul următor:

Domnului Aronnax

Profesor la Muzeul din Paris

Hotel «Fifth-Avenue»

New York

Domnule,

Dacă doriţi să faceţi parte din expediţia de pe Abraham Lincoln, guvernul Statelor Unite ar fi încîntat ca Franţa să fie reprezentată prin dv. în această expediţie. Comandantul Farragut vă ţine la dispoziţie o cabină.

Cu cele mai bune sentimente

J.B.HOBSON,

secretarul Ministerului Marinei

Capitolul III

CUM DOREŞTE DOMNUL!

Cu trei secunde înainte de a sosi scrisoarea lui J. B. Hobson, nu mă gîndeam la urmărirea narvalului, cum nu mă gîndeam la nici o altă călătorie fără rost. Trei secunde după ce am citit scrisoarea onorabilului secretar al Marinei, mi-am dat în sfîrşit seama că adevărata mea chemare, singurul scop al vieţii mele era să vînez monstrul acela primejdios şi să scap lumea de el.

Dar, pentru că abia mă întorsesem dintr-o călătorie grea şi obositoare, aş fi vrut nespus de mult să mă odihnesc. Tînjeam de dorul de a-mi revedea ţara, prietenii, mica mea locuinţă din Jardin des Plantes şi dragele, preţioasele mele colecţii! Nimic însă nu m-a putut opri. Am uitat de toate — de oboseală, de prieteni, de colecţii — şi am primit, fără să mai stau pe gînduri, oferta guvernului american.

«Oricum, mă gîndeam, toate drumurile duc spre Europa, şi monstrul are să fie atît de cumsecade încît să mă ducă spre coastele Franţei. Animalul acesta de treabă se va lăsa prins în mările Europei pentru plăcerea mea personală, şi nu vreau să aduc Muzeului de istorie naturală din Paris mai puţin de jumătate de metru din halebarda lui de fildeş».

Dar pînă una-alta, trebuia să caut narvalul în nordul Oceanului Pacific, ceea ce însemna că trebuia să pornesc pe un drum opus aceluia care duce spre Franţa.

— Conseil! am strigat cu o voce nerăbdătoare.

Conseil, servitorul meu, era un tînăr cinstit care mă întovărăşea în toate călătoriile; un flamand cumsecade, pe care-l iubeam şi care la rîndul său mă iubea, un om de un sînge rece puţin obişnuit, ordonat din principiu, harnic din deprindere, nemirîndu-se niciodată de nimic, foarte îndemînatic, priceput la orice, şi care, în ciuda numelui său, nu dădea niciodată sfaturi⁴ — nici măcar atunci cînd nu-i erau cerute.

Avînd mereu de-a face cu savanţii care trăiau cu noi în Jardin des Plantes, Conseil începuse să ştie cîte ceva. Devenise un specialist în clasificările biologice, putînd să străbată cu o uşurinţă de acrobat toate încrengăturile, grupele, clasele, subclasele, ordinele, familiile, genurile, subgenurile, speciile şi varietăţile. Dar ştiinţa lui se oprea aici. Clasificarea era viaţa lui şi altceva nu-l mai interesa. Foarte priceput în teoria clasificării, dar foarte puţin priceput în practică, el n-ar fi putut deosebi, cred, un caşalot de o balenă! Şi totuşi, ce băiat cumsecade şi vrednic!

Timp de zece ani, Conseil mă urmase pretutindeni unde mă chemase ştiinţa. Şi niciodată nam auzit de la el vreo vorbă despre lungimea sau despre oboseala vreunei călătorii. Niciodată nu se codea cînd îşi închidea valiza ca să plece într-o ţară oarecare, China sau Congo, oricît de îndepărtată ar fi fost acea ţară. Mă urma oriunde, fără să stea pe gînduri. Se bucura de o sănătate de fier, de muşchi solizi, şi era de un calm desăvîrşit.

Avea treizeci de ani şi vîrsta lui faţă de a mea era ca cincisprezece faţă de douăzeci. Cer iertare dacă spun în felul acesta că aveam patruzeci de ani.

Totuşi, Conseil avea un cusur: fiind de un formalism îndrăcit, nu mi se adresa niciodată decît la persoana a treia, fapt care uneori mă cam scotea din sărite.

— Conseil! am strigat din nou, începînd plin de nerăbdare să mă pregătesc de călătorie.

