ÎN CARE PHILEAS FOGG ŞI PASSEPARTOUT SE ACCEPTĂ RECIPROC, UNUL CA STĂPÂN, CELĂLALT CA SERVITOR.

În anul 1872, casa cu numărul 7 de pe Saville-row, Burlington Gardens

– casă în care în 1814 murise Sheridan – era locuită de Phileas Fogg, esq.¹, unul din membrii cei mai ciudaţi şi mai remarcabili ai Reform-Club-ului din Londra, deşi el îşi dădea, pare-se, toată osteneala să nu atragă prin nimic atenţia asupra sa.

Deci, unuia dintre cei mai mari oratori care făcuse cinste Engliterei îi urma acest Phileas Fogg, personaj enigmatic, despre care nu se ştia nimic, decât că era un om foarte generos şi unul dintre cei mai frumoşi gentlemeni din înalta societate britanică.

Se spunea despre el că seamănă cu Byron – la chip, fireşte, căci, în ceea ce priveşte picioarele, navea nici un cusur² – însă un Byron cu mustăţi şi favoriţi, un Byron pe care nimic nu putea să-l tulbure, care ar fi putut să trăiască o mie de ani fără să îmbătrânească.

Englez fără îndoială, Phileas Fogg poate că nu era totuşi londonez. Nu fusese văzut niciodată nici la Bursă, nici la Bancă, nici la vreunul din ghişeele aflate în City.

Nici în bazinele, nici în docurile Londrei nu intrase vreodată vreo navă al cărei armator să fie Phileas Fogg.

Acest gentleman nu figura în nici un consiliu de administraţie. Numele său nu răsunase niciodată la vreun colegiu de avocaţi, nici la Temple, nici la Lincoln’s-inn, nici la Gray’s-inn. El nu pledase niciodată nici la Curtea cancelarului, nici la înalta Curte de Justiţie, nici la Curtea fiscală, nici la Curtea eclesiastică. Nu era nici industriaş, nici comerciant, nici agricultor. Nu făcea parte nici din

Institutul regal al Marii Britanii, nici din Institutul Londrei, nici din Asociaţia meşteşugarilor, nici din Institutul Russel, nici din Instituţia literară din vest, nici din Institutul de Drept, nici din acea Instituţie reunită a Artelor şi Ştiinţelor, aflată sub patronajul direct al graţioasei sale maiestăţi. În sfârşit, nu aparţinea nici uneia din numeroasele societăţi care abundă în capitala Angliei, începând cu Societatea Armonica şi terminând cu Societatea entomologică, fondată în scopul principal de a distruge insectele păgubitoare.

Phileas Fogg era membru al Reform-Club-ului şi atâta tot.

Celor care s-ar mira că un gentleman atât de misterios făcea parte dintre membrii acestei onorabile asociaţii, li s-ar putea răspunde că personajul nostru fusese primit la club în urma recomandaţiei domnilor Baring-fraţii, la care el avea credit deschis. De aici, o oarecare „suprafaţă”, firească, de vreme ce toate cecurile semnate de el erau plătite la vedere, fără dificultăţi, din debitul său curent, totdeauna creditor.

Era bogat acest Phileas Fogg? Fără îndoială! însă în ce chip făcuse această avere, n-ar fi putut să spună nici omul cel mai bine informat – iar Mr. Fogg era ultimul căruia te-ai fi putut adresa pentru a-i cere lămuriri. În orice caz, omul nu era câtuşi de puţin risipitor, dar nici zgârcit, căci de câte ori trebuia întregită o sumă pentru o cauză nobilă, utilă sau generoasă, el dăruia banii fără zgomot, ba chiar anonim.

Într-un cuvânt, nimic mai puţin comunicativ decât acest gentleman. El vorbea cât mai puţin posibil – şi părea cu atât mai misterios cu cât era mai tăcut. Cu toate acestea, viaţa sa nu avea nimic ascuns. Dar gesturile şi faptele sale se repetau atât de matematic, încât imaginaţia nemulţumită a oamenilor caută ceva dincolo de ele.

Oare călătorise în viaţa lui? Pesemne da, căci nimeni nu cunoştea harta lumii mai bine decât el. Nu era colţişor, oricât de retras, despre care el, pare- se, să nu aibă cunoştinţe speciale. Câteodată, însă, în puţine cuvinte scurte şi clare, punea ordine în miile de vorbe care circulau în club pe seama călătorilor rătăciţi sau pierduţi; el arăta adevăratele probabilităţi – şi cuvintele sale parcă erau inspirate de un al doilea văz, căci evenimentele sfârşeau totdeauna prin a le justifica. Era deci un om care trebuie să fi călătorit pretutindeni – cel puţin cu închipuirea.

