VOLUMUL II

AVENTURA CARBUNCULULUI ALBASTRU

L-am vizitat pe prietenul meu Sherlock Holmes în a doua zi de Crăciun, cu intenţia de a-i transmite obişnuitele urări. Stătea întins pe sofa, într-un halat violet, cu un suport de pipe în dreapta şi o grămadă de ziare mototolite la îndemână, care fuseseră evident citite recent. Lângă canapea se afla un scaun de lemn, iar pe colţul spetezei acestuia atârna o pălărie din fetru tare, foarte ponosită şi deloc decentă, care arăta şi mai rău din pricina folosinţei îndelungate, şi era crăpată în câteva locuri. Lupa şi forcepsul care se aflau pe scaun indicau că pălăria fusese suspendată în acest mod în scopul examinării.

• Eşti ocupat, am spus eu. Poate te întrerup.
• Deloc. Sunt fericit să am un prieten cu care să pot discutarezultatele cercetărilor mele. Chestiunea este una totalmente neînsemnată, a indicat brusc cu degetul mare pălăria cea veche, însă prezintă unele aspecte care nu sunt în întregime lipsite de interes, şi care sunt chiar instructive.

M-am aşezat în fotoliul său şi mi-am încălzit mâinile în faţa focului ce trosnea, căci se lăsase un îngheţ pătrunzător, iar ferestrele erau acoperite de cristale de gheaţă.

• Presupun, am remarcat, că, aşa simplu precum pare, acest lucruare legătură cu moartea cuiva, că este indiciul care te va îndruma să găseşti soluţia vreunui mister şi să pedepseşti vreo crimă.
• Nu, nu. Nici o crimă, a spus Sherlock Holmes, râzând. Doarunul din acele micuţe incidente bizare care au loc atunci când patru milioane de fiinţe se îmbrâncesc una pe alta în perimetrul câtorva kilometri pătraţi. Date fiind acţiunile şi reacţiile unui asemenea furnicar de oameni, te poţi aştepta la orice combinaţie posibilă de evenimente, şi pot apărea o mulţime de mici probleme izbitoare şi stranii, fără să fie însă criminale. Am avut deja experienţa unora de acest gen.
• Întro asemenea măsură, am remarcat eu, că din ultimele şasecazuri la care se referă însemnările mele, trei nu au fost, legal vorbind, deloc nişte crime.
• Exact. Faci aluzie la încercarea mea de a recupera hârtiile Irenei

Adler, la cazul ciudat al domnişoarei Mary Sutherland şi la aventura bărbatului cu buza răsfrântă. Ei bine, n-am nici o îndoială că această mică chestiune va intra în aceeaşi categorie inocentă. Îl ştii pe Peterson, comisionarul?

• Da.
• Acest trofeu îi aparţine.
• Este pălăria lui?
• Nu, nu, el a găsito. Proprietarul ei este necunoscut. Te implorsă nu o priveşti ca pe o pălărie boţită ci ca pe o problemă intelectuală. Dar să-ţi spun în primul rând cum a ajuns aici. A apărut în dimineaţa zilei de Crăciun, însoţită de o gâscă grasă, care sunt sigur că se prăjeşte în acest moment pe foc la Peterson acasă. Faptele sunt acestea: cam pe la patru în dimineaţa de Crăciun, Peterson, care este, aşa cum ştii, un tip foarte onest, se întorcea de la un mic chef şi se îndrepta spre casă pe drumul Tottenham Court. La lumina gazului, a văzut în faţa lui un bărbat mai degrabă înalt, clătinându-se uşor şi cărând o gâscă albă atârnată de umăr Când ajunsese la colţul străzii Godge, a izbucnit o ceartă între acest necunoscut şi un mic grup de huligani. Unul dintre aceştia i-a răsturnat pălăria, fapt pentru care el şi-a ridicat bastonul să se apere şi, balansându-l deasupra capului, a făcut ţăndări vitrina din spatele său. Peterson s-a grăbit înainte pentru a-l apăra pe necunoscut de cei care îl asaltau; dar bărbatul, şocat de faptul că spărsese vitrina şi văzând o persoană în uniformă, care arăta oficial, alergând spre el, şi-a scăpat gâscă, a luat-o la fugă şi a dispărut prin labirintul de străduţe care se află în spatele drumului Tottenham Court. La apariţia lui Peterson, huliganii au fugit şi ei, astfel încât acesta a rămas stăpânul câmpului de bătălie şi de asemenea al prăzii în urma victoriei, sub forma acestei pălării boţite şi a unei gâşte de Crăciun absolut ireproşabile.
• Pe care desigur lea înapoiat proprietarului?
• Dragul meu tovarăş, tocmai asta e problema. Este adevărat căpe o mică felicitare ce fusese legală de piciorul stâng al păsării era scris „Pentru Dna Henry Baker”, şi este de asemenea adevărat că iniţialele

„H.B.” se află şi pe căptuşeala pălăriei, dar întrucât există câteva mii de Baker şi câteva sute de Henry Baker în acest oraş al nostru, nu este uşor să înapoiezi obiectele pierdute de vreunul dintre ei.

• Ce a făcut atunci Peterson?
• Mia adus mie atât pălăria cât şi gâsca, ştiind că mă intereseazăchiar şi cele mai mici probleme. Am ţinut gâsca până în această dimineaţă, când a devenit vădit că, în ciuda uşorului îngheţ, ar fi bine să fie mâncată fără întârziere. Cel care a găsit-o a luat-o prin urmare cu el pentru a-i împlini destinul ultim de gâscă, în timp ce eu reţin în continuare pălăria domnului necunoscut, care şi-a pierdut cina de Crăciun.
• Nu a dat vreun anunţ?
• Nu.
• Atunci, ai vreun indiciu în privinţa identităţii sale?
• Numai în măsura în care îl pot deduce.
• Pe baza pălăriei?
• Exact.
• Dar glumeşti. Ce poţi înţelege din acest vechi fetru mototolit?
• Iatămi lupa. Îmi cunoşti metodele. Tu ce poţi înţelege privindindividualitatea bărbatului care a purtat acest obiect?