Fireşte, nu puneam la îndoială devotamentul acestui tînăr. De obicei nu-l întrebam dacă vrea sau nu să mă urmeze în călătoriile mele; de data aceasta însă era vorba de o expediţie care putea să se prelungească la nesfîrşit, de o călătorie plină de primejdii, în urmărirea unui animal în stare să scufunde o fregată ca pe o coajă de nucă. Toate acestea puteau să dea de gîndit chiar omului cel mai calm din lume. Oare ce avea să spună Conseil?

— Conseil! am strigat pentru a treia oară.

— Domnul m-a chemat? întrebă el intrînd.

— Da, băiete! Fă-mi bagajele şi pregăteşte-te de plecare. Peste două ore pornim.

— Cum doreşte domnul, răspunse liniştit Conseil.

— N-avem nici o clipă de pierdut. Pune în geamantanul meu tot ce trebuie pentru călătorie:

haine, cămăşi, ciorapi, fără să le numeri, cît poţi mai multe, şi grăbeşte-te!

— Şi colecţiile domnului? se interesă Conseil.

— O să ne ocupăm mai tîrziu de ele.

— Cum? Şi arhioterium, hiracoterium, oreodon, heropotamus şi toate celelalte schelete...

— Vor fi păstrate la hotel.

— Şi babirussa⁵ ?

— Are să fie hrănită cît timp o să lipsim. Dealtfel, am să dau ordin ca toată menajeria noastră să fie trimisă în Franţa.

— Nu ne întoarcem la Paris? întrebă Conseil.

— Ba da... desigur... am răspuns şovăind. Facem însă un ocol.

— Ocolul care îi va plăcea domnului.

— A! Nu va fi mare lucru! Un drum mai puţin direct, atîta tot. Vom călători pe Abraham Lincoln.

— Cum doreşte domnul, răspunse liniştit Conseil.

— Ştii, prietene, este vorba de monstrul acela... de faimosul cetaceu... mergem să curăţim mările!... Autorul unei lucrări în două volume despre «Misterele din adîncul mărilor» nu poate să lipsească de la expediţia aceasta interesantă pe care o conduce comandantul Farragut. E o misiune glorioasă... dar plină de primejdii! Nu se ştie încotro mergem. Animalele astea pot fi pline de toane. Totuşi vom pleca. Avem un comandant care nu se teme de nimic.

— Ce va face domnul voi face şi eu, răspunse Conseil.

— Gîndeşte-te bine! Nu vreau să-ţi ascund nimic. E vorba de una din acele călătorii din care poţi să nu te mai întorci.

— Cum doreşte domnul.

Peste un sfert de ceas bagajele noastre erau gata. Deşi Conseil le făcuse la repezeală, eram sigur că nu lipsea nimic, căci băiatul acesta se pricepea să aranjeze cămăşile şi hainele tot atît de bine pe cît ştia să claseze păsările şi mamiferele.

Ascensorul hotelului ne lăsă în vestibulul cel mare. Am coborît cîteva trepte care duceau la parter. Aici am achitat nota de plată la biroul veşnic asaltat de o mulţime imensă şi am dat ordin să fie expediate la Paris baloturile cu animale împăiate şi cu plante uscate. Nu am uitat nici să las banii necesari pentru hrana babirussei şi, urmat de Conseil, am sărit într-o trăsură.

Pentru douăzeci de franci cursa, trăsura coborî Broadway-ul la Union Square, merse pe Fourth-Avenue, pînă la întretăierea cu Bowery-street, o luă pe Katrin-street şi se opri pe cheiul treizeci şi patru. Acolo, bacul Katrin ne transportă, oameni, cai şi trăsură, la Brooklyn, periferia cea mare a New York-ului, aşezată pe malul stîng al rîului, în partea de răsărit, şi în cîteva minute am ajuns la cheiul lîngă care Abraham Lincoln vărsa nori negri de fum prin cele două coşuri ale sale.

Bagajele ne-au fost duse îndată pe puntea fregatei. Am alergat pe bord şi am întrebat de comandantul Farragut. Unul din marinari mă conduse pe dunetă. Acolo am dat de un ofiţer cu înfăţişare plăcută, care mi-a întins mîna.

— Domnul Pierre Aronnax? mă întrebă el.