Totuşi se ştia sigur că de mulţi ani Phileas Fogg nu părăsise Londra. Cei care aveau cinstea de a-l cunoaşte ceva mai bine decât ceilalţi declarau că, în afară de drumul direct pe care îl străbătea în fiecare zi pentru a veni de acasă la club, nimeni nu putea pretinde să-l fi văzut vreodată în altă parte. Singurul său fel de a-şi trece timpul era lectura ziarelor şi jocul de wist.

Câştiga adesea la acest joc tăcut, aşa de potrivit cu firea lui, însă aceste câştiguri destul de serioase nu-i intrau niciodată în pungă, ci figurau în bugetul său de binefaceri. De altfel, trebuie remarcat că Mr. Fogg juca, desigur, pentru a juca, nu pentru a câştiga. Jocul era pentru el o întrecere, o luptă împotriva unei dificultăţi, o luptă fără mişcare, fără mutare din loc, fără oboseală, ceea ce se potrivea de asemenea cu caracterul său.

Nu se ştia ca Phileas Fogg să aibă o soţie, nici copii – ceea ce se poate întâmpla celor mai cumsecade oameni – nici rude, nici prieteni – ceea ce, e drept, se întâmplă mai rar. Phileas Fogg locuia singur în casa lui din Saville- row, unde nu intra nimeni. Niciodată nu se discuta nimic în ceea ce priveşte casa lui. Un singur servitor era de ajuns pentru a-l servi. Prânzind şi cinând la club, la ore fixate cronometric, în acelaşi salon, la aceeaşi masă, netratându- şi niciodată colegii, nepoftind nici un străin, el nu se întorcea decât pentru a se culca, precis la miezul nopţii, fără să se folosească vreodată de camerele confortabile pe care Reform-Club-ul le ţinea la dispoziţia membrilor săi. Din cele douăzeci şi patru de ore ale unei zile, el petrecea acasă zece, fie pentru a dormi, fie pentru a se ocupa de toaleta sa. La club, dacă se plimba, o făcea totdeauna cu un pas egal, în sala de la intrare, pardosită cu parchet de diferite culori, sau pe galeria circulară deasupra căreia se rotunjea o cupolă cu vitralii albastre, susţinută de douăzeci de coloane ionice în porfir roşu.

Pentru prânzul sau cina sa, bucătăriile, cămara, oficiul, pescăria şi lăptăria clubului furnizau bogatele lor rezerve; servitorii clubului, personaje grave, în haine negre. Încălţaţi în pantofi cu talpă de pâslă, îl serveau în farfurii de porţelan special, pe o minunată faţă de masă, din pânză de Saxonia; paharul de cherry sau porto, sau vinul roşu cu arome şi cu scorţişoară i se serveau în cupe de cristal, de o formă cum nu se mai fabrică, ale clubului, în sfârşit băuturile sale erau ţinute la temperatura cuvenită datorită gheţii clubului, gheaţă adusă cu mari sacrificii tocmai din lacurile Americii.

Dacă a trăi în aceste condiţii înseamnă a fi excentric, trebuie să admitem că excentricitatea îşi are partea ei bună.

Casa din Saville-row, fără să fie somptuoasă, se bucura de un desăvârşit confort. De altfel, având în vedere obiceiurile invariabile ale locatarului, serviciul aici se reducea la puţin. Totuşi, Phileas Fogg îi pretindea unicului său servitor o punctualitate şi regularitate extraordinară. Chiar în ziua aceea, 2 octombrie, el îl concediase pe James Forster, omul făcându-se vinovat de a-i fi adus apa de bărbierit la 84° Fahrenheit în loc de 86°, şi acum îl aştepta pe succesorul acestuia, care urma să se prezinte între orele unsprezece şi unsprezece şi jumătate.

Aşezat rigid în fotoliul său, cu picioarele lipite ca ale unui soldat la paradă, cu mâinile pe genunchi, cu corpul drept, cu capul sus, Phileas Fogg urmărea acul pendulei, instrument complicat care arăta minutele, secundele, zilele cu data lor şi anul. La unsprezece şi jumătate, nici un minut mai târziu, Mr.

Fogg urma să plece de acasă, după obiceiul său cotidian, spre a se duce la Reform-Club.

În clipa aceea se auzi ciocănind în uşa micului salon, unde se afla stăpânul casei. James Forster, servitorul concediat, se ivi în prag.

Noul servitor! vesti el.

Un flăcău de vreo treizeci de ani se arătă în uşă şi salută.

Eşti francez şi te numeşti John? îl întrebă Phileas Fogg.