Am luat obiectul zdrenţuit în mâini şi l-am întors cu un fel de milă. Era o pălărie neagră foarte comună, de obişnuita formă rotundă, tare şi arătând şi mai rău din pricina purtatului. Căptuşeala fusese de mătase roşie, dar era foarte decolorată. Nu avea pe ea numele celui care o făcuse, însă, aşa cum remarcase Holmes, iniţialele „H.B.” erau mâzgălite pe o parte. Borul fusese găurit pentru a se introduce ceva care s-o ţină, dar elasticul lipsea. În rest, era crăpată, excesiv de prăfuită şi pătată în câteva locuri, deşi părea să fi fost făcută o încercare de a ascunde părţile decolorate, mânjindu-le cu cerneală.

• Nu pot vedea nimic, am spus eu, dândui-o înapoi prietenuluimeu.
• Din contră, Watson, poţi vedea totul. Nu reuşeşti, însă, săraţionezi pe baza a ceea ce vezi. Eşti prea timid în privinţa inferenţelor pe care le faci.
• Atunci, te rog, spunemi ce poţi infera pe baza acestei pălării?

A ridicat-o şi s-a uitat la ea în ciudata sa manieră introspectivă, care îi era caracteristică.

• Este poate mai puţin sugestivă decât ar fi putut fi, a remarcat el,şi totuşi există câteva inferenţe care sunt foarte clare, şi altele câteva care sunt cel puţin foarte probabile. Dacă ne luăm după aparenţe, este fireşte evident că bărbatul era foarte intelectual şi de asemenea că a fost cât se poate de prosper în ultimii trei ani, deşi trece acum printro perioadă foarte proastă. A fost prevăzător, însă acum este mai puţin decât înainte, ceea ce sugerează un regres moral, care luat împreună cu declinul sorţii sale, pare să indice influenţa nefastă a ceva asupra lui, probabil a băuturii. Aceasta poate fi de asemenea explicaţia faptului evident că soţia lui a încetat să-l iubească.
• Dragul meu Holmes!
• Şia păstrat însă într-o anumită măsură respectul de sine, acontinuat el, ignorându-mi protestele. Este un om care duce o viaţă sedentară, iese puţin, nu mai face sport deloc, este de vârstă mijlocie, are părul cărunt pe care şi l-a tăiat de câteva zile şi pe care şi-l dă cu briantină. Acestea sunt faptele mai evidente care pot fi deduse pe baza acestei pălării. De asemenea, că este extrem de improbabil să aibă gaz în casă.
• Holmes, cu siguranţă, glumeşti.
• Deloc. Este posibil ca, chiar şi acum, când îţi dau acesterezultate, să nu fii capabil să vezi cum am ajuns la ele?
• Nu mă îndoiesc deloc că sunt foarte stupid, dar trebuie săţimărturisesc că nu sunt capabil să te urmez. De exemplu, cum ai dedus că acest bărbat era intelectual?

Drept răspuns, Holmes şi-a trântit pălăria pe cap. I-a venit direct peste frunte, oprindu-i-se pe nas.

• Este o chestiune de volum, a spus el; un om cu un creier atât demare trebuie că are ceva în el.
• Declinul sorţii sale, atunci?
• Această pălărie e veche de trei ani. Aceste boruri plate, răsucitepe margini, au apărut atunci. Este o pălărie de cea mai bună calitate. Uităte la panglica de mătase în dungi şi la căptuşeala excelentă. Dacă acest om şi-a permis să cumpere o pălărie atât de scumpă acum trei ani, şi nu a avut nici o altă pălărie de atunci încoace, cu siguranţă a coborât pe scara socială.
• Ei bine, aceastai, fireşte, destul de clar. Dar în privinţaprevederii şi a regresului moral?

Sherlock Holmes a râs.

• Iată prevederea, a spus el, punânduşi degetul pe micul disc şicopca unde ar fi trebuit să fie prinsă siguranţa pălăriei. Nu se află niciodată acolo când o cumperi. Dacă acest om a comandat aşa ceva, aceasta semnifică prevedere într-o anumită măsură, dat fiind că s-a îngrijit să ia această măsură de precauţie împotriva vântului. Dar întrucât vedem că a rupt elasticul şi nu a încercat să-l înlocuiască, este clar că acum are mai puţin spirit de prevedere decât înainte, ceea ce face dovada unei naturi slăbite. Pe de altă parte, a încercat să ascundă unele din aceste pete de pe fetru mânjindule cu cerneală, ceea ce este un semn că nu şi-a pierdut total respectul de sine.
• Raţionamentul tău este cu siguranţă plauzibil.
• Celelalte puncte, cum că este de vârstă mijlocie, că are părulgrizonant, pe care şi la tăiat recent, şi că foloseşte briantină, pot fi toate înţelese examinând cu atenţie partea inferioară a căptuşelii. Lupa scoate la iveală un mare număr de fire de păr, tăiate de foarfecele bărbierului. Toate par a fi lipicioase şi există un miros distinct de briantină. Acest praf vei observa, nu este acela nisipos şi gri de pe stradă ci praful pufos şi cafeniu din casă, ceea ce arată că a fost atârnată înăuntru în cea mai mare parte a timpului, în timp ce urmele de umezeală de pe interior constituie o dovadă categorică că cel care a purtat-o transpira foarte mult şi că, prin urmare, nu prea putea fi într-o stare fizică bună.
• Dar soţia lui, ai spus că a încetat săl iubească.
• Această pălărie nu a fost periată timp de săptămâni. Dacă tevăd, dragul meu Watson, cu praful acumulat de o săptămână pe pălărie şi dacă soţia ta te lasă să ieşi întro asemenea stare, o să mă tem că şi tu ai fost îndeajuns de nenorocit să pierzi afecţiunea soţiei tale.
• Dar poate fi celibatar.
• Nu cred, ducea gâsca acasă soţiei lui ca ofrandă a păcii.Aminteşteţi felicitarea de pe piciorul păsării.
• Ai un răspuns la toate. Dar cum naiba ai putut deduce că nu aregaz?
• O pată de seu, sau chiar două pot apărea din întâmplare; darcând văd nu mai puţin de cinci, cred că poate exista puţină îndoială că individul este în contact frecvent cu seul arzând, probabil urcă scările noaptea cu pălăria întro mână şi o lumânare ce se scurge în cealaltă. Oricum, nu putea să se păteze cu seu de la lumina de gaz. Eşti satisfăcut?
• Păi, este foarte ingenios, am spus eu, râzând. Dar întrucât, aşacum ai spus acum, nu a fost comisă nici o crimă şi nu sa făcut nici un rău cu excepţia pierderii unei gâşte, toate acestea par a fi mai degrabă o pierdere de energie.