— Chiar el, am răspuns. Comandantul Farragut ?

— În persoană. Fiţi binevenit, domnule profesor! Cabina dumneavoastră este pregătită.

Am salutat şi, lăsîndu-l pe comandant la treburile lui, m-am îndreptat spre cabina ce-mi fusese destinată.

Abraham Lincoln fusese bine ales şi pregătit pentru noua sa misiune. Era o fregată de mare viteză, prevăzută cu aparate de supraîncălzire care puteau ridica puterea aburilor pînă la şapte atmosfere. La presiunea aceasta, Abraham Lincoln atingea o viteză mijlocie de optsprezece mile şi trei zecimi pe oră, viteză foarte mare, ce e drept, dar nu de ajuns pentru a lupta cu giganticul cetaceu.

Interiorul vasului corespundea însuşirilor sale nautice. Cabina mea, aflată la prova şi dînd spre careul ofiţerilor, mi-a plăcut.

— Ne vom simţi foarte bine aici, i-am spus lui Conseil.

— Tot aşa de bine, nu vă fie cu supărare, răspunse Conseil, pe cît se simte un crustaceu în scoica unei moluşte.

L-am lăsat pe Conseil să orînduiască bagajele şi m-am urcat pe punte, ca să urmăresc pregătirile de plecare. În clipa aceea, comandantul Farragut dăduse ordin să fie desfăcute ultimele odgoane care-l mai legau pe Abraham Lincoln de cheiul Brooklyn. Prin urmare, dacă aş fi întîrziat cu un sfert de oră sau chiar cu mai puţin, fregata ar fi plecat fără mine şi n-aş fi putut lua parte la această expediţie neobişnuită, supranaturală şi de necrezut, care, deşi povestită aşa cum s-a întîmplat, va găsi totuşi cîţiva neîncrezători.

Dar comandantul Farragut nu voia să piardă nici un minut măcar, nerăbdător să ajungă în mările în care fusese semnalat animalul.

El îl chemă pe inginer.

— Avem presiune?

— Da, domnule, răspunse acesta.

— Go ahead! strigă comandantul Farragut.

Cînd auziră ordinul, transmis în sala maşinilor cu ajutorul unui aparat cu aer comprimat, mecanicii puseră în mişcare roata de pornire. Se auzi un şuierat, datorită aburilor care intrară cu iuţeală în sertăraşele întredeschise. Pistoanele orizontale şi lungi gemeau şi împingeau bielele. Aripile elicei băteau din ce în ce mai repede valurile şi Abraham Lincoln înainta măreţ printre cel puţin o sută de ferryboat-uri şi pilotine pline de spectatori, care alcătuiau alaiul.

Cheiurile Brooklyn-ului şi cartierele oraşului New York, care se întind pe malul de răsărit al rîului, erau înţesate de curioşi. De trei ori la rînd izbucniră strigăte de «ura!», din peste cinci mii de piepturi. Mii de batiste fluturau deasupra mulţimii şi continuară să-l salute pe Abraham Lincoln pînă ce vasul pătrunse în apele Hudsonului, pe la vîrful peninsulei lunguieţe pe care e aşezat New York-ul.

Atunci fregata, plutind spre New Jersey pe lîngă malul drept al fluviului, acoperit de vile, trecu printre forturi, care o salutară cu salve de tun. Abraham Lincoln răspunse înălţînd şi coborînd de trei ori pavilionul american, pe care străluceau cele treizeci şi nouă de stele; apoi, schimbîndu-şi direcţia ca să intre în canalul ce se curbează spre golful format de istmul Sandy Hook, trecu de-a lungul ţărmului nisipos de pe care miile de spectatori îl aclamară încă o dată.

Alaiul de bacuri si de pilotine continua să urmeze fregata şi n-o părăsi decît în dreptul vasului-far, care arăta cu cele două ochiuri de lumină ale sale căile de acces ale New York-ului.

Era ora trei. Pilotul coborî în barcă şi se îndreptă îndată spre goeleta care îl aştepta. Cuptoarele fură înteţite; elicea bătu mai repede valurile; fregata trecu pe lîngă Long Island, dea lungul coastei joase şi gălbui, şi, la ora opt seara, după ce luminile din Fire Island se pierdură înspre nord-vest, se îndreptă cu toată viteza către apele întunecate ale Atlanticului.