Jean, dacă domnului nu-i displace! răspunse noul venit. Jean Passepartout, o poreclă cu care am rămas şi care explică însuşirile mele fireşti dt a ieşi din orice încurcătură. Cred că sunt un băiat cumsecade, domnule, însă, ca să fiu cinstit, trebuie să mărturisesc că am avut multe meserii: am fost cântăreţ ambulant, călăreţ de circ, în care calitate am făcut salturi ca Leotard şi am dansat pe frânghie ca Blondin, pe urmă, ca să dau un scop mai folositor talentelor mele, am ajuns profesor de gimnastică, şi în ultima vreme am fost sergent de pompieri la Paris; în dosarul meu am chiar incendii remarcabile. Însă iată că acum cinci ani am părăsit Franţa şi, vrând să gust viaţa de familie, am devenit valet în Anglia. Or, în clipa de faţă fiind fără serviciu şi aflând că domnul Phileas Fogg este omul cel mai punctual şi cel mai sedentar din Regatul Unit, m-am prezentat la domnia sa cu speranţa de a trăi aici liniştit şi de a-mi uita chiar şi numele de Passepartout…

Passepartout îmi place, răspunse stăpânul casei. Mi-ai fost recomandat, informaţiile despre dumneata sunt bune. Cunoşti condiţiile mele?

Da, domnule!

Bine! Ce oră este?

Ora unsprezece şi douăzeci şi două, răspunse Passepartout, după ce scoase din buzunarul jiletcii un uriaş ceas de argint.

E în urmă! observă Mr. Fogg.

Iertaţi-mă, domnule, dar nu se poate!

E în urmă cu patru minute. N-are importanţă; este de ajuns să ştii diferenţa. Deci, începând din această clipă, miercuri 2 octombrie 1872, ora unsprezece şi douăzeci şi nouă dimineaţa, te afli în serviciul meu!

Acestea zise, Phileas Fogg se ridică, luă pălăria cu mâna stângă, o puse în cap cu o mişcare de automat şi ieşi afară fără să mai adauge un cuvânt.

Passepartout auzi uşa de la stradă închizându-se o dată: ieşea noul stăpân; apoi încă o dată: ieşea la rândul lui predecesorul său, James Forster.

Passepartout rămase singur în casa din Saville-row.

Capitolul II.

ÎN CARE PASSEPARTOUT ESTE CONVINS CĂ ÎN SFÂRŞIT ŞI-A GĂSIT IDEALUL

„Pe cinstea mea, îşi zise Passepartout, la început puţin aiurit, la Madame Tussaud am văzut oameni la fel de vii ca noul meu stăpân!”

Se cuvine să spunem aici că „oamenii” doamnei Tussaud sunt figuri de ceară foarte vizitate la Londra şi cărora, într-adevăr, nu le lipseşte decât darul vorbirii.

În timpul celor câteva clipe cât se aflase în faţa lui Phileas Fogg, Passepartout îşi cercetase repede, însă cu multă grijă, viitorul stăpân. Acesta

era un bărbat care putea să aibă patruzeci de ani, cu o înfăţişare nobilă şi frumoasă, înalt, cu trupul neîngreunat, deşi ajuns la o oarecare împlinire, cu părul şi favoriţii blonzi, cu fruntea netedă, fără riduri vizibile la tâmple, cu chipul mai degrabă palid decât colorat, cu dinţi minunaţi. El părea să aibă în cel mai înalt grad acel ceva pe care fizionomiştii îl numesc „calm în acţiune”, însuşire comună tuturor celor ce fac mai multă treabă decât zgomot.

Netulburat, flegmatic, cu privirea deschisă, cu pleoapele nemişcate, Phileas Fogg era tipul desăvârşit al acelor englezi cu sânge rece, atât de des întâlniţi în Regatul Unit şi a căror atitudine oarecum studiată a fost minunat redată de penelul Angelicăi Kauffmann. Privit în diferitele acte ale existenţei sale, acest gentleman făcea impresia unei fiinţe bine echilibrate, un om corect şi stăpânit, la fel de perfect ca un cronometru al lui Leroy sau Earnshaw. Într- adevăr, Phileas Fogg era exactitudinea personificată, ceea ce se vedea limpede din „expresia picioarelor şi mâinilor sale”, căci membrele omului, ca şi ale animalelor, sunt organe capabile să exprime şi pasiunile.

Phileas Fogg era unul din acei oameni matematic exacţi, care, niciodată grăbiţi, şi totdeauna gata, fac economie de paşi şi de mişcări. El nu făcea niciodată un pas mai mult decât era necesar, ci alegea totdeauna drumul cel mai scurt. Nu-şi pierdea vremea niciodată contemplând tavanul, nu-şi permitea nici un gest inutil, nu fusese văzut niciodată mişcat sau tulburat.

