A fost odată un împărat foarte bogat şi puternic. Acest împărat avea un fecior şi o fată. Întâmplându-se să-i moară feciorul, îl îngropă cu mare cinste şi alai ca pe un împărat. Când fu a duce mortul la biserică, fata împăratului ceru a merge şi dânsa să-l petreacă. Aşa de păzită era fata aceasta de tată-său, încât până atunci nici soarele nu-i văzuse feţişoara, nici vântul nu-i bătuse părişorul. Ea se îmbrăcă în negru şi-şi lăsă părul despletit pe spate, şi aşa merse de petrecu pe frate-său la groapă. Şi aşa gătită îi şedea şi mai bine decât altminteri. Căci, nu e vorba ea era foarte frumoasă. Crinii şi viorelele rămăseseră pe jos şi nici la degetul cel mic al ei nu le punea.

Când o văzu aşa de gingaşă şi de plăpândă, rămase cu ochii zgâiţi la dânsa. Şi aşa de puţintică şi drăgălaşe mai era, încât s-o sorbi într-un pahar cu apă. Lumea uitase şi mort şi tot uitându-se la dânsa. Atunci veni un vântişor lin şi uşor, de-i resfiră pletele; iară ea simţi că un fior rece i se strecoară prin inimă.

        Cum, cum, îngropară mortul şi toată lumea se întoarse acasă.

        Tot pe atunci în cetatea aceea se afla o văduvă săracă. Ea avea un fiu. El era de treabă, smerit şi sfiicios ca o fată mare. Toţi feciorii de boieri aveau pizmă pe dânsul şi-i puseseră gând rău. Nu-i găsea însă nici o pricină, ca să puie mâna pe dânsul. Fiul văduvei întrecuse pe toţi boierii şi împăraţii la boi şi la stat. El era arătos nevoie mare. Ai fi pus ochii pe dânsul d-ar fi fost într-o mie. Ş-apoi era dulce la cuvântare. Curgea graiul din gura lui ca mierea. Nu se mai sătura cineva de dânsul ascultându-l.

        De la moartea fratelui său, fata nu se prea simţea bine. Ba c-o fi una, ba c-o fi alta, ba c-o fi deochi, ba c-o fi săgetătură, şi toate descântătoresele şi vracii nu-i putură da de leac.

        Mă-sa băgă de seamă că fie-sa era însărcinată. În zadar se jura fata că nu ştie la sufletul ei nimic cu prihană. Cine să o crează? Burta o da de gol. Ea însă nu spunea minciuni, se pomenise şi ea aşa. D-apoi când află tată-său că fie-sa are să fie mumă, fără să fi pus pirostriile pe cap? se făcu foc şi pârjol. Nu mai ascultă nici rugăciuni, nici nimic. A se dezvinovăţi înaintea lui nu era cu putinţă. Porunci deci ca numaidecât să se adune Sfatul împărăţiei în taină, ca să otărască pedeapsa ce s-ar cuveni fie-sei pentru o aşa nelegiuire şi ca să se spele ruşinea ce adusese ea părului cărunţit al tatălui său.

        Sfatul împărăţiei găsi cu cale că spre a se spăla o aşa grozavă necinste, fata cu moarte să se omoare. Unii ziceau ca să se arză de vie. Alţii ca să-i scoată ochii şi să se gonească în pustietăţi spre a fi mâncată de fiare sălbatice. Alţii iară ziceau ca să i se lege o piatră de gât şi să se dea pe Dunăre.

        Tocmai pe atunci, din păcate, iată că şi feciorul văduvei trecea pe acolo în treaba lui. Cum îl văzură boierii, numaidecât se învoiră, şi hotărârea fu gata, cam ce, adică, să facă cu fata împăratului.

        Toţi fură într-o glăsuire ca fata să se dea pierzării. Însă ca una ce este fată de împărat, şi ca una ce trebuie să fi săvârşit nelegiuirea cu un om, carele şi acela trebuie să piară, acel om să fie fiul văduvei, deoarece fata nu vrea să spuie pe adevăratul nelegiuit, şi pentru că Sfatul împărăţiei nu poate să-l ghicească. Cum hotărâră, aşa şi făcură.

        Împăratul porunci, şi numaidecât se aduse un boloboc mare; puse de-l smoli şi, băgând într-însul pe fata de împărat cu fiul văduvei, porunci de înfundă bolobocul bine, şi îl dete pe Dunăre.

        Pe când însă dogarii înfundau bolobocul, una din roabele fetei de împărat, mai miloasă la inimă, se strecură prin calabalâc şi le dete pe sub ascuns o copaie de mere, două azime şi un fedeleş cu apă. Noroc că nu o văzu nimeni.

        Se duse butoiul pe Dunăre trei zile şi trei nopţi, fără a se opri undeva. Merindea din butoi se isprăvise. Biata fată îşi plângea nevinovăţia cu nişte graiuri de-ţi rupea băierile inimei, iară bietul băiat, şi el nevinovat ca şi dânsa, o mângâia şi nu o lăsa să-şi piarză nădejdea de la Dumnezeu. Când, ce să vezi dumneata? A patra zi, dis-de-dimineaţă, bolobocul se loveşte de un buştean şi se sparge. Pasămite bolobocul ajunsese la margine, adus fiind de talazurile Dunării, şi-l ciocni de buşteanul pe care tot apa îl dase la margine.

        Ieşiră deci la uscat dosădiţii de ei, şi dară mulţumiră lui Dumnezeu că le-a scăpat zilele, şi-i făcură să mai vază o dată lumina.