Sherlock Holmes deschisese gura să-mi răspundă, când uşa s-a deschis brusc şi Peterson, comisionarul, s-a năpustit în apartament, cu obrajii înroşiţi şi faţa unuia mut de uimire.

• Gâsca, domnule Holmes! Gâsca, domnule!, a căscat el gura.
• Ei? Cei cu ea, atunci? A înviat şi a zburat pe uşa de labucătărie? Holmes s-a răsucit pe sofa ca să vadă mai bine faţa agitată a omului.
• Iată, domnule! Ia vedeţi ce a găsit soţia mea în guşa ei! A întinsmâna arătândune în mijlocul palmei o piatră ce scânteia extrem de puternic, ceva mai mică decât un bob de fasole, dar de o asemenea puritate şi strălucire că lucea ca ceva electric în căuşul întunecat al mâinii sale.

Sherlock Holmes s-a ridicat cu un fluierat.

• Pe Joe, Peterson!, a spus el, aceasta este realmente o comoarădescoperită întâmplător. Presupun că ştii ce este?
• Un diamant, domnule? O piatră preţioasă. Taie sticla ca şi cumar fi chit.
• Este mai mult decât o piatră preţioasă. Este piatra preţioasă.
• Nu cumva carbunculul albastru al Contesei de Morcar!, amstrigat eu.
• Exact acela. Fireşte că îi ştiu dimensiunile şi forma, dat fiind căam citit anunţul despre el în The Times în fiecare zi în ultima vreme. Este absolut unic, iar valoarea lui poate fi doar presupusă, dar recompensa de 1.000 de lire nu este cu siguranţă nici măcar a douăzecea parte din preţul lui pe piaţă.
• O mie de lire! Dumnezeule mare şi bun! Comisionarul a căzutpe un scaun, holbânduse de la unul la altul.
• Aceasta este recompensa, şi am motivele mele să cred că existănişte consideraţii de ordin sentimental în fundal, care ar faceo pe contesă să renunţe la jumătate din averea ei numai să poată să-şi recupereze piatra.
• A fost pierdută, dacă îmi amintesc corect, la hotelulCosmopolitan, am remarcat eu.
• Chiar aşa este, în 22 decembrie, exact acum cinci zile. JohnHorner, un instalator, a fost acuzat că ar fi sustraso din cutia de bijuterii a doamnei.

Dovezile împotriva lui au fost atât de puternice că acest caz a fost supus consideraţiei tribunalului. Am o relatare referitoare la aceasta aici, cred. A scotocit printre ziare, uitându-se la date până când în final a desfăcut unul, l-a împăturit în două şi a citit următorul paragraf:

„Furtul bijuteriei de la hotelul Cosmopolitan. John Horner, 26 de ani, instalator, a fost arestat, fiind acuzat de afi sustras pe 22 a lunii curente din cutia de bijuterii a contesei de Morcar valoroasa piatră cunoscută sub numele de Carbunculul Albastru. James Ryder, servitorul principal al hotelului, a făcut o depoziţie potrivit căreia l-a introdus pe Horner în camera de toaletă a contesei de Morcar în ziua furtului, pentru ca acesta să sudeze a doua bară a grătarului, care se desprinsese. A rămas puţin cu Horner, dar a fost, în cele din urmă chemat, altundeva. Când s-a întors, a descoperit că Horner dispăruse, că biroul fusese forţat şi că micuţa casetă de marochin în care, din câte s-a aflat mai târziu, contesa obişnuia să-şi ţină bijuteriile, zăcea goală pe masa de toaletă. Ryder a dat imediat alarma, iar Horner a fost arestat în aceeaşi seară; dar piatra nu a putut fi găsită nici asupra persoanei sale nici în locuinţa lui. Catherine Cusack, servitoarea contesei, a depus mărturie că a auzit strigătul de consternare al lui Ryder atunci când acesta a descoperit furtul, şi că s-a năpustit în cameră unde lucrurile stăteau aşa cum au fost descrise de martorul din urmă. Inspectorul Bradstreet din divizia B a depus mărturie cum a decurs arestarea lui Horner, care s-a luptat disperat şi şi-a susţinut cu putere nevinovăţia. Existând dovezi ale unei condamnări anterioare, magistratul a refuzat să se ocupe de delict în mod sumar, înaintându-l spre atenţie tribunalului. Horner, care dădea semne de emoţie puternică în timpul procedurii, a leşinat auzind această decizie şi a fost transportat afară din tribunal.”

• Hm! Cam atât în ce priveşte poliţia tribunalului, a spus Holmesgânditor dând ziarul la o parte. Problema pe care o avem de rezolvat acum este şirul evenimentelor ce a dus de la cutia de bijuterii forţată la guşa unei gâşte de pe drumul Tottenham Court. Vezi, Watson, micile noastre deducţii au luat pe neaşteptate un aspect mai important şi mai puţin nevinovat. Iată piatra; piatra a apărut din gâscă, iar gâsca a apărut de la domnul Henry Baker, domnul cu o pălărie uzată şi toate celelalte caracteristici cu care team plictisit. Prin urmare, acum trebuie să încercăm foarte serios să-l găsim pe acest domn şi să vedem ce rol a jucat în acest mic mister. Pentru a face aceasta, trebuie să încercăm mai întâi cele mai simple mijloace, iar acestea constau fără îndoială întrun anunţ în toate ziarele de seară. Dacă acesta dă greş, o să recurg la alte metode.
• Ce o să spui?
• Dămi un creion şi bucata aceea de hârtie. Acum, aşa: „Găsite lacolţul străzii Godge o gâscă şi o pălărie de fetru neagră. Domnul Henry Baker le poate lua venind la 6:30 în această seară pe strada Baker, nr.221B.” Este clar şi concis. - Foarte. Dar îl va citi?
• Păi sigur o să fie atent la ziare, întrucât pentru un om săracpierderea a fost una serioasă. Evident, a fost atât de înfricoşat de ghinionul lui de a sparge vitrina şi de apropierea lui Peterson că nu sa gândit la nimic altceva decât să fugă, dar de atunci încoace trebuie că a regretat amarnic impulsul care l-a făcut să-şi scape pasărea. Iar, introducerea numelui său îl va face să vadă anunţul, căci toţi cei care-l cunosc îi vor atrage atenţia asupra lui. Poftim, Peterson, repede-te la agenţia de publicitate şi dă acest anunţ în ziarele de seară.
• În care din ele, domnule?
• O, în The Globe, Star, Pall Mall, St. James’s, EveningNewsStandard, Echo şi oricare altele care îţi vin în minte.
• Foarte bine, domnule. Iar această piatră?
• Ah, da, o să ţin piatra. Mulţumesc. Şi, Peterson, pur şi simplucumpără o gâscă pe drumul de întoarcere şi laso la mine, căci trebuie să avem una pentru a i-o da acestui domn în locul celei pe care o înfulecă acum familia ta.