Era omul cel mai puţin grăbit din lume, însă ajungea totdeauna la timp. După toate astea e lesne de înţeles că el trăia singur şi, ca să zicem aşa, fără nici un fel de relaţii sociale. Phileas Fogg ştia că în viaţă trebuie să te ciocneşti de alţii, şi cum ciocnirile te fac să întârzii, el nu se ciocnea de nimeni. În ceea ce-l priveşte pe Jean, zis Passepartout, parizian veritabil, de cinci ani de când locuia în Anglia şi făcea meseria de valet la Londra, căutase în van un stăpân de care să se poată lega.

El nu era câtuşi de puţin unul dintre acei Frontini sau Mascarilli care, cu umerii ridicaţi, cu nasul în vânt, cu privirea îndrăzneaţă, nepăsători, nu sunt decât nişte secături neruşinate. Nu. Passepartout era un băiat cumsecade, cu chipul plăcut, cu buzele cărnoase care păreau gata mereu să guste şi să sărute, o fiinţă supusă şi serviabilă, cu unul din acele capete rotunde care îţi place să-l vezi pe umerii unui prieten. Avea ochii albaştri, faţa îmbujorată, cu obrazul destul de gras ca să-şi poată vedea singur pomeţii. Voinic, cu pieptul larg, cu o musculatură vânjoasă, el se bucura de o forţă herculeană, pe care exerciţiile din tinereţe o dezvoltaseră admirabil. Părul său negru era puţin cam răvăşit. Dacă sculptorii din antichitate cunoşteau optsprezece feluri de a orândui pieptănătura Minervei, Passepartout nu cunoştea decât unul singur pentru a sa: trei mişcări de pieptene, şi pieptănătura era gata!

Prudenţa cea mai elementară te împiedică să spui dacă firea expansivă a acestui flăcău se va potrivi cu a lui Phileas Fogg. Era oare Passepartout acel servitor cu desăvârşire punctual, care îi trebuia stăpânului său?

Asta nu se putea şti înainte de a încerca.

După ce avusese, după cum se ştie, o tinereţe destul de vânturată, el visa la odihnă. Auzind cât e de lăudat spiritul metodic englezesc şi cumpănirea proverbială a gentlemenilor, flăcăul nostru venise săşi caute norocul în Anglia. Însă până acum soarta nu-l ajutase; fusese în zece case, fără să prindă rădăcini nicăieri. Peste tot stăpânii erau capricioşi, schimbători, vântură-lume, ceea ce nu mai putea să-i convină lui Passepartout. Ultimul său stăpân, tânărul lord Longsferry, membru al Parlamentului, după ce îşi petrecea nopţile în „oysters-rooms”urile din Hay-Market, se întorcea prea adesea acasă cărat în spinare de policeman. Dorind înainte de toate să-şi poată respecta stăpânul, Passepartout îndrăznise să-i adreseze câteva observaţii respectuoase, care fuseseră prost primite, şi el trebuise să plece.

Între timp auzise că Phileas Fogg, esq., căuta un servitor şi îndată se informase asupra acestui gentleman. Un personaj a cărui existenţă era aşa de regulată, care dormea totdeauna acasă, nu călătorea de loc, nu lipsea niciodată nici măcar o singură zi, nu putea decât să fie pe placul lui. Deci el se înfăţişase aici şi fusese primit în împrejurările cunoscute.

Şi astfel, când ceasul bătea unsprezece ore şi jumătate, Passepartout se găsea singur în casa din Saville-row.

Îndată el începu inspecţia, parcurgând totul de la pivniţă până la pod. Această casă curată, bine orânduită, severă, puritană, al cărei serviciu era perfect organizat, îi plăcu.

Ea îi făcu impresia unei frumoase cochilii de melc, însă o cochilie luminată şi încălzită cu gaz, căci hidrogenul carburat era îndestulător aici pentru amândouă aceste nevoi. Noul servitor găsi fără greutate, la al doilea etaj, camera care îi era destinată; era pe gustul său. Sonerii electrice şi tuburi acustice o legau cu încăperile de la parter şi de la primul etaj. Pe cămin, o pendulă electrică era în legătură cu pendula din dormitorul lui Phileas Fogg, astfel încât cele două instrumente arătau în aceeaşi clipă aceeaşi secundă.

„Aici e de mine!” îşi zise Passepartout.