        Apucară pe o potecă şi intrară într-un bunget de pădure. Aci o luară apoi pe o pârtie, şi merse, şi merse, până ce văzu că se deschide o poieniţă. În astă poieniţă dete de nişte case foarte frumoase, bătătura cărora era câmpul cu florile. Toate lucrurile în această casă erau cu şart. Nimic nu lipsea. Toate catrafusele îşi aveau vătaful lor şi nimic nu era nerostit. Când voiai ceva, era destul numai să porunceşti şi îndată se făcea. Aci era în adevăr: pune-te masă, ridică-te masă.

        Trecură mulţi ani de la această întâmplare. Împăratul îşi uitase de fiica sa. Fata de împărat şi fiul văduvei se învoiseră şi se însoţiseră. Nici unul din amândoi nu s-a căit mai în urmă pentru aceasta. Vezi că el în viaţa lui nu alunecase până atunci, era curat, cum îl făcuse mă-sa; şi pe fata împăratului o găsise acasă. Copilul cu care era însărcinată fata când o goni tată-său se născu, şi se făcuse un băiat de să nu te înduri de el. Iară ei petrecând bine, îşi uitaseră de necazurile cele trecute. Puterea lui Dumnezeu îi ocrotea şi-i ferea de rele. Atâta numai că p-acolo nu se vedea nici pui de om. Parc-ar fi fost la sfârşitul pământului.

        Într-una din zile, împăratul, tatăl fetei, plecă la vânătoare. El se încumese a răzbi mai înăuntru pădurei decât altă dată. Şi, din vânat în vânat, el se rătăci. Orbăcăi în sus, căută în jos şi peste poteca pe care să iasă la lumină nu putea să dea. Se luase de gânduri. Când, iacă dă în poieniţa cu casele. Văzu şi casele. El se minună când văzu aşa casă frumoasă într-o astfel de sălbăticime de pădure. De voie, de nevoie, trebui să se ducă acolo, căci ochii nu-i dase în geană de nu ştiu cât timp.

        Mai întâi îşi trimise sluga care nu se despărţise de dânsul nici cât ai scăpăra. El se întoarse şi spuse împăratului că este priimit a găzdui acolo cu dragă inimă. Intrând împăratul, îşi trimise sluga la bucătărie să-i frigă două potârnichi din cele ce vânase el. După ce aşeză potârnichile în frigare şi le puse la foc, acolo le uită: căci ce văzu şi auzi îl buimăcise.

        Toate lucruşoarele vorbeau în casa aceea, până şi oalele şi vătraiul.

        La vatra aceea erau două oale puse la foc. Aceste oale se certau. Sluga împăratului auzi cu urechile sale cum se ciorovăiau aceste oale.

        – Fă buzato, dă-te la o parte că tu ai fiert destul.

        – Ba, dă-te tu mai la o parte, scurto ce eşti, că au fiert şi maţele din tine.

        Şi căscând gura la dânsele, sluga uită şi potârniche şi tot. Când se deşteptă sluga împăratului, friptura se făcuse scrum.

        Se bocea biet şi se tânguia de-i plângeai de milă.

        Fata împăratului îl linişti spuindu-i că o să roage pe împăratul să-l ierte pentru această greşeală.

        Apoi trimise şi pofti pe împăratul în casa cea mare. Aci, stând de vorbă, stăpânul casei porunci să se puie masa. Rămase împăratul stâlpit când văzu masa viind singură, talerele, lingurile şi celelalte tacâmuri cu vătaşii lor şi le aşezau careşi pre unde. Veniră bucatele şi mâncară. După ce sfârşiră de mâncat şedeau la vorbă, când în loc de a se strânge masa, văzură că lingurile încep a sălta pe masă. Vătaful le suduia, dară ele nu ascultau de cuvântul lui. Împăratul nu băgă de seamă, căci vorbea cu fiul gazdei, un copilandru dezgheţat şi sfătos, de te trăgea inima să stai cu dânsul de vorbă.

        Atunci gazda, ca să facă pace, zise:

        – Nu se poate ca împăratul să fi făcut o asemenea faptă.

        – Că n-are la cine altul să fie, răspunse vătaful lingurilor. Trebuie să-l căutăm.

        – Nu mai trăncăni, îi mai zise gazda. Aide, ridică masa şi te cară de aci.

        Auzind împăratul cele ce se vorbiră, ceru să fie căutat, ca să-şi iasă din bănuială, căci el nu se ştia vinovat.

        Atunci, trăgându-i încălţămintea, îi căzu lingura pe care o căutau din cizma împăratului.

        Pasămite gazda se vorbise cu vătaful lingurilor ca să-i joace renghiul ăsta.

        Împăratul se făcu ca sfecla de roşu de ruşinea ce păţi şi zise încâlcindu-se de ciudă:

        – Arată-ţi, Doamne, minunea ta! Nu ştiu la sufletul meu de nici un furt. N-am băgat eu lingura în cizmă.

        – Cum nu ştii dumneata, zise şi gazda, despre lingură, asemenea nu ştiu nici eu până în ziua de azi cu cine am făcut copilaşul ăsta.

        Atunci, cunoscându-se, se îmbrăţişară şi se iertară unul pe altul.

        Fata de împărat mulţumi apoi împăratului că i-a dat Dumnezeu în gând de a pus în boloboc împreună cu dânsa pe junele cu care ea s-a însoţit mai pe urmă; căci el s-a îndrăgostit de dânsa, a iubit-o şi a îngrijit-o ca pe o soţie credincioasă.

        Împăratul nu ştia cum s-o mai mângâie, cunoscându-i nevinovăţia. Lăudă şi pe soţul ei pentru buna sa purtare de grijă, şi cu toţii împreună se întoarseră la scaunul împărăţiei, dând mărire lui Dumnezeu că nevinovăţia a ieşit deasupra ca untul de lemn.