După ce comisionarul a plecat, Holmes a luat piatra, ţinând-o la lumină.

• Este un lucru frumos, a spus el. Uităte numai cum luceşte şiscânteiază. Fireşte, este nucleul şi centrul crimei. Orice piatră bună este aşa ceva. Sunt momelile favorite ale diavolului. În cazul pietrelor mai mari şi mai vechi, fiecare faţetă înseamnă o faptă sângeroasă. Această piatră nu are încă douăzeci de ani. A fost găsită în malul fluviului Amoy în sudul Chinei, şi este neobişnuită prin aceea că are toate caracteristicile carbunculului, cu excepţia faptului că are culoarea albastră în loc de roşu rubiniu. În ciuda lipsei sale de vechime, a avut deja un trecut sinistru. Această piatră de 2,6 grame din cărbune cristalizat a provocat două crime, un atac cu vitriol, o sinucidere şi câteva jafuri. Cine s-ar putea gândi că o jucărie atât de frumoasă ar putea să te ducă la spânzurătoare şi închisoare? O s-o închid acum în seiful meu, şi o să-i trimit un rând contesei să-i spun că o avem.
• Crezi că acest om, Horner, este nevinovat?
• Nu pot spune.
• Ei bine, atunci, crezi că celălalt, Henry Baker, a avut ceva deaface cu aceasta?
• Cred că este mai probabil ca Henry Baker să fie un om absolutnevinovat, care na avut nici cea mai mică idee că pasărea pe care o ducea avea o valoare mult mai mare decât dacă ar fi fost făcută din aur masiv. Voi afla însă aceasta pe baza unui test foarte simplu, dacă ni se răspunde anunţului.
• Şi nu poţi face nimic până atunci?
• Nimic.
• În acest caz, o sămi văd de ocupaţia obişnuită. Dar o să măîntorc deseară la ora pe care ai menţionat-o, căci vreau să văd soluţia unei probleme atât de încurcate.
• Voi fi foarte bucuros să te văd. Iau cina la şapte. Cred că o să amsitar. Apropo, date fiind întâmplările din urmă, poate ar trebui săi cer doamnei Hudson să-i cerceteze guşa.

Am fost reţinut de un caz şi de abia după şase jumătate am ajuns din nou pe strada Baker. Pe când mă apropiam de casă, am zărit un bărbat înalt cu o bonetă scoţiană şi o manta încheiată până la bărbie aşteptând afară în semicercul strălucitor proiectat de fereastră. Exact când am sosit, uşa a fost deschisă şi am fost conduşi în camera lui Holmes.

• Sunteţi domnul Henry Baker, presupun, a spus el, ridicândusedin fotoliu şi salutându-l pe vizitator, cu aerul său amabil care îi venea atât de uşor şi prompt. Vă rog luaţi acest scaun lângă foc, domnule Baker. Este o noapte rece, şi observ că circulaţia dumitale este mai obişnuită cu vara decât cu iarna. Ah, Watson, ai picat exact la momentul potrivit. Aceasta este pălăria dumitale, domnule Baker?
• Da, domnule, aceasta este fără îndoială pălăria mea.

Era un bărbat mare cu umeri rotunzi, un cap masiv şi o faţă lată, inteligentă, terminându-se într-o barbă castanie, încărunţită şi ascuţită. O roşeaţă pe nas şi obraji şi tremurul uşor al mâinii întinse mi-au adus în minte presupunerea lui Holmes privind obiceiurile acestuia. Redingota sa neagră demodată era încheiată la toţi nasturii, avea gulerul ridicat, iar încheieturile uscăţive i se iveau din mâneci, fără să se vadă vreo manşetă sau cămaşă. Vorbea într-o manieră înceată şi sacadată, alegându-şi cuvintele cu grijă, şi făcea pe ansamblu impresia unui om învăţat care a fost bătut de soartă.

• Am păstrat aceste lucruri câteva zile, a spus Holmes, pentru că amaşteptat să găsim vreun anunţ de la dumneata în care săţi dai adresa.

Nu înţeleg de ce nu aţi făcut-o.

Vizitatorul nostru a râs mai degrabă ruşinat.

• Nu prea am avut aşa de mulţi şilingi pe cât obişnuiam să amodată, a remarcat el. Nam avut nici o îndoială că banda de huligani care m-a atacat a luat cu ea atât pălăria cât şi gâscă. N-am vrut să cheltuiesc mai mulţi bani în încercarea lipsită de speranţă de a le recupera.
• Foarte firesc. Apropo, în ceea ce priveşte pasărea, am fostobligaţi so mâncăm.
• Aţi mâncato?! Vizitatorul s-a ridicat pe jumătate de pe scaunulsău, în tulburarea care la cuprins.
• Da, nar fi folosit nimănui să n-o fi făcut. Dar presupun căaceastă gâscă de pe bufet, care are cam aceeaşi greutate şi este absolut proaspătă, va fi la fel de bună pentru dumneata?
• Oh, sigur, sigur, a răspuns domnul Baker cu un oftat de uşurare.
• Fireşte, avem încă penele, picioarele, guşa şi aşa mai departedin pasărea dumitale, prin urmare dacă doriţi… Omul a izbucnit întrun râs puternic.
• Aş putea să le folosesc ca suveniruri ale aventurii mele, a spusel, dar dincolo de asta nu pot vedea la ce miar putea sluji părţile împrăştiate ale fostei mele cunoştinţe. Nu, domnule, cred că, având permisiunea dumitale, o să-mi limitez atenţia la excelenta pasăre pe care o zăresc pe bufet.

Sherlock Holmes mi-a aruncat o privire ascuţită, dând uşor din umeri.

• Iatăvă pălăria, atunci, şi pasărea, a spus el. Apropo, v-arderanja să-mi spuneţi de unde aţi procurat-o pe cea din urmă? Sunt întrucâtva expert în păsări de curte, şi rar am mai văzut o gâscă atât de bine făcută.
• Fireşte, domnule, a spus Baker, care se ridicase şi îşi vârâseposesiunea nou însuşită sub braţ. Suntem câţiva care frecventăm hanul Alpha, în apropiere de Muzeu, stăm chiar în muzeu în timpul zilei, înţelegeţi. În acest an, buna noastră gazdă, pe nume Windigate, a format un club al gâştelor, prin intermediul căruia, în schimbul câtorva pence pe săptămână urma să primim fiecare câte o pasăre la Crăciun. Miam plătit corect banii, iar restul vă este cunoscut. Vă sunt foarte îndatorat, domnule, căci o bonetă scoţiană nu se potriveşte nici cu vârsta, nici cu seriozitatea mea.

Într-o manieră comic de pompoasă, s-a înclinat solemn în faţa noastră şi a plecat.

• Asta în ceea cel priveşte pe domnul Baker, a spus Holmes, dupăce a închis uşa în urma lui. Este cât se poate de sigur că nu ştie absolut nimic despre această chestiune. Ţi-e foame, Watson?
• Nu în mod deosebit.
• Atunci îţi sugerez să ne transformăm cina în supeu şi să urmămacest indiciu cât este încă cald.
• Neapărat.

Era o noapte extrem de rece, deci ne-am pus mantalele şi ne-am înfăşurat fulare în jurul gâturilor. Afară, stelele străluceau rece pe cerul fără nori, iar respiraţia trecătorilor străpungea aerul ca nişte împuşcături. Paşii noştri răsunau clar şi zgomotos pe când ne deplasam ritmic prin cartierul doctorilor, strada Wimpole, strada Harley şi astfel prin strada Wigmore în strada Oxford. Într-un sfert de oră am ajuns în Bloomsbury la hanul Alpha, care este un mic han pe colţul uneia din străzile care intră în Holborn. Holmes a deschis uşa bufetului şi a comandat două pahare de bere proprietarului rumen la faţă, cu şorţ alb.

• Dacă este la fel de bună ca gâştele dumneavoastră, bereadumitale trebuie să fie excelentă, a spus el.
• Gâştele mele! Omul a părut a fi surprins.
• Da. Am vorbit numai acum o jumătate de oră cu domnul HenryBaker, care a fost membru al clubului dumneavoastră de gâşte.
• Ah! Da, înţeleg. Dar vedeţi, domnule, nu sunt gâştele noastre.
• Aşa! Ale cui sunt atunci?
• Păi, am cumpărat două duzini de la un vânzător din CoventGarden.
• Realmente? Îi ştiu pe unii dintre ei. Despre care e vorba?
• Numele lui este Breckinridge.
• Ah! Nul cunosc. Păi în sănătatea dumitale, domnule, şi pentruprosperitatea casei dumitale. Noapte bună.
• Acuma, în ceea cel priveşte pe domnul Breckinridge, acontinuat el, încheindu-se la manta când am ieşit în aerul îngheţat. Ţine minte, Watson, că deşi avem un lucru atât de simplu ca o gâscă la un capăt al acestui lanţ, avem la celălalt un om care va primi cu siguranţă şapte ani de închisoare, dacă nu îi putem dovedi nevinovăţia.

Este posibil ca investigaţia noastră să-i confirme numai vinovăţia, dar în orice caz, urmăm o pistă care a fost trecută cu vederea de poliţie şi care ne-a fost oferită de o şansă neobişnuită. Hai s-o urmăm până la capăt. Cu feţele spre sud, deci, şi marş rapid!

Am traversat Holborn, am luat-o pe strada Endell şi astfel, printr-un zigzag de străzi murdare, am ajuns în piaţa Covent Garden. Una dintre prăvăliile cele mai mari avea pe ea numele lui Breckinridge, iar proprietarul, un bărbat cu o faţă ascuţită ca de cal şi cu nişte favoriţi îngrijiţi ajuta un băiat să tragă obloanele.

• Bună seara. Este o noapte rece, a spus Holmes.

Vânzătorul a dat din cap, aruncând o privire întrebătoare spre tovarăşul meu.

• Nu mai aveţi gâşte, din câte văd, a continuat Holmes, arătândlespezile de marmură goale.
• O să aveţi cinci sute mâine dimineaţă.
• Asta nu mă ajută.
• Păi, mai sunt câteva pe tejgheaua luminată de gaz.
• Ah, dar dumneavoastră miaţi fost recomandat.
• De cine?
• De proprietarul lui Alpha.
• O, da. Iam trimis două duzini.
• Au fost nişte păsări excelente. De unde leaţi procurat?

Spre surpriza mea, întrebarea i-a provocat vânzătorului o ieşire de furie.

• Acuma, domnule, a spus el, ţinând capul ridicat şi mâinile înşolduri, unde vreţi să ajungeţi? Hai să vorbim pe şleau acum.
• Este foarte clar. Aş vrea să ştiu cine va vândut gâştele pe carele-aţi trimis la Alpha.
• Ei bine, atunci, no să vă spun. Ei acum!
• O, nu este ceva important, dar nu înţeleg de ce sunteţi atât denervos din pricina unui astfel de nimic.
• Nervos! Aţi fi poate la fel de nervos, dacă aţi fi fost la fel desâcâit ca mine. Odată ce am plătit nişte bani buni pentru un lucru bun, afacerea ar trebui să se încheie aici. Dar, în loc de asta, sunt asaltat cu „Unde sunt gâştele?” şi „Cui i leai vândut?” şi „Ce vrei în schimbul gâştelor?” Auzind zarva ce se face în legătură cu ele, ai crede că au fost singurele gâşte din lume.
• Păi, nam nici o legătură cu persoanele care v-au pus astfel deîntrebări, i-a spus Holmes indiferent. Dacă nu vreţi să ne spuneţi, prinsoarea cade, asta-i tot. Dar sunt întotdeauna gata să-mi susţin opiniile în ceea ce priveşte păsările de curte, şi am pariat pe cinci lire că pasărea pe care am mâncat-o a fost crescută la ţară.
• Ei bine, atunci, aţi pierdut cele cinci lire, căci a fost crescută laoraş, a spus furios vânzătorul.
• Nu poate fi adevărat.
• Vă spun că aşa este.
• Nu cred.
• Credeţi că ştiţi mai multe despre orătănii decât mine, care mam ocupat de ele de când eram mic copil?
• Vă spun că toate acele, păsări care au ajuns la Alpha au fostcrescute la oraş.
• No să mă convingeţi niciodată să cred aşa ceva. Vreţi să faceţi oprinsoare atunci?
• Doar o să vă iau banii, căci ştiu că am dreptate. Dar pariez pe oliră, numai ca să vă învăţ să nu fiţi încăpăţânat. Vânzătorul a chicotit foarte iritant.
• Adumi registrele, Bill, a spus el.

Băiatul a adus un volum mic şi subţire şi unul mare şi unsuros, aşezându-le împreună sub lampa ce atârna.

• Acum, domnule Plin de sine, a spus vânzătorul, am crezut că numai am gâşte, dar înainte de a termina veţi descoperi că mai este una în prăvălia mea. Vedeţi acest registru mic?
• Ei bine?
• Aceasta este lista persoanelor de la care cumpăr. O vedeţi? Bineatunci, aici pe această pagină sunt persoanele de la ţară, iar numerele de sub numele lor indică locul unde sunt socotelile în registrul cel mare. Acum! Vedeţi această pagină scrisă cu cerneală roşie? Bine, aceasta este o listă cu furnizorii mei de la oraş. Acuma, uitaţivă la cel de-al treilea nume. Pur şi simplu, citiţi-l cu voce tare.
• Doamna Oakshott, drumul Brixton, nr.L17– 249, a citit Holmes.
• Exact. Acuma căutaţi asta în registru.

Holmes a căutat la pagina indicată.

• Iată, doamna Oakshott, drumul Brixton, nr. L 17, furnizor deouă şi orătănii.
• Ei, acum, care este ultima însemnare?
• 22 decembrie. Douăzeci şi patru de gâşte cu 7 şilingi şi 6 pence.
• Exact. Poftim. Şi sub asta?
• Vândute domnului Windigate de la Alpha cu 12 şilingi.
• Ce mai puteţi spune acum?

Sherlock Holmes arăta foarte întristat. A scos o liră din buzunar şi a aruncat-o pe dale, îndepărtându-se cu aerul unui om al cărui dezgust este prea adânc pentru a fi exprimat în cuvinte. Câţiva metri mai încolo, s-a oprit sub un felinar, râzând încet şi cu poftă, după cum îi era felul.

• Când vezi un om cu favoriţii tăiaţi în acel fel şi cu sticluţa de ginieşindui din buzunar, poţi întotdeauna să-l atragi cu un pariu, a spus el. Cred că nici dacă i-aş fi oferit 100 de lire, nu mi-ar fi dat nişte informaţii atât de complete ca acelea pe care mi le-a dat în ideea că îmi făcea rău cu această prinsoare. Ei bine, Watson, cred că ne apropiem de sfârşitul căutărilor noastre, şi singurul aspect care rămâne să fie clarificat este dacă ar trebui să mergem la această doamnă Oakshott în seara asta, sau dacă ar trebui s-o facem mâine. Din ceea ce a spus acel tip morocănos, este clar că mai există şi alţii pe lângă noi care sunt îngrijoraţi în această privinţă şi ar trebui…

Remarcile sale au fost întrerupte brusc de o gălăgie puternică care venea dinspre tejgheaua pe care tocmai o părăsisem. Întorcândune, am văzut un individ scund cu faţa ca de şobolan stând în mijlocul cercului de lumină gălbuie proiectată de lampa care se bălăngănea, în timp ce Breckinridge, vânzătorul, încadrat de uşa prăvăliei, îşi agita teribil pumnii la arătarea care se ferea.

• Mam săturat de voi şi de gâştele voastre, a strigat el. Aş vrea săvă duceţi toţi dracului. Dacă mai veniţi să mă sâcâiţi cu discuţiile voastre prosteşti, o să asmut câinele pe voi. O aduceţi pe doamna Oakshott aici şi o să-i răspund, dar ce aveţi voi de-a face cu asta? Am cumpărat cumva gâştele de la voi?
• Nu; dar una din ele a fost a mea, sa văietat omuleţul.
• Ei bine, atunci, cerei-o doamnei Oakshott.
• Ea mia spus să vă întreb pe dumneavoastră.
• Păi, poţi săl întrebi pe regele Prusiei, la cât îmi pasă mie. M-amsăturat de povestea asta. Ieşi de aici! S-a năpustit sălbatic înainte, iar cel care întreba a dispărut în întuneric.
• Ce bine! Asta sar putea să ne scutească de o vizită peBrixtonRoad, mi-a şoptit Holmes. Vino cu mine şi o să vedem care-i treaba cu acest individ.

Trecând printre grupurile risipite de oameni care hoinăreau pe lângă tarabele luminate, tovarăşul meu l-a ajuns cu repeziciune pe omuleţ, şi l-a atins pe umăr. Acesta s-a întors brusc, şi la lumina gazului am putut observa că îi dispăruse de pe faţă orice urmă de culoare.

• Cine sunteţi, atunci? Ce doriţi?, a întrebat el cu o vocetremurătoare.
• Mă scuzaţi, ia spus Holmes cu blândeţe, dar am auzit fără săvreau întrebările pe care tocmai ce i le-aţi pus vânzătorului. Cred că vaş putea fi de ajutor dumneavoastră?
• Cine sunteţi dumneavoastră? Cum aţi putea şti ceva despreasta?
• Numele meu este Sherlock Holmes. Este ocupaţia mea să ştiuceea ce alţi oameni nu ştiu.
• Dar nu puteţi şti ceva despre asta?
• Scuzaţimă, ştiu totul despre asta. Încercaţi să daţi de urma uneigâşte care a fost vândută de doamna Oakshott de pe BrixtonRoad unui negustor numit Breckinridge, iar de acesta, la rândul lui, domnului

Windigate de la Alpha, iar de el clubului său, al cărui membru este domnul Henry Baker.

• O, domnule, dumneavoastră sunteţi exact persoana pe care amdorit so întâlnesc, a strigat omuleţul cu mâinile întinse şi degetele-i tremurând. Nici nu vă pot spune cât de interesat sunt de această poveste.

Sherlock Holmes a strigat o trăsură care trecea.

• În acest caz, ar fi mai bine să discutăm despre aceasta întrocameră confortabilă decât în această piaţă în care bate vântul, a spus el. Dar înainte de a merge mai departe, vă rog, spuneţi-mi pe cine am onoarea de a ajuta.

Omul a ezitat o clipă.

• Numele meu este John Robinson, a răspuns el cu o privirepiezişă.
• Nu, nu, numele dumneavoastră adevărat, a spus Holmesamabil. Este întotdeauna inconvenabil să faci afaceri cu o persoană cu nume fals.

O roşeaţă s-a ivit pe obrajii albi ai necunoscutului.

• Ei bine, a spus el, numele meu adevărat este James Ryder.
• Exact. Servitor principal la hotelul Cosmopolitan. Vă rog intraţiîn această birjă şi o să pot să vă spun în curând tot ceea ce doriţi să aflaţi.

Omuleţul stătea uitându-se de la unul la celălalt dintre noi, cu nişte ochi pe jumătate speriaţi, pe jumătate plini de speranţă, ca unul care n-ar fi fost sigur dacă se afla în faţa unui chilipir sau a unei catastrofe. Apoi a intrat în birjă şi într-o jumătate de oră eram înapoi în salonul de pe strada Baker. În timpul călătoriei n-am vorbit deloc, dar respiraţia intensă şi firavă a însoţitorului nostru, precum şi încleştarea şi descleştarea mâinilor sale indicau încordarea nervoasă în care se afla.

• Iatăne ajunşi!, a spus Holmes vesel, pe când intram pe rând în cameră. Focul este foarte binevenit pe o vreme ca asta. Se pare că vă este frig, domnule Ryder. Vă rog, aşezaţivă în fotoliul de nuiele. O sămi încalţ papucii înainte de a rezolva această mică problemă a dumneavoastră. Ei bine, deci! Doriţi să aflaţi ce s-a întâmplat cu gâştele acelea?
• Da, domnule.
• Sau mai degrabă, îmi închipui, cu gâsca aceea. Cred că eraţiinteresat de o pasăre anume albă, cu o dungă neagră dea curmezişul cozii.

Ryder tremura de emoţie.

• O, domnule, a strigat el, puteţi sămi spuneţi unde a ajuns?- A ajuns aici.
• Aici?
• Da, şi sa dovedit a fi o pasăre extrem de neobişnuită. Nu mămir că sunteţi interesat de ea. A făcut un ou după ce murise, cel mai frumos, strălucitor ou albastru care s-a văzut vreodată. Îl am aici în muzeul meu.

Vizitatorul nostru s-a ridicat în picioare clătinându-se, şi s-a prins cu mâna dreaptă de poliţa de deasupra căminului. Holmes a descuiat seiful său şi a ridicat carbunculul albastru, care strălucea ca o stea, cu o lucire rece, scânteietoare, multiplicată de faţetele sale. Ryder stătea holbându-se cu faţa contractată, nesigur dacă să-l ceară sau să se dezică de el.

• Crima dumneavoastră a fost descoperită, ia spus Holmes încet.Revino-ţi, omule, sau altminteri o să cazi în foc! Dă-i braţul şi ajută-l să se aşeze pe scaun, Watson. Nare destulă îndrăzneală să-şi asume crima făcută nepedepsit. Dă-i puţin brandy. Aşa! Acuma mai arată puţin a om. Cao fărâmă de om, în orice caz!

Pentru o clipă, acesta s-a clătinat aproape să cadă, dar paharul de brandy i-a adus ceva culoare în obraji, şi stătea acum holbându-se cu o privire speriată la acuzatorul său.

• Dispun aproape de toate faptele şi de toate dovezile care îmisunt necesare, deci există puţine lucruri pe care e necesar să mi le spuneţi. Totuşi, acele puţine fapte pot fi elucidate astfel încât cazul să fie pe deplin rezolvat. Auziseşi, Ryder de această piatră albastră a contesei de Morcar?
• Catherine Cusack a fost aceea care mia spus de ea, a spus el cuo voce hârâită.
• Înţeleg, servitoarea doamnei. Ei bine, tentaţia de a face avere peneaşteptate şi atât de uşor a fost mai tare decât tine, aşa cum a fost pentru oameni mai puternici înaintea ta; dar nu ai fost foarte onest în privinţa mijloacelor pe care leai folosit. Mi se pare, Ryder, că ai stofă de mare nemernic. Ai ştiut că acest om, Horner, instalatorul, a fost implicat în ceva asemănător înainte, şi că bănuiala va fi cu atât mai mult îndreptată împotriva sa. Ce ai făcut atunci? Aţi inventat o treabă de făcut în camera doamnei respective, tu şi complicea ta, Cusack, şi aţi făcut în aşa fel încât acesta să fie trimis s-o rezolve. Apoi, când a plecat, aţi forţat caseta cu bijuterii, aţi dat alarma şi aţi făcut ca acest om nefericit să fie arestat. Apoi ai…

Ryder s-a aruncat brusc pe covor, prinzând genunchii tovarăşului meu.

• Pentru Dumnezeu, fievă milă!, a ţipat el ascuţit. Gândiţi-vă latatăl meu! La mama mea! Asta le va zdrobi inimile. N-am făcut niciodată înainte ceva rău! Şi nu o să mai fac vreodată. O să jur pe Biblie. O, nu înştiinţaţi tribunalul! Pentru numele lui Christos, nu o faceţi!
• Întoarcete pe scaun!, i-a spus Holmes poruncitor. Este foarteuşor să îngenunchezi şi să te târăşti acum, dar nu te-ai gândit deloc la acest biet Horner acuzat de o crimă de care habar nu avea.
• O să dispar, domnule Holmes, o să plec din ţară, domnule.Astfel, acuzaţia împotriva lui va fi retrasă.
• Hm! O să vorbim despre asta. Şi acum hai să auzim relatareaexactă a pasului următor. Cum a ajuns piatra în gâscă, şi cum a ajuns gâsca în piaţă? Spunene adevărul, căci asta este singura ta şansă de salvare.

Ryder şi-a trecut limba peste buzele uscate.

• O să vă spun totul exact cum sa întâmplat, domnule, a spus el.Atunci când Horner a fost arestat, mi s-a părut că ar fi cel mai bine să dispar imediat cu piatra, căci nu puteam şti în ce moment poliţia ar fi putut hotărî să mă percheziţioneze pe mine şi camera mea. Nu exista nici un loc în hotel unde sar fi aflat în siguranţă. Am ieşit, ca şi cum aş fi avut un comision de făcut, şi m-am îndreptat spre casa surorii mele. S-a măritat cu un bărbat numit Oakshott şi locuia pe BrixtonRoad, unde creştea orătănii pentru piaţă. Fiecare persoană pe care am întâlnit-o pe drum mi s-a părut a fi poliţist sau detectiv; şi, deşi era o noapte rece, până să ajung pe BrixtonRoad, sudoarea îmi şiroia pe faţă. Sora mea m-a întrebat ce se întâmplase şi de ce eram atât de palid; dar i-am spus că eram tulburat din pricina furtului bijuteriei de la hotel. Apoi m-am dus în curtea din spate şi am fumat puţin, întrebându-mă ce era cel mai bine de făcut.

Am avut odată un prieten numit Maudsley, care devenise complet imoral şi tocmai ce-şi executa pedeapsa la Pentonville. Într-o zi m-am întâlnit cu el şi a început să-mi vorbească despre procedeele hoţilor şi cum plasau ceea ce furau. Ştiam că era sincer cu mine căci ştiam ceva lucruri despre el; deci m-am hotărât să mă duc la Kilburn, unde locuia, şi să-i spun ce am făcut. Mi-ar fi putut spune cum să vând piatra. Dar cum să ajung la el în siguranţă? Mă gândeam la suferinţele prin care trecusem venind de la hotel. Puteam fi arestat şi percheziţionat în orice moment, şi mi-ar fi găsit piatra în buzunarul vestei. În momentul respectiv, mă sprijineam de zid şi mă uitam la gâştele care mergeau legănat pe lângă picioarele mele, când mi-a venit brusc o idee cum aş fi putut învinge cel mai bun detectiv care a trăit vreodată.

Cu câteva săptămâni în urmă, sora mea îmi spusese că pot avea cea mai bună gâscă ca dar de Crăciun, şi ştiam că întotdeauna se ţinea de cuvânt.

Aveam să-mi iau gâsca acum, şi aveam să-mi duc piatra la Kilburn în ea. În curte era un mic şopron, şi am împins una din păsări în spatele lui, una mare şi frumoasă, albă cu o coadă dungată. Am prins-o, şi, deschizându-i cu forţa ciocul, i-am împins piatra pe gâtlej în jos, până unde am putut ajunge cu degetul. Pasărea a înghiţit-o şi am simţit cum piatra a trecut prin gâtlejul ei ajungând în guşă. Dar creatura a început să dea din aripi şi să se zbată, şi sora mea a ieşit să vadă ce se întâmpla. Când m-am întors să-i vorbesc, animalul a scăpat şi a zburat printre celelalte.

• Ce făceai cu pasărea aceea, Jem?, spune ea.
• Păi, am spus eu, ai zis cămi dai una de Crăciun şi le încercam săvăd care este cea mai grasă.
• O, spune ea, pe a ta am puso deoparte, o numim pasărea luiJem. Este cea mare şi albă de acolo. Sunt douăzeci şi şase, una pentru tine, una pentru noi şi două duzini pentru piaţă.
• Mulţumesc, Maggie, zic eu: dar dacă nu te deranjează, aş vreaomai degrabă pe aceea de care tocmai ce mă ocupam.
• Cealaltă este mai grea cu trei livre, a spus ea, şi am îngrăşatospecial pentru tine.
• Nu contează. O so am pe cealaltă şi o s-o iau acum, am spus eu.
• O, cum vrei, a spus ea, puţin iritată, pe care o vrei atunci?
• Cea albă cu o dungă pe coadă, cea din mijlocul cârdului.
• O, foarte bine. Omoaro şi ia-o cu tine.
• Ei bine, am făcut ceea ce a spus, domnule Holmes, şi am căratpasărea tot drumul până la Kilburn. Iam spus amicului meu ce făcusem, căci era o persoană căreia îţi venea uşor să-i spui aşa ceva. A râs până s-a înecat, şi am luat un cuţit şi am tăiat gâscă. Am îngheţat văzând că nu era nici urmă de piatra mea, şi mi-am dat seama că făcusem o greşeală teribilă. Am lăsat pasărea, m-am repezit înapoi la sora mea, şi m-am năpustit în curtea din spate. Nu mai era nici o pasăre acolo.
• Unde au dispărut toate, Maggie?, am strigat eu.
• La negustor, Jem.
• Care negustor?
• Breckinridge din Covent Garden.
• Dar era vreo alta cu o coadă dungată?, am întrebat, la fel cuaceea pe care am aleso?
• Da, Jem; au fost două cu dungă pe coadă şi nam pututniciodată să le deosebesc.

Ei bine, atunci, fireşte că mi-am dat seama ce se întâmplase, şi am fugit cât de repede am putut la acest om, Breckinridge; dar vânduse lotul imediat şi nu a vrut să-mi spună un singur cuvânt la cine. L-aţi auzit dumneavoastră înşivă în seara asta. Totdeauna mi-a răspuns la fel. Sora mea crede că sunt pe cale să înnebunesc. Uneori cred asta chiar şi eu. Iar acum, acum sunt etichetat hoţ, fără să fi atins vreodată bogăţia pentru care mi-am vândut sufletul. Dumnezeu să-mi ajute!

Dumnezeu să-mi ajute! A izbucnit în nişte hohote convulsive de plâns, îngropându-şi faţa în mâini.

A urmat o tăcere îndelungată, întreruptă numai de respiraţia lui greoaie şi de bătăile ritmice făcute de Sherlock Holmes cu vârfurile degetelor pe marginea mesei. Apoi prietenul meu s-a ridicat şi a deschis uşa.

• Ieşi!, a spus el.
• Ce, domnule! O, Dumnezeu să vă binecuvânteze!
• Nici un cuvânt în plus. Ieşi!

Şi n-a mai fost nevoie de vreun cuvânt. S-a auzit o forfotă, un tropăit pe scări, pocnetul uşii şi paşi fugind, răsunând clar pe stradă.

• La urma urmei, Watson, a spus Holmes, întinzânduşi mâna după pipa de lut, nu sunt plătit de poliţie să-i acopăr lipsurile. Dacă

Horner ar fi în pericol, ar fi altceva; dar acest individ nu va apărea să depună mărturie împotriva lui, iar cazul va fi abandonat. Presupun că de fapt comut o pedeapsă, dar este posibil că salvez un suflet. Acest individ nu va mai face rău; este prea înfricoşat. Trimite-l la închisoare acum, şi faci din el un puşcăriaş pe viaţă. În plus, este sezonul iertării, întâmplarea ne-a scos în cale o problemă extrem de specială şi ciudată, iar soluţionarea ei este propria-i recompensă. Dacă ai fi atât de bun să tragi de clopoţel, doctore, vom începe o altă investigaţie în care principala protagonistă va fi tot o pasăre.