Văzu, de asemenea, în camera sa, un afiş pus deasupra pendulei: era programul lui zilnic. Acesta cuprindea – începând de la ora opt dimineaţa, ora reglementară la care se trezea Phileas Fogg, până la ora unsprezece şi jumătate, când el pleca de acasă pentru a se duce să prânzească la Reform- Club – toate amănuntele serviciului, ceaiul şi friptura de la ora opt şi douăzeci şi trei, apa de bărbierit de la nouă şi treizeci şi şapte, pieptănatul de la zece fără douăzeci şi aşa mai departe. Apoi, de la ora unsprezece şi jumătate dimineaţa până la miezul nopţii1 – ora de culcare a metodicului gentleman – totul era scris, prevăzut, sistematizat. Pentru Passepartout fu o adevărată bucurie să mediteze asupra acestui program şi să-şi întipărească în minte feluritele lui puncte.

Cât priveşte îmbrăcămintea stăpânului, ea era foarte bogată şi de cea mai bună calitate. Fiecare pantalon, haină sau vestă avea un număr de ordine trecut într-un registru de intrare şi de ieşire, arătând data la care, după anotimp, acestor veşminte le venea rândul să fie îmbrăcate. Aceeaşi ordine şi pentru încălţăminte.

Pe scurt, casa din Saville-row – care trebuie să fi fost un templu al dezordinei pe timpul ilustrului, dar zăpăcitului Sheridan – confortabil cum era mobilată, anunţa o viaţă plăcută. Nu se vedea nici bibliotecă, nici cărţi care nu i-ar fi folosit la nimic domnului Fogg, atâta vreme cât Reform-Club-ul îi ţinea la îndemână două biblioteci, una de literatură, alta de drept şi politică. În dormitor se afla o casă de bani de mărime mijlocie care, prin construcţia ei, era apărată tot atât de bine de foc ca şi de furt. Nici un fel de arme în toată casa, nici o unealtă de vânătoare sau de război; totul dovedea obiceiurile cele mai paşnice.

După ce examina locuinţa în amănunţime, Passepartout îşi frecă mâinile, cu faţa lui largă înflorind de bucurie, şi repetă voios: „Aici e de mine! Bună treabă! O să mă înţeleg perfect cu Mr. Fogg! Un om de casa şi grozav de punctual; o adevărată maşină! Ei bine, n-am de ce să mă supăr că servesc o maşină!”

Capitolul III.

ÎN CARE ÎNCEPE O CONVERSAŢIE CARE AR PUTEA SĂ-L COSTE SCUMP PE PHILEAS FOGG.

Phileas Fogg părăsi casa din Saville-row la ora unsprezece şi jumătate şi, după ce puse de cinci sute şaptezeci şi cinci de ori piciorul drept înaintea piciorului stâng, şi de cinci sute şaptezeci şi şase de ori piciorul stâng înaintea celui drept, ajunse la Reform-Club, clădire vastă, pe Pall-Mall, a cărei construcţie nu costase mai puţin de trei milioane.

Noul venit se îndreptă numaidecât spre sala de mâncare, ale cărei ferestre în număr de nouă dădeau într-o frumoasă grădină cu copaci auriţi de aripa toamnei. Aici el se aşeză la masa obişnuită, unde îl aştepta tacâmul său. Prânzul era alcătuit din gustări, urmate de peşte rasol cu „reading şauce” extrem de fin, apoi un roastbeef stacojiu împodobit cu condimente

„mushroom”, o prăjitură umplută cu revent³ şi coacăze verzi, şi în sfârşit o felie de chester – totul udat cu câteva ceşti de ceai, acel excelent ceai anume cules pentru oficiul ReformClub-ului.

La douăsprezece şi patruzeci şi şapte, gentlemanul nostru se ridică de la masă şi se îndreptă spre marele salon, încăpere măreaţă, împodobită cu picturi bogat înrămate.

Aici, un servitor îi aduse ziarul Times încă nedesfăcut şi Phileas Fogg îndeplini el însuşi împovărătoarea treabă, cu o siguranţă a mâinii care dovedea o mare obişnuinţă în asemenea grea operaţiune. Lectura acestui ziar ţinu până la ora trei şi patruzeci şi cinci, iar Standard, care îi urmă, ocupă timpul lui Phileas Fogg până la cină. Cina se desfăşură în aceleaşi condiţiuni cu prânzul, numai că se adăugă „royal british şauce”.

La ora şase fără douăzeci, gentlemanul nostru reapăru în salonul cel mare şi se adânci în lectura ziarului Morning-Chronicle.

O jumătate de oră mai târziu, mai mulţi membri ai Reform-Club-ului intrară în salon şi se apropiară de căminul în care ardea un foc de cărbuni. Erau partenerii obişnuiţi ai lui Mr. Phileas Fogg, înfocaţi jucători de wist ca şi el: inginerul Andrew Stuart, bancherii John Sullivan şi Samuel Fallentin, omul de afaceri Thomas Flanagan, apoi Gauthier Ralph, unul din administratorii Băncii Angliei – personaje bogate şi respectate în acest club, care avea printre membri somităţile industriei şi finanţelor.

Ascultă, Ralph, întrebă Thomas Flanagan, ce se mai aude cu furtul acela?

Ei bine, răspunse Andrew Stuart, Banca o să rămână păgubaşă.

Ba dimpotrivă, interveni Gauthier Ralph, eu sper că o să punem mâna pe hoţ. Mai mulţi inspectori de poliţie, oameni foarte dibaci, au fost trimişi în America şi în Europa, în toate porturile principale, aşa că domnului acela îi va fi foarte greu să scape.

Dar, mă rog, se cunosc semnalmentele hoţului? întrebă Andrew Stuart.

Mai întâi că nu-i un hoţ! răspunse cu seriozitate Gauthier Ralph.

Cum să nu fie hoţ un individ care sustrage un teanc de bancnote în valoare de cincizeci şi cinci de mii de lire? (1 milion 375.000 franci).

Şi totuşi nu! stărui Ralph.

Atunci e un industriaş? întrebă John Sullivan.

Morning-Chronicle susţine că e un gentleman.

Cel ce intervenise nu era altul decât Phileas Fogg, al cărui cap apăru deasupra valului de hârtie adunat în jurul său. Zicând acestea, el îşi salută colegii, care îi răspunseră numaidecât.

Faptul de care era vorba, şi pe care diversele ziare din Regatul Unit îl comentau cu aprindere, se întâmplase cu trei zile înainte, adică la 29 septembrie. Un teanc de bancnote, reprezentând uriaşa sumă de cincizeci şi cinci de mii de lire, fusese luat de pe ghişeul casierului principal al Băncii Angliei.

Celor care îşi arătau mirarea că un asemenea furt putuse fi săvârşit atât de uşor, viceguvernatorul Băncii, Gauthier Ralph, se limita să le răspundă că în momentul acela casierul era ocupat cu înregistrarea unei încasări de trei şilingi şi şase pence, şi că bietul om nu putea să aibă ochii la toate.

Aici e cazul însă să atragem atenţia – ceea ce face faptul mai explicabil

– că această admirabilă instituţie care este „Bank of England” pare să poarte o nespus de mare grijă demnităţii publicului vizitator. Nici un fel de gardieni, nici urmă de invalizi, nici pomeneală de grilaje! Aurul, argintul, biletele de bancă sunt lăsate la vedere şi, ca să zicem aşa, la îndemâna primului venit.

Căci doar n-o să pui la îndoială onorabilitatea oricărui trecător! Unul din cei mai buni observatori ai obiceiurilor englezeşti povesteşte chiar următoarele: aflându-se odată într-una din sălile Băncii, el avu curiozitatea să vadă mai de aproape un lingou de aur, în greutate de şapte până la opt livre, care se găsea pus la vedere pe policioara de la ghişeul casierului; omul luă lingoul, îl cercetă, i-l dădu vecinului său, acesta îl dădu altuia, astfel că, trecând din mână în mână, lingoul de aur ajunse până în fundul unui coridor întunecos, şi în se întoarse la locul lui decât după o jumătate de oră, fără ca în timpul acesta casierul măcar să fi ridicat capul din hârtiile sale.

Însă, la 29 septembrie, faptele nu se petrecuseră chiar aşa: teancul de bancnote nu se mai întorsese, şi când măreţul orologiu aflat deasupra lui

„drawwing-office” sună ora cinci, vestind închiderea birourilor, Băncii Angliei nu-i mai rămăsese decât să înscrie cele cincizeci şi cinci de mii de lire la contul profit şi pierdere.

Îndată ce furtul fu constatat în toată regula, numeroşi agenţi şi detectivi, aleşi dintre cei mai pricepuţi, fură trimişi în porturile principale, la Liverpool, la Glasgow, la Le Havre, la Suez, la Brindisi, la New York şi aşa mai departe, cu promisiunea, în caz de reuşită, a unei prime de două mii de lire (50.00.0 franci) şi cinci la sută din suma care ar fi găsită. În aşteptarea informaţiilor pe care urmau să le primească în urma anchetei începute imediat, aceşti inspectori aveau deocamdată însărcinarea să observe cu întreaga luare-aminte pe toţi călătorii care veneau sau plecau.

Or, cu siguranţă, aşa cum spunea Morning-Chronicle, era cazul să se presupună că autorul furtului nu făcea parte din nici o asociaţie de hoţi din Englitera. În cursul acelei zile de 29 septembrie, un gentleman elegant, cu bune maniere, cu un aer distins, fusese văzut plimbându-se de ici-colo prin sala unde se făceau plăţile, teatrul furtului. Ancheta izbutise să stabilească destul de exact semnalmentele acestui gentleman, semnalmente care fură trimise numaidecât tuturor detectivilor din Regatul Unit şi de pe continent. Unii optimişti – şi Gauthier Ralph făcea parte dintre ei – se credeau deci îndreptăţiţi să spere că hoţul nu va scăpa.

Cum se poate presupune, această întâmplare era la ordinea zilei la Londra şi în întreaga Englitera. Se discuta cu înflăcărare pentru sau contra probabilităţilor de reuşită a poliţiei metropolitane.

Astfel, nu e de mirare că nişte membri ai ReformClub-ului discutau aceeaşi chestiune, cu atât mai mult cu cât unul din viceguvernatorii Băncii se afla printre ei.

Onorabilnl Gauthier Raloh nu se îndoia câtuşi de puţin de rezultatul cercetărilor, deoarece socotea că prima oferită avea să ascută în chip cu totul deosebit zelul şi inteligenţa agenţilor. În schimb, colegul său Andrew Stuart era departe de a împărtăşi această încredere. Discuţia continuă deci între gentlemeni, care între timp se aşezară la o masă de wist, Stuart în faţa lui Flanagan, Fallentin în faţa lui Phileas Fogg. În timpul jocului partenerii nu vorbeau, însă între partide conversaţia întreruptă reîncepea mai aprinsă.

Eu susţin că şansele sunt de partea hoţului, care nu poate să fie decât un om foarte iscusit! zise Andrew Stuart.

Haida-de! răspunse Ralph. Nu există o singură ţară în care el s-ar putea refugia. Ia te uită!

Unde ai vrea să se ducă?

Nu ştiu, răspunse Andrew Stuart. La urma urmei, pământul este destul de mare!

A fost odată!… zise cu glasul scăzut Phileas Fogg. Apoi întinse cărţile spre Thomas Flanagan şi adăugă:

E rândul dumitale să tai, domnule!

Discuţia se întrerupse iarăşi în timpul jocului; însă îndată după aceea Andrew Stuart reîncepu:

Cum adică, odată?! Ce, nu cumva pământul s-a micşorat?

Fără îndoială! interveni Gauthier Ralph. Sunt de părerea domnului Fogg. Pământul s-a micşorat, fiindcă azi îl străbaţi de zece ori mai repede decât acum o sută de ani, şi în cazul de care ne ocupăm tocmai asta va face ca cercetările să se desfăşoare mai repede.

Uşurând de asemenea fuga hoţului.

Rândul dumitale să joci, domnule Stuart! zise Phileas Fogg.

Însă neîncrezătorul Stuart nu era convins, aşa că, odată partida sfârşită, el reîncepu:

Domnule Ralph, trebuie să mărturisesc că ai găsit un fel glumeţ de a spune că pământul s-a micşorat! Adică pentru că azi îl poţi înconjura în trei luni… În numai optzeci de zile! îl întrerupse Phileas Fogg.

Într-adevăr, domnilor, adăugă John Sullivan, optzeci de zile, de când porţiunea între Rothal şi Allahabad a fost dată în circulaţie pe „Great Indian peninsular railway”. Iată aici socoteala făcută în această privinţă de Morning- Chronicle:

De la Londra la Suez, prin Mont Cenis şi Brindisi, drum de fier şi vapor… 7 zile de la Suez la

Bombay, vapor…13 zile de la Bombay la Galcutta, drum de fier… 3 zile de la Galcutta la Hong

Kong (China), vapor…13 zile de la Hong Kong la Yokohama (Japonia), vapor… 6 zile de la Yokohama la San Francisco, vapor. 22 zile de la San Francisco la New York, drum de fier… 7 zile de la New York la Londra, vapor şi drum de fier… 9 zile.

Total. 80 zile

Da, optzeci de zile, însă fără să pui la socoteală timpul prost, vântul contrariu, naufragiile, deraierile şi toate celelalte! strigă Andrew Stuart, pierzând din neatenţie un at?

Ba totul e socotit, răspunse Phileas Fogg, continuând să joace, căci, de data asta, discuţia nu mai respecta wist-ul.

Chiar şi dacă hinduşii sau indienii scot şinele?! strigă iar Andrew Stuart. Chiar dacă opresc trenurile, pradă vagoanele şi-i scalpează pe călători?!

Chiar dacă! răspunse Phileas Fogg. Apoi, dând cărţile pe faţă, vesti: Două atu-uri! Andrew Stuart, care trebuia să împartă cărţile, obiectă: Teoretic, ai dreptate, domnule Fogg, însă în practică… În practică la fel, domnule Stuart.

Tare aş vrea să te văd făcând această ispravă!

Nu depinde decât de dumneata; hai să plecăm împreună.

Ferească Dumnezeu! strigă Stuart. Dar aş paria pe patru mii de lire (100.000 fr.) că o asemenea călătorie, în asemenea condiţii, este imposibilă.

Dimpotrivă, e foarte posibilă! răspunse Mr. Fogg.

Ei bine, fă-o!

Ocolul pământului în optzeci de zile?

Da.

Mă învoiesc!

Şi când pleci?

Numaidecât!

Asta e o nebunie! strigă încă o dată Andrew Stuart, care începea să se simtă jignit de încăpăţânarea partenerului său. Hai să lăsăm asta! Mai bine să ne continuăm jocul.

Atunci, te rog, fii bun şi dă cărţile încă o dată, fiindcă le-ai dat greşit! răspunse Phileas Fogg.

Andrew Stuart adună cărţile cu înfrigurare; apoi deodată le puse pe masă şi izbucni:

Ei bine, da, domnule Fogg, pariez pe patru mii de lire…!

Dragul meu Stuart, linişteşte-te! interveni Fallentin. Nu-i serios ce faci!

Când am spus că pun rămăşag, nu poate fi decât serios! răspunse Andrew Stuart.

Fie! încuviinţă Mr. Fogg. Apoi se întoarse spre colegii săi: Domnilor, am douăzeci de mii de lire (500.000 fr.) depuse la fraţii Baring. Îi risc bucuros… Douăzeci de mii de lire! exclamă John Sullivan.

Douăzeci de mii de lire pe care le poţi pierde din cauza unei întârzieri neprevăzute!

Nu există neprevăzut! răspunse simplu Phileas Fogg.

Domnule Fogg, dar aceste optzeci de zile n-au fost calculate decât ca un minimum de timp!

Un minimum bine folosit e prea de ajuns.

Însă, pentru a nu-l depăşi, trebuie să sari matematic din tren în vapor şi din vapor în tren! Voi sări matematic.

Glumeşti!

Un adevărat englez nu glumeşte niciodată, când e vorba de ceva atât de serios ca un rămăşag, răspunse Phileas Fogg. Pun prinsoare, pe douăzeci de mii de lire, cu oricine doreşte, că voi face ocolul pământului în nu mai mult de optzeci de zile, adică în o mie nouă sute douăzeci de ore, sau în o sută cincisprezece mii două sute de minute. Primiţi?

Primim! răspunseră domnii Stuart, Fallentin, Sullivan, Flanagan şi Ralph, după ce se înţeleseră între ei.

Bine! încheie Mr. Fogg. Trenul de Dover pleacă la ora opt şi patruzeci şi cinci. Voi lua acest tren.

Chiar în seara asta? întrebă Stuart.

Chiar în seara asta! răspunse Phileas Fogg. Apoi, uitându-se într-un calendar de buzunar, adăugă:

Deci, fiindcă astăzi este miercuri, 2 octombrie, va trebui să fiu înapoi la Londra, în acest salon al Reform-Club-ului, sâmbătă, 21 decembrie, la ora opt şi patruzeci şi cinci seara, fără de care cele douăzeci de mii de lire depuse în clipa de faţă la fraţii Baring vă vor aparţine de fapt şi de drept, domnilor. Iată un cec asupra acestei sume.

Îndată fu întocmit un act scris asupra rămăşagului şi cei şase cointeresaţi îl semnară; Phileas Fogg era netulburat. Desigur, el nu pusese rămăşag pentru a câştiga – şi dacă nu angajase decât douăzeci de mii de lire, adică jumătate din avutul său, o făcuse numai fiindcă prevedea că avea să cheltuiască cealaltă jumătate pentru a sfârşi cu bine acest greu, ca să nu spunem irealizabil, proiect. Cât despre adversarii săi, aceştia păreau tulburaţi, dar nu din cauza sumei puse în joc, ci fiindcă aveau un fel de mustrări de cuget să lupte în asemenea condiţiuni.

Tocmai atunci ceasul bătea ora şapte: i se propuse domnului Fogg să suspende jocul pentru a-şi putea face pregătirile de plecare.

— Sunt gata în orice clipă! răspunse netulburatul gentleman. Şi începu să împartă cărţile. Caro! spuse el. Rândul dumitale, domnule Stuart.

download carte